Neagu Djuvara -"O scurtă istorie ilustrată a românilor"

Chiar dacă ai terminat şcoala de ceva timp, nu strică niciodată să reiei unele informaţii, mai ales când sunt prezentate cu sinceritatea şi prospeţimea stilului lui Neagu Djuvara. Cartea se concentrează asupra evenimentelor esenţiale din istoria românilor, evitând încărcarea exagerată cu date (inutilitate care, probabil, ne-a exasperat pe toţi la orele de istorie din şcoală) şi aducând o perspectivă sau o interpretare personală (dar mereu documentată) a unor fapte istorice.

De la început, Djuvara ne propune să vedem istoria ca pe ceva relativ, în continuă construcţie şi re-interpretare, nu ca adevăr suprem, fix şi de necontestat, cum se mai înverşunează unii profesori să le bage în cap elevilor.
"[…] să nu-şi închipuie nici un autor că istoria pe care o scrie e definitivă, e cea adevărată, pe care o vor admite şi generaţiile viitoare. Fiecare generaţie are o nouă viziune asupra trecutului şi poate chiar descoperi în acel trecut lucruri nebănuite, susceptibile de a modifica iarăşi acea viziune. Conştient aşadar de şubrezimea şi precaritatea scrisului istoric, las acum aceste observaţii preliminare, ca să încep să vă povestesc istoria ţării noastre aşa cum o văd eu în acest sfârşit de veac şi de mileniu. Bucureşti, octombrie 1999"

Neagu Djuvara încearcă, de asemenea, să contureze unele idei generale asupra receptării datelor istorice:
-evaluarea lor trebuie să ţină cont de contextul evenimentelor (de ex. nu ar trebui să înţelegem ca pe ceva ruşinos faptul că am avut nevoie de ajutor extern pentru a evolua în anumite condiţii; Franţa, în anul revoluţionar 1848, avea 60.000 de muncitori şi ingineri englezi ca să-i ajute cu dezvoltarea industrială; "nu e o înjosire ca, pe măsură ce adopţi metode şi tehnici noi, să fii pentru un timp ucenicul unui străin");
-istoria nu trebuie folosită pentru a menţine sau iniţia conflicte actuale; de aceea, probleme ca persistenţa populaţiei vorbitoare de latină pe teritoriul aproximativ al fostei Dacii romane au un scop pur ştiinţific.
"Chestiunea nu mai prezintă azi nici o importanţă politică, chiar dacă ar putea istoricii maghiari –printr-o minune- să aducă dovada că ungurii au fost primii ocupanţi ai Transilvaniei, prin faptul că populaţia maghiarofonă nu reprezintă azi decât 7% din populaţia totală, întâietatea istorică n-ar mai putea avea nici o consecinţă pe plan juridic şi politic. Dreptul internaţional nu mai ţine seama de pretinse drepturi istorice."

Sunt surprinse toate etapele importante ale istoriei române, dar capitolele despre începuturi au fost preferatele mele:
-noi toţi de prin Europa suntem indo-europeni; avem câteva excepţii ulterioare (finlandezii, estonienii, ungurii, turcii), dar şi câteva, mult mai puţine, anterioare (bascii, posibil şi printre sicilieni); la noi există dovezi ale unor comunităţi indo-europene cu 2-3 milenii î.e.n.: daci (în Transilvania de azi) şi geţi (în Muntenia, Dobrogea şi până în Basarabia); la sud se găsesc tracii (se pare că dacii şi geţii nu sunt o ramură a acestora, ci sunt doar rude apropiate –trebuie să citiţi, bineînţeles, cartea pentru detalii);
-colonizarea masivă a Daciei de către romani ar putea avea o explicaţie simplă: noi aveam mult aur (aşa că am fost cam ca un Eldorado sau o Californie a romanilor);
-un alt aspect interesant al colonizării a fost că, pe măsură ce Imperiul Roman înregistra tot mai multe victorii, creştea numărul sclavilor aduşi pe teritoriul de azi al Italiei, ori aceştia erau o forţă de muncă foarte ieftină pentru proprietarii de pământ care nu mai apelau la ţăranii locali, situaţia acestora înrăutăţindu-se astfel şi opţiunea de a se înscrie în rândul colonizatorilor altor teritorii devenind una foarte atrăgătoare;
-faimoasa teorie a cumanilor (mongolii care nu s-au retras din Europa, ci au format Hoarda de Aur în sud-estul Rusiei şi care se contopeşte în regiunile de pe malul Mării Negre şi din Crimeea cu foştii cumani albi, pe a căror limbă o vor adopta, devenind apoi cunoscuţi sub numele de tătari); Basarab I (Negru Vodă) care, la 1300, coboară din Tara Făgăraşului se trăgea dintr-o spiţă de şefi cumani; care sunt dovezile pentru a susţine această origine a lui Basarab I (de exemplu, cele lingvistice: atât numele lui Basarab, cât şi al tatălui său sunt de origine cumană; ctitoriile Basarbilor, Cozia şi Horezu, au nume cumane) şi cum este contrazisă ideea că el nu ar fi putut gândi să unească pământurile româneşti decât dacă era şi el român, toate acestea se găsesc pe larg în carte.

Una dintre plăcerile citirii acestei cărţi constă în presărarea textului cu diverse detalii de genul "ştiaţi că...", atrăgătoare pentru un public larg, care nu vrea să primească o analiză minuţioasă şi greoaie a istoriei, ci istoria sub forma unei poveşti unde senzaţionalul (în notă minoră) nu face decât să susţină în mod dinamic atenţia. Astfel, puteţi afla despre: controlul demografic la saşi, populaţie care nu a crescut de când au venit pe teritoriul României de azi; influenţa puterii boierilor moldoveni asupra conducerii încă de la formarea acestui voevodat; explicarea funcţiilor dregătoreşti (spătarul –comandantul oastei, logofătul –păstrătorul legilor, vornicul –un fel de ministru de interne, stolnicul –responsabil de masa domnească, postelnicul –responsabil de legăturile cu străinii, pârcălabul –comandant de cetate de graniţă etc.), ironii de genul [pe atunci] "nu dregătoria îl făcea pe boier, ci invers, adică dintre boieri îşi alegea domnul dregătorii"; ce altă Românie a dat ţiganilor denumirea de rromi; noţiunea de feudalism care nu poate fi aplicată situaţiei boierilor de la noi întrucât funcţiile nu se transmiteau în mod ereditar; unul dintre rarele momente din istorie când un principe român (Mircea) se implică în afaceri politice internaţionale (succesiunea lui Baiazid); importanţa anului 1484 asupra dezvoltării ţărilor române (pierderea din cauza trădării negustorilor genovezi a Chiliei şi a Cetăţii Albe, porturi importante la Marea Neagră); Mihai Viteazul ales domn ca urmare a intervenţiilor la marele vizir din partea mamei sale, o bogată Cantacuzină care se ocupa cu negoţul în Tara Românească, şi a rudelor ei; "marea migraţie" care a golit Kosovo-ul şi Serbia medievală, fenomen aflat la originea unor conflicte actuale; baronul Brukenthal era guvernatorul Transilvaniei în timpul răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan care au primit pedeapsa groaznică pe care o ştim cu toţii; originea grecească a numelui oraşului Istanbul.

Djuvara nu cade într-o pasiune înfocată de a glorifica istoria românilor. El evidenţiază atât lucrurile greşite pe care le-am făcut (cum ar fi faptul că le-am dat cetăţenie romănă evreilor, aşa cum au făcut ungurii; chiar dacă ei au adoptat această măsură din cu totul alt interes, şi anume că maghiarii de la jumătatea secolului al XIX-lea nu ar fi fost majoritari în propria lor ţară decât dacă ar fi acordat cetăţenie tuturor evreilor din teritoriu) , dar şi ne laudă iniţiativele extrem de inspirate (în 1919 armata română intră în Ungaria, în ciuda dezacordului exprimat de francezi şi englezi, şi ocupă timp de trei luni Budapesta, ceea ce împiedică instalarea unui regim comunist în Ungaria –o realizare memorabilă a guvernului lui Ionel Brătianu). Imi place această pledoarie pentru o abordare mai raţională a istoriei, cu înţelegerea exactă a lucrurilor de care merităm să fim mândri.