Alan Hollinghurst -"The Line of Beauty"

Un alt câştigãtor al Man Booker-ului. Fundalul cãrţii este Anglia anilor '80, cu preferinţele pro- sau anti- Thatcher, cu high-class-ul londonez cu nasul pe sus, dar cu principii de moralitate destul de şubrede în realitate.
Nick Guest este, cum altfel şi poate puţin cam prea evident, musafir în casa familiei prietenului sãu de la Oxford, Toby, într-un cartier fiţos. Nick vine dintr-o familie modestã, cu tatãl vânzãtor de antichitãţi, şi îşi exploreazã homosexualitatea în marele oraş unde libertatea sexualã era în floare, din nefericire şi alãturi de conştientizarea rãspândirii nemiloase a îmbolnãvirii cu SIDA, mai ales în rândul homosexualilor. In timp ce familia lui Toby se preocupã de ascensiunea pe scena politicã, Nick este mai interesat de viaţa eroticã şi de latura esteticã a lucrurilor.

Romanul nu are o acţiune propriu-zisã (deşi apar câteva suprize), este mai mult o observaţie a înaltei societãţi britanice şi a oamenilor influenţi în politicã şi finante. De asemenea, familia Fedden are o dinamicã mai ciudatã, cu Toby care încearcã sã adopte ambiţiile sociale şi politice ale tatãlui, dar nostalgic dupã libertatea lui Nick de a-şi petrece timpul cu analize pe Henry James şi descoperiri sexuale, cu sora lui, Catherine, depresivã pânã la sinucidere, oscilantã între a se bucura de bunãstarea familialã şi dispreţul faţã de ipocrizia şi cupiditatea mediului în care trãieşte, cu Rachel, soţia lui Gerald, care îi tolereazã acestuia pânã şi infidelitatea pentru a pãstra aparenţele. Prin comparaţie, Nick este simplu, direct, cu un simţ al frumosului natural, firesc, mai ales cã el nu trebuie sã-şi protejeze mereu imaginea publicã, nu trebuie sã se preocupe de impresia socialã pe care o face, deşi simte adesea un complex de inferioritate atunci când se comparã cu viaţa de succes a prosperilor Fedden şi îşi dã de multe ori seama de poziţia lui precarã în mijlocul unei familii şi a unui grup social unde pare adesea un intrus.

Cel mai frumos lucru din carte este stilul. Nu cred cã romanul îşi propune sã demonstreze ceva. Este mai curând o contemplare a scurtei convieţuiri a lui Nick cu bogata şi ambiţioasa familie Fedden, cu deliciile sociale ale seratelor organizate de aceasta, cu intrarea în propria viaţã a tinerilor dupã Oxford, cu pericolul latent al unei boli crunte care ajunge sã defineascã relaţiile sexuale ale vremii. Alan Hollinghurst face o treabã bunã reuşind sã ţinã închegate toate aceste teme într-un roman unde plãcerea cititului nu se rezumã la acţiune, dialog, personaje, ci ţine de esteticã.

Milan Kundera -"La fête de l'insignifiance"

Recentul roman al lui Kundera (în fine, cam subţire pentru un roman; oricum, dã senzaţia mai mult de piesã de teatru) este, bineînţeles, despre lipsa de importanţã, de distincţie, de individualitate. Așa cum ne-am obișnuit de la scriitorul ceh, nu existã multã acţiune în carte; pe fundalul preocupãrilor boeme pariziene, se desfãșoarã contemplarea și analiza peisajului uman, a detaliilor lui. Intrebãrile pe care și le pun personajele sunt dintre cele mai derizorii, cum ar fi de ce fetele din ziua de azi preferã sã poarte bluze care le descoperã buricul. Dar și evenimente grave, cum ar fi moartea, devin fãrã importanţã, componente ale farsei cu care se terminã chiar și tragediile.
In centrul cãrţii se aflã patru personaje pe care cititorul le diferenţiazã cu dificultate. Aceștia sunt un grup de prieteni despre viaţa și trecutul cãrora nu aflãm multe lucruri, dar care își pierd timpul discutând despre vrute și nevrute în cafenelele pariziene sau în Jardin du Luxembourg și care au un lucru în comun: nu se iau foarte în serios. Mai rãmâne d’Ardelo, un tip foarte plin de sine și atent la propria imagine (ceea ce nu-l scapã de ridicol, ba dimpotrivã). Apoi urmeazã o serie de personaje care, chiar dacã atipice, sunt inspirate din istorie, cum ar fi Stalin și Mihail Kalinin (un șef de stat șters, dar care, paradoxal, va rãmâne în memoria omenirii mai bine decât teribilul Stalin).
Este o propunere de abordare a neputinţei pe care o resimţim cu toţi în faţa unei existenţe asupra cãreia nu avem nici un control și unde lucrurile serioase, puse în perspective, sunt la fel de nesimnificative ca dilema privind sexul îngerilor. Imbrãţișarea lipsei de însemnãtate a vieţii este cheia fericirii umane.

Jose Mauro de Vasconcelos -"Lãstarul meu de portocal"

O carte foarte potrivitã pentru adolescenţi. Este povestea unui copil, Zeze, care vine dintr-un mediu brazilian sãrac și dominat de violenţã și alcool, dar care încearcã prin imaginaţie și energie sã-și alcãtuiascã lumea lui fantasticã și frumoasã. Prin comentariile lui jucãușe, naive, dar suprinzãtor de lucide asupra lumii, Zeze îl înduioșeazã pe "Portughez", un om înstãrit și singuratic din oraș care îi devine prieten și-l ia cu el sã descopere plãcerea împãrţirii cu cineva a micilor bucurii ale vieţii, atât de simple ca pescuitul sau mâncatul unei prãjituri. Dar bineînţeles viaţa nu e chiar atât de binevoitoare, iar Zeze este forţat sã facã faţã duritãţii unei existenţe cu care probabil va trebui sã se descurce mereu.

Adelin Petrisor -"Tara cu un singur gras"

Eu sunt fascinatã de Coreea de Nord pentru cã așa mã vãd eu trãind dacã nu ar fi fost Revoluţia din '89. In plus, consider cã toate cãrţile scrise despre experienţe în Coreea de Nord ar trebui introduse obligatoriu pe lista de lecturi din liceu și sã fie câte un subiect din ele la bacalaureat în fiecare an. Poate astfel reușim sã combatem acea nostalgie nocivã pe care reușesc uneori sã o instaleze cei mai în vârstã în capul ãlora mai tineri care-și imagineazã cã în comunism alergau câinii cu covrigi în coadã și trãiam toţi într-o lume unde nu ni se putea întâmpla nimic pentru cã dragul nostru conducãtor atotputernic veghea în continuu asupra bunãstãrii noastre.

"In Coreea de Nord, propaganda nu ia niciodată pauză. De altfel, se spune că, în fiecare apartament, în bucătărie există un radio acordat pe frecvenţa oficială. Aparatul nu are buton de oprire, poţi doar să-l dai mai încet sau mai tare. Atât. Si pe acolo picură propaganda... Ca şi metroul, statuile impozante, fântânile arteziene erau în contrast puternic cu tristeţea oamenilor veşnic posomorâţi, care se deplasau ca nişte roboţei dintr-un punct în altul, doar unde le era permis."

Adelin Petrișor are norocul neașteptat de a primi vizã pentru Coreea de Nord, unde reușește sã facã și câteva poze pe furiș ca sã facã mai convingãtoare realitatea tristã pe care o întâlnește acolo. Este un documentar în format hârtie unde aberaţia și totalitarismul unui sistem care își menţine poporul într-o continuã teroare sunt vizibile chiar dacã jurnaliștii sunt mereu însoţiţi de cãtre un ghid care se asigurã cã ei nu iau contact decât cu partea aprobatã a realitãţii. Dar chiar și aceastã realitate trunchiatã, cosmetizatã este mai sumbrã decât orice alt contact cultural posibil.

"Stiu ce a însemnat comunismul românesc. Din fericire, l-am trãit pe pielea mea mult mai puţin decât au fãcut-o alţii, doar vreo 14 ani. Dar a fost de-ajuns ca sã gust din mai toate „plãcerile” unei vieţi controlate dement de un regim ostil omului: mâncare pe cartelã, cozi la alimentarã, luminã și apã caldã cu program, propagandã turnatã cu gãleata în puţinele ore de program TV, manifestãri faraonice organizate pentru omagierea dictatorului.
Mai târziu, când aveam sã-l descopãr pe Orwell, am înţeles cã întotdeauna existã și mai rãu, dar mi-am zis cã e ficţiune, cã e ceva scornit de mintea unui scriitor dezamãgit de socialismul la care visa, imaginativ și pervers. Aveam sã vãd cã "O mie nouã sute optzeci și patru" își poate gãsi lejer corespondentul în realitate, și asta se întâmplã în Coreea de Nord, o ţarã închisã, condusã de un regim autoritar comunisto-ereditar, singurul de acest tip din lume.
Habar nu am dacã fondatorul comunismului coreean, Kim Ir Sen, s-a inspirat din Orwell sau a inventa, ajutat de camarilã, toate metodele bolnave prin care a fãcut dintr-un popor jucãria unei familii. Cert este cã El, "liderul suprem", a venit la putere în 1948, cu un an înainte ca Orwell sã publice "O mie nouã sute optzeci și patru". De atunci, liderii nord-coreeni au avut suficient timp sã rafineze metodele prin care-și tortureazã propriul popor."

Han Kang -"Vegetariana"

Stiţi filmele alea coreene ciudate? La fel e și cartea asta (a câștigat Man Booker-ul internaţional, de altfel). Yeong-hye este o femeie banalã (așa dupã cum o descrie propriul soţ), pierdutã în rutina casnicã. Iar bãrbat-su nu sclipește nici el în nici un fel, dar, pentru cã e vocea din jumãtate de carte, aflãm mai multe despre gândurile și preocupãrile sale, este mai nunţat. Yeong-hye nu vorbește în nume propriu decât în câteva mici fragmente unde își rememoreazã visele bizare și efectul pe care acestea îl au asupra ei. De aici vine și ruptura, când Yeong-hye decide sã nu mai mãnânce carne (și nici sã nu o mai suporte la ceilalţi). Nimic ieșit din comun pentru noi obișnuiţi cu aceastã ultimã fiţã, dar într-o societate puternic tradiţionalistã și ierarhizatã cum e cea coreeanã hotãrârea ei naște dispute familiale și probleme profesionale la locul de muncã al soţului. Pe scurt, nu se mai poate ieși cu ea în lume. Celelalte personaje-perspectivã pentru Yeong-hye sunt cumnatul ei și la final sora, In-hye, (soţia sus-menţionatului cumnat) care pare singura în stare sã o înţeleagã sau cel puţin sã îi accepte decizia.
Cartea este destul de visceralã și agresivã pe alocuri, traumele lui Yeong-hye care încearcã sã-și gãseascã un echilibru fragil pentru suferinţa existenţialã pe care o resimte, alegerea de a nu mai mãnca deloc carne fiind cea mai la îndemãnã. E cumva o metamorfozã kafkianã femininã și contemporanã. O punere sub semnul întrebãrii a tuturor obiceiurilor care ne încorseteazã și cât de mult de alieneazã de ceilalţi și de ideea de normalitate încercarea de a ne regãsi confortul interior prin acţiuni exterioare. O îndrãznealã pe care doar Yeong-hye o are; deși atrãgãtoare pentru alţii, este singura care o duce pânã la capãt.

Inceputul:
"Nevastã-mea nu a avut niciodatã ceva special în personalitatea ei. Cel puţin așa am crezut pânã în ziua în care s-a hotãrât sã devinã vegetarianã."

Alexandru Vakulovski -"Pizdeţ"

Din lista mea de cãrţi de citit din toatã lumea, l-am ales pe Alexandru Vakulovski pentru Republica Moldova (da, știu, sunt atâţia alţii mai renumiţi, mai reprezentativi etc., dar acesta este chiar la îndemânã și se pare destul de actual). "Pizdeţ" conţine peripeţiile din anii '90 ale naratorului, așa cam cum le-am trãit cu toţii –un sistem universitar ineficient și plictisitor, cãminele de studenţi, familii dezintegrate, mizeria cotidianã, prieteniile din cartierul de blocuri. O lume plinã de jeg faţã de care nu poţi reacţiona decât violent (la nivel de limbaj și de comportament), prin rãzvrãtire, prin alcool și droguri. Povestirea, amuzant piperatã cu nuanţe basarabene, dar cam dezlânatã pe alocuri, este interesantã prin rezonanţa personalã pe care o poate avea cu cititorul.

"Superscrieri –drumul generaţiei noastre"

Dacã vã doriţi o lecturã de vacanţã sau de metrou, proza scurtã de non-beletristicã din colecţia "Superscrieri" este foarte potrivitã. Sunt povestiri sau articole dinamice, tinerești, despre subiecte actuale, despre nostalgiile noastre, toate scrise într-un stil frumos, nepretenţios, preponderent jurnalistic, dar atent. Cu câteva excepţii, nu mai citim ziare sau reviste din cauza calitãţii scãzute a articolelor publicate. Dar "Superscrieri" adunã lucrãri interesante, votate, premiate, alese pentru valoarea și creativitatea lor, nu din diverse motive politice, strategice, ideologice. O carte care vã va readuce încrederea în tineri și în jurnalismul românesc.

Harper Lee -"Go Set a Watchman"

Cã tot ne-a furat anul 2016 multe celebritãţi care ne-au marcat tintereţile, sã o amintim și pe Harper Lee care a murit dupã ce i-a fost publicat "Go Set a Watchman", continuarea singurului sãu alt roman "To Kill a Mocking Bird" (astfel nu mai poate fi inclusã în topurile de cei mai buni scriitori cu o singurã carte la activ) –deși cãrţile par sã fi fost scrise invers: "To Kill a Mockingbird" a venit sã detalieze copilãria lui Scout, Jean Louise din "Go Set a Watchman".
 Cel de-al doilea roman, cu trimiteri scurte spre primul, conţine împãcarea lui Jean Louise, acum mai criticã, mai lucidã, dar și mai intransigentã, cu trecutul și cu comunitatea din care provine, din Sudul Statelor Unite, o societate ipocritã profund marcatã de rasism. Narat la persoana a treia, "Go Set a Watchman" nu este la fel de lipicios ca celãlalt unde vocea naivã, haioasã și directã a fetiţei Scout dã farmec întregii povești.
Revenind acasã în Alabama din cosmopolitul New York, lui Jean Louise îi vine foarte greu sã accepte tendinţa generalã a orãșelului de a menţine segregarea rasialã și sã recunoascã faptul cã propriul ei tatã, pe care l-a idolatrizat în copilãrie pentru toleranţa și simţul lui justiţiar, avea o atitudine progresistã pentru America anilor '60, dar care, rãmânând neschimbatã (pentru cã știm cu toţii cã de la o vârstã ne este greu sã ne pãstrãm flexibilitatea faţã de schimbãrile sociale și morale), lasã sã se vadã toate relativismele rasiale care nu mai sunt acceptate în noul context social.

"Prejudice, a dirty word, and faith, a clean one, have something in common: they both begin where reason ends."

Bilanţ 2016

Nici anul acesta nu voi renunţa la practica obsesivã de a face lista lecturilor de pe 2016. Goodreads-ul spune cã am citit 48 de cãrţi (nu tocmai 50 așa cum mi-am propus, dar eu sunt mulţumitã) cu un total de 17.860 de pagini.

Rezumat:
-de ce sunt cea mai mândrã: am reușit sã cresc procentul de cãrţi de non-beletristicã (17/48). Si chiar am descoperit unele foarte foarte bune: Twyla Tharp "The Creative Habit", Oliver Sacks "On the Move. A Life", Taleb "Antifragile", Alex Leo Serban "De ce vãd filme", Steven Pinker "The Better Angels of our Nature", Susan Cain "Quiet. The Power of Introverts in a World that Can't Stop Talking"

-preferatele mele despre București: Andreea Rãsuceanu "Bucureștiul lui Mircea Eliade" și "Bucureștiul literar"

-am dat gata niște cãrţi monstruos de frumoase și dificile: "Infinite Jest", "A Brief History of Seven Killings", "Solenoid", "V.", "2666"

-o carte de cãlãtorii minunatã: "285 de zile în cãutarea verii"

-o carte despre un subiect-slãbiciune: Suki Kim "Without You, There Is No Us"

-o carte cu un personaj principal care îmi seamãnã: Rabih Alameddine "Femeia de hârtie" și Chimamanda Ngozi Adichie "Americanah"

-o carte pe care ar fi trebuit sã o citesc de mult, dar nu știu de ce am luat-o abia acum: Toni Morrison "Beloved"

-cartea mea româneascã preferatã: Adrian Schiop "Soldaţii. O poveste din Ferentari"

-am reușit sã citesc câștigãtorul la Man Booker Prize imediat dupã ce a luat premiul: Paul Beatty "The Sellout"
-o carte de poezie: Emil Brumaru "Rezervaţia de îngeri"

-dezamãgiri: "All the Light We Cannot See"