"Cartea şoaptelor" -Varujan Vosganian

Am avut norocul să citesc cartea înainte de evenimentele triste (şi penibile) cu domnul Vosganian în parlament şi cu legea privind taxa aceea suplimentară pe cărţi printre ai cărei iniţiatori s-a numărat. Altfel, nu aş fi citit nimic scris de el şi, într-un fel, ar fi fost păcat pentru că această "Cartea şoaptelor" despre genocidul armean este bine scrisă.

Vosganian condensează într-un mod uman, punând accentul pe relevanţa personală a întâmplărilor, istoria agitată a armenilor unde lecţiile învăţate au un potenţial interesant de generalizare pentru a evita viitoare crime şi distrugeri sufleteşti inutile.

"Cartea şoaptelor nu este o carte de istorie, ci una a stărilor de conştiinţă. De aceea ea devine translucidă şi paginile ei sunt transparente. E drept că în Cartea şoaptelor sunt multe date precise menţionând chiar ziua, ora şi locul. Condeiul umblă prea repede, dar, uneori, se hotărăşte să mai zăbovească în aşteptarea mea şi a cititorului, iar atunci detaliază mai mult, poate, decât e necesar. Fiecare cuvânt în plus lămureşte, dar, tocmai de aceea, împuţinează."

Interesantă este şi perspectiva naratorului, una dintre puţinele cărţi unde povestitorul are vizibilitate limitată la realitate, el încearcă să înţeleagă viaţa o dată cu cititorul, nu redă cronologic, într-un mod cu pretenţii de obiectivitate, evenimentele, ci le filtrează subiectiv, caută să le unească prin sensul lor profund, atemporal, care depăşeşte limitele unei singure vieţi.

"Eu sunt mai ales ceea ce n-am putut împlini. Cea mai adevărată dintre vieţile pe care le port, ca un mănunchi de şerpi înnodat la un capăt, e viaţa netrăită. Sunt un om care pe acest pământ am trăit nespus. Si care tot pe atât n-am trăit."

Pe lângă rolul de relatare şi fixare în memorie, scrisul are şi o funcţie eliberatoare pentru autor şi de iniţiere a meditaţiei pentru cititorul care ia contact cu cele povestite exclusiv pe cale verbală.

"Scrisul eliberează. Le-am scris, acum pot să le uit. Cititul, în schimb, împovărează. Să le citească alţii, să nu le uite. Eu le-am ţinut minte destul."

"Omenirea stă în cumpănă, zise din nou bunicul. E o cumpănă ascunsă. Cuvintele luptă în locul nostru. Iar noi murim în locul lor."

"Dacă trăirea lor presupune o doză de uitare necesară supravieţuirii, cititul despre ele implică prelungirea prin transcendenţa cuvintelor a durerii cauzate de violenţa gratuite şi simplifică formularea de concluzii, învăţăminte, analize, dorinţe de schimbare."

"Cartea şoaptelor este o poveste pe care nimeni nu o spunea pe de-a-ntregul, de parcă fiecare se temea să înţeleagă totul, încercând astfel să-şi mântuie viaţa lipsită de sens."

"Fiecare îşi purta cu sine felul său de a se dedubla într-un fel de Yusuf, căci fiecare dintre ei supravieţuise. Fiecare purta aşadar vina de a nu fi murit împreună cu ceilalţi. Fiecare avea, pe această cale vinovată a supravieţuirii, propria poartă pe care se străduia din răsputeri să o ţină închisă, dar care, oricât s-ar fi opintit, se smulgea uneori din canaturi. Iar prin întredeschiderea aceea răzbăteau, cum bine se vede, adieri de nebunie."