Junichiro Tanizaki -"Jurnalul unui bătrân nebun"

Este, bineînţeles, jurnalul unui bătrân, Utsugi, care, în ciuda decăderii fizice (şi mentale) cauzate de vârsta înaintată, încă este atras de femei şi îşi doreşte să obţină plăcere din relaţia cu acestea (plăcere dată de gesturi şi modalităţi de contact la limita fetişismului, întrucât bătrânul nostru este deja, evident, impotent).
Deşi situaţia lui Utsugi stârneşte dezgustul şi, cel mai adesea, revolta (reprimată, întrucât el rămâne, totuşi, capul familiei, autoritatea care nu poate fi contestată) familiei, jurnalul lui este amuzant. Descoperim un personaj lucid, cu o putere de analiză intactă a relaţiilor şi conflictelor din interiorul familiei lui extinse, capabil să recunoască faptul că propriile capricii sunt nedrepte faţă de ceilalţi, dar care vede în exploatarea senzualităţii nurorii sale, Satsuko, frivolă, nonşalantă, nonconformistă, fostă dansatoare de cabaret (în sensul japonez al cuvântului) ultima plăcere pe care o mai poate sustrage vieţii şi chiar asta hotărăşte să şi facă.

"Stiu foarte bine că sunt un bătrân urât şi cu riduri. Când mă uit în oglindă la culcare, după ce îmi scot dinţii falşi, faţa pe care o văd chiar că e ciudată. Nu am nici un dinte care să fie al meu, pe nici unul din maxilare. Abia dacă mai am şi gingii. Dacă îmi închid gura, buzele devin plate, iar nasul îmi atârnă până la bărbie. Nici maimuţele nu au feţe atât de hidoase. Cum ar putea vreodată cineva cu o asemenea faţă să spere că va atrage vreo femeie?"

Si să menţionez şi cât de drăguţ este să citeşti despre toate acele ritualuri nipone care însoţesc activităţile zilnice ale acestei familii rafinate şi înstărite (mâncatul de sushi în oraş, vizitarea templelor pentru alegerea unui loc interesant pentru viitorul mormânt etc.) Cu totul diferit faţă de Murakami de-şi face noodles la fiecare 10 pagini cu personajele lui celibatare sau cărora le-a dispărut soţia. Atmosfera la Tanizaki este în stil Ozu aşa, preţios, delicat şi estetic perfect.