Victor Ieronim Stoichita -"Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice."

Un studiu de film pe "Rear Window" şi "The Lady Vanished" ale lui Hitchcock şi pe "Blow-Up"-ul lui Antonioni.
Ce nu-mi place mie la cărţile de non-ficţiune de gândire românească este că le lipseşte claritatea şi acea dorinţă de a atrage cititorul. La fel e şi cartea aceasta care încearcă să ne stârnească interesul pentru un mod diferit de a înţelege obsesia de a vedea. Foarte pretenţioasă la nivelul vocabularului, însă cu idei de multe ori lăsate în suspensie, deşi cu început promiţător. O carte care se doreşte revelatoare, dar care atrage cu greutate pe cineva care nu este pasionat de domeniul cinematografic şi care nu are deja un exerciţiu de analiză a filmului sau a altor producţii artistice cu o componentă vizuală puternică.

Ca să vă faceţi o idee:
"[...] Blow-Up [...] este o tentativă de a defini privirea modernă ca incursiune în golul reprezentării. Mesajul său este descurajant în măsura în care se termină cu o piruetă finală de autodistrugere, dar e totuşi purtător de speranţă în măsura în care hăul reprezentării e perceput ca explozie a unui loc-limită. Abia după acest abis-punct, abia după acest punct-abis, un nou început redevine posibil."

Simona Sora -"Hotel Universal"

Evident, este povestea Hotelului Universal, o clădire din centrul vechi al Bucureştiului de care se leagă mai multe legende fiind considerat un loc blestemat. Viaţa Maiei, studenta care vine în capitală la facultate şi ocupă o cameră în clădirea Universalului, este şi ea un melanj de mistere şi coincidenţe dubioase, deşi nu la fel de pline de farmec ca povestea tatuajului vieţii din „Orbitorul” lui Mircea Eliade. Farmecul cărţii este alcătuit din imaginea societăţii contemporane care vine să împestriţeze un loc deja greu de istorie cu puternic iz de senzaţional, deşi poate accentul pus pe ilustrarea diversităţii face o oarecare nedreptate personajelor prin evitarea aprofundării poveştilor lor. Suprapunerea planurilor temporale în contextul spaţial autosuficient al hotelului evidenţiază farmecul secolului al 19-lea prin proiectarea asupra lui a puţin din verva prezentului. Deşi speri mereu să ajungi să descifrezi acel miez care să lumineze atât cartea cât şi principiul existenţei hotelului, la sfârşitul cărţii rămâi niţel dezamagit de neîmplinirea acestei aşteptări, deşi finalul aduce o oarecare surpriză textului.

"[...] i-ar fi plăcut sigur Universalul, în ciuda mizeriei şi a mitocăniei, căci stând aici era ca şi cum ai fi locuit de partea întunecată a Lunii. Ca şi cum ai fi îmbrăcat pelerina fermecată şi-ai fi devenit invizibil. O să-i scrie şi o să-i povestească de locul ăsta în care, pentru prima dată în lunga sa viaţă, avea timp, fiindcă timpul nu curgea, un loc pe care nu l-ar părăsi nici mort..."

Scara din Hotel Universal (luată dintr-o prezentare a Andreei Răsuceanu -abia astept să ii apară noua carte!).

"Cartea şoaptelor" -Varujan Vosganian

Am avut norocul să citesc cartea înainte de evenimentele triste (şi penibile) cu domnul Vosganian în parlament şi cu legea privind taxa aceea suplimentară pe cărţi printre ai cărei iniţiatori s-a numărat. Altfel, nu aş fi citit nimic scris de el şi, într-un fel, ar fi fost păcat pentru că această "Cartea şoaptelor" despre genocidul armean este bine scrisă.

Vosganian condensează într-un mod uman, punând accentul pe relevanţa personală a întâmplărilor, istoria agitată a armenilor unde lecţiile învăţate au un potenţial interesant de generalizare pentru a evita viitoare crime şi distrugeri sufleteşti inutile.

"Cartea şoaptelor nu este o carte de istorie, ci una a stărilor de conştiinţă. De aceea ea devine translucidă şi paginile ei sunt transparente. E drept că în Cartea şoaptelor sunt multe date precise menţionând chiar ziua, ora şi locul. Condeiul umblă prea repede, dar, uneori, se hotărăşte să mai zăbovească în aşteptarea mea şi a cititorului, iar atunci detaliază mai mult, poate, decât e necesar. Fiecare cuvânt în plus lămureşte, dar, tocmai de aceea, împuţinează."

Interesantă este şi perspectiva naratorului, una dintre puţinele cărţi unde povestitorul are vizibilitate limitată la realitate, el încearcă să înţeleagă viaţa o dată cu cititorul, nu redă cronologic, într-un mod cu pretenţii de obiectivitate, evenimentele, ci le filtrează subiectiv, caută să le unească prin sensul lor profund, atemporal, care depăşeşte limitele unei singure vieţi.

"Eu sunt mai ales ceea ce n-am putut împlini. Cea mai adevărată dintre vieţile pe care le port, ca un mănunchi de şerpi înnodat la un capăt, e viaţa netrăită. Sunt un om care pe acest pământ am trăit nespus. Si care tot pe atât n-am trăit."

Pe lângă rolul de relatare şi fixare în memorie, scrisul are şi o funcţie eliberatoare pentru autor şi de iniţiere a meditaţiei pentru cititorul care ia contact cu cele povestite exclusiv pe cale verbală.

"Scrisul eliberează. Le-am scris, acum pot să le uit. Cititul, în schimb, împovărează. Să le citească alţii, să nu le uite. Eu le-am ţinut minte destul."

"Omenirea stă în cumpănă, zise din nou bunicul. E o cumpănă ascunsă. Cuvintele luptă în locul nostru. Iar noi murim în locul lor."

"Dacă trăirea lor presupune o doză de uitare necesară supravieţuirii, cititul despre ele implică prelungirea prin transcendenţa cuvintelor a durerii cauzate de violenţa gratuite şi simplifică formularea de concluzii, învăţăminte, analize, dorinţe de schimbare."

"Cartea şoaptelor este o poveste pe care nimeni nu o spunea pe de-a-ntregul, de parcă fiecare se temea să înţeleagă totul, încercând astfel să-şi mântuie viaţa lipsită de sens."

"Fiecare îşi purta cu sine felul său de a se dedubla într-un fel de Yusuf, căci fiecare dintre ei supravieţuise. Fiecare purta aşadar vina de a nu fi murit împreună cu ceilalţi. Fiecare avea, pe această cale vinovată a supravieţuirii, propria poartă pe care se străduia din răsputeri să o ţină închisă, dar care, oricât s-ar fi opintit, se smulgea uneori din canaturi. Iar prin întredeschiderea aceea răzbăteau, cum bine se vede, adieri de nebunie."

Jared Diamond -"Viruşi, arme şi oţel"

In efortul meu de a citi cărţi de non-ficţiune, încă bâjbâi după criterii care să mă ajute să identific cărţile care să-mi placă. Folosind criteriul "a primit premiul Pulitzer", am dat peste "Viruşi, arme şi oţel" a lui Jared Diamond, care, însă, nu mi s-a părut aşa spectaculoasă, ba chiar nici măcar cine ştie ce revelatoare.
Dacă ai avut în liceu un profesor ca lumea de istorie (ca în cazul meu), cartea e destul de plictisitoare. Si chiar fără o experienţă pozitivă cu domeniul istoric, e cam aiurea ca într-o carte comentariile şi poveştile subiective, personale, să pară că umplu paginile degeaba în loc să învioreze niţel discursul. Dar şi ideile sunt repetate uneori cam insistent, iar exemplele pentru a le ilustra au pe alocuri inutil de multe detalii.

Trecând peste aceste lucruri mai neplăcute pentru mine, cartea aduce în discuţie câteva puncte juste şi foarte utile ca potenţiale explicaţii la întrebarea "De ce a cunoscut dezvoltarea umană ritmuri atât de diferite pe continente diferite?".

"Diferenţele izbitoare dintre istoriile pe termen lung ale populaţiilor de pe diferite continente nu sunt rezultate ale unor diferenţe din natura populaţiilor, ci ale unor diferenţe dintre mediile lor. [...]
Desigur, continentele se deosebesc prin nenumărate trăsături fizice care afectează traiectoriile societăţilor umane. [...] Doar patru seturi de diferenţe mi se pare a fi cele mai importante. Primul set constă din diferenţele continentale dintre speciile sălbatice de plante şi animale disponibile ca material de pornire pentru domesticire. Aceasta deoarece producerea hranei a fost esenţială pentru acumularea de surplusuri care puteau hrăni specialişti neproducători de hrană şi pentru constituirea unor populaţii numeroase care să se bucure de un avantaj militar pur şi simplu prin număr, chiar şi înainte de a dezvolta vreun avantaj tehnologic sau politic. Din aceste motive, toate transformările presupuse de dezvoltarea societăţilor complexe din punct de vedere economic, stratificate social şi centralizate politic dincolo de nivelul de mici uniuni de triburi în curs de formare s-a bazat pe producerea hranei.
Dar majoritatea speciilor sălbatice de plante şi de animale s-au vădit a fi nepotrivite pentru domesticire: producţia hranei s-a bazat pe relativ puţine specii de animale domestice şi de culturi. Reiese că numărul de specii sălbatice candidate la domesticire a variat foarte mult de la un continent la altul, din cauza diferenţelor dintre suprafeţele continentale şi, de asemenea (în cazul mamiferelor mari), a diferenţelor dintre numărul speciilor dispărute la sfârşitul Pleistocenului.
Domesticirea plantelor şi a animalelor a fost concentrată pe fiecare continent în câteva patrii deosebit de favorabile, care nu au reprezentat decât o mică parte a suprafeţei totale continentale. In cazul inovaţiilor tehnice şi în cel al instituţiilor politice majoritatea societăţilor preiau mult mai multe de la alte societăţi decât inventează ele însele. Astfel, difuzia şi migraţia din interiorul unui continent contribuie într-o măsură importantă la dezvoltarea societăţilor sale, care, pe termen lung, tind să îşi împărtăşească între ele progresele (în măsura în care o permit mediile naturale) [...]
Rezultă un al doilea set de factori, format din importantele rate de difuzie şi de migrare, care au diferit foarte mult de la un continent la altul. Ele au fost mai rapide în Eurasia, datorită axei sale majore orientate est-vest şi a barierelor sale geografice şi ecologice relativ modeste. [...]
In relaţie cu aceşti factori care afectează difuzia în interiorul continentelor există un al treilea set de factori, care influenţează difuzia între continente [...] Uşurinţa cu care s-a realizat difuzia intercontinentală a variat, deoarece unele continente sunt mai izolate decât altele. [...]
Cel de-al patrulea şi ultim set de factori constă din diferenţele continentale de suprafaţă totală sau de mărime totală a populaţiei. O suprafaţă sau o populaţie mai mare înseamnă mai mulţi inventatori potenţiali, mai multe societăţi concurente, mai multe inovaţii disponibile pentru adoptare şi o presiune mai mare de a adopta şi de a reţine inovaţiile, deoarece societăţile care nu fac asta tind să fie eliminate de societăţile cu care se află în competiţie."
Si cartea conţine 400+ de pagini de exemple care să susţină această logică.

Se găsesc şi unele informaţii factuale cu care ţi-ai putea condimenta o dezbatere cu prietenii la o bere sau care sunt atât de simple şi de bun simţ încât nu te-ai gândit niciodată pe larg la ele (sau, în fine, eu nu m-am gândit):
-iniţial, mazărea, pentru a elibera boabele din păstaie, exploda, iar specia cultivată de noi are o mutaţie genetică unde acest comportament lipseşte (ceea ce a şi facilitat adoptarea ei printre plantele cultivate de om);
-întrucât creşterea unui animal ierbivor, cum ar fi o vacă de 500kg, presupune cam 5000kg de porumb, iar creşterea unui carnivor necesită 5000kg de ierbivor crescut cu 50000kg de porumb, nici un mamifer carnivor nu a fost vreodată domesticit pentru hrană (da, sună logic, dar eu nu mi-am pus niciodată până acum această problemă elementară);
-unul dintre criteriile de selecţionare a animalelor pentru domesticire constă în uşurinţa cu care acestea intră în panică; de aceea animale ca antilopele nu au fost domesticite; e mult mai simplu să ai grijă de animale "mai lente, mai puţin nervoase [care] caută protecţie în turmă, îşi apără poziţia când sunt ameninţate şi nu fug decât atunci când este necesar";
-răspândirea achiziţiilor tehnice sau a speciilor cultivate/domesticite s-a efectuat mai uşor in Eurasia întrucât axa de dispersie este una orizontală, spre deosebire de Americi şi Africa unde difuziunea lor a trebuit să se întâmple pe verticală;
-teritoriul a ceea ce a fost cândva "Semiluna fertilă" este în zilele noastre în mare parte deşert sau stepă, terenuri necorespunzătoare pentru agricultură; este cel mai vechi exemplu de distrugere ecologică cauzată de activităţile umane ("Din cauza ploilor rare şi, prin urmare, a productivităţii primare reduse [...], regenerarea vegetaţiei nu a putut ţine pasul cu distrugerea ei [...]Odată acoperământul de copaci şi iarbă îndepărtat, eroziunea a avansat şi văile s-au colmatat cu mâl, iar agricultura de irigaţie în mediul sărac în ploi a condus la acumularea sării. Aceste procese începute în Neolitic au continuat până în timpurile moderne. De pildă, ultimele păduri din apropiere de vechea capitală nabateană Petra, din Iordania modernă, au fost tăiate de turcii otomani în timpul construcţiei liniei ferate Hejaz, chiar înainte de Primul Război Mondial.").