Patti Smith -"Trenul M"

O carte autobiograficã despre seninãtatea, amãrãciunea şi tihna bãtrâneţilor. Deşi nu este vorba despre bãtrâneţe aşa cum ne-am obişnuit sã ne gândim la ea, ca o perioadã din viaţã care e un fel de anticamerã a morţii, sterilã, minatã de boalã şi neputinţã fizicã şi psihicã. Este vorba de acea perioadã din viaţã când te nãvãlesc, e adevãrat, melancolia şi nostalgia, dar când eşti puternic în contact cu tine însãţi, nu mai trebuie sã susţii aparenţe sociale, când copiii au crescut şi se descurcã singuri de minune, când poţi sã te concentrezi asupra continuitãţii muncii tale cu relaxare, cu momente de abandon în binge-watching de seriale poliţiste, când îţi poţi permite sã devii loial unei cafele bune în jurul cãreia sã legi relaţii de prietenie, când poţi sã te ocupi de lucruri aparent inutile, dar care întãresc ideea de umanitaate fix prin gratuitatea lor, prin faptul cã suntem fiinţe care trecem dincolo de necesarul de supravieţuire şi ne pierdem în plãceri de dragul plãcerii.

"[...] am gãsit totuşi în subsol geantã mare din pânzã groasã, plinã cu rufe vechi din Michigan –nişte cãmãşi de flanelã uşor mucegãite de-ale lui Fred. Le-am luat sus şi le-am spãlat în chiuvetã. In timp ce le clãteam, m-am pomenit gândidu-mã la Katherine Hepburn. Mã fermecase în rolul lui Jo March din adaptarea lui George Cukor dupã Micuţele doamne. Cu ani în urmã, când eram vânzãtoare la librãria Scribner’s, am cãutat nişte cãrţi pentru ea. S-a aşezat la o masã de lecturã şi a cercetat cu luare-aminte fiecare volum. Purta pãlãria de piele a rãposatului Spencer Tracy, fixatã pe cap cu un batic de mãtase verde. M-am retras puţin şi am urmãrit-o cum întoarce paginile, meditând cu voce tare dacã i-ar fi plãcut sau nu lui Spence. Pe vremea aceea eram o puştoaicã, nu-i înţelegeam pe de-a-ntregul felul de-a fi. Am atârnat la uscat cãmãşile lui Fred. Cu timpul, se întâmplã adesea sã devenim una cu cei pe care cândva nu reuşeam sã-i înţelegem."

Din cartierul ei central new-yorkez, dominat de pisici care nu te judecã, Patti Smith face diverse incursiuni globale pornind de la febleţele ei artistice sau literare, pãstrând fiecare moment într-o fotografie atât de puternic subiectivã încât nimeni nu ar putea-o înţelege şi aprecia fãrã explicaţii privind semnificaţia acesteia, lãsând tribut sorţii pierderea (de multe ori misterioasã) a diverse obiecte (unele chiar foarte dragi).

"Café `Ino pãrea pustie. Pe toatã marginea tendei portocalii se formaserã ţurţuri minusculi, care picurau. M-am aşezat la masa mea, mi-am luat pâine neagrã prãjitã cu ulei de mãsline şi am deschis Primul om al lui Camus. O citisem cu ceva timp în urmã, dar cum fusesem pe de-a-ntregul absorbitã de ea, nu reţinusem nimic. Asta era un mister care apãrea cu intermitenţe în viaţa mea de când mã ştiam. Pe la începutul adolescenţei mele, în Germantown, stãteam şi citeam ore în şir într-un mic crâng sãlbatic de lângã calea feratã. La fel ca Gumby, pãtrundeam într-o carte cu tot sufletul şi câteodatã mã aventuram atât de adânc în ea, de parcã aş fi trãit-o. Multe cãrţi am terminat acolo în felul acesta, închizând extaziatã copertele şi totuşi fãrã sã pãstrez vreo amintire a conţinutului lor atunci când mã întorceam acasã. Era ceva tulburãtor, dar am pãstrat secretã aceastã suferinţã ciudatã. [...] Existã anumite cãrţi pe care le-am iubit şi în care am trãit şi totuşi nu mi le pot aminti."

Pe lângã tonele de cafea dupã care tânjesc şi eu, am rezonat cu detalii aparte, cum e fixaţia pentru o hainã veche şi zdrenţuitã pe care o simţi ca o expresie a propriei personalitãţi.

"Am avut o hainã neagrã. Mi-a dat-o un poet ceva mai demult, în ziua când am împlinit cincizeci şi şapte de ani. Fusese a lui –un pardesiu Comme des Garçons şleampãt şi necãptuşit, la care râvneam pe ascuns. In dimineaţa zilei mele de naştere mi-a spus cã n-avea nici un cadou pentru mine.
-Nu-mi trebuie cadou, l-am asigurat eu.
-Dar vreau sã-ţi dau ceva. Orice-ţi doreşti.
-Atunci aş vrea haina ta neagrã, am spus.
Iar el a zâmbit şi mi-a dat-o fãrã ezitãri sau regrete. De fiecare datã când mã îmbrãcam cu ea, mã simţeam eu însãmi. Si moliilor le plãcea la fel de mult, aşa cã era ciuruitã mãrunt de-a lungul tivului, dar nu-mi pãsa. O primisem cu buzunarele descusute şi pierdeam tot ce bãgam din neatenţie în teribilele lor caverne. In fiecare dimineaţã, mã trezeam, îmi puneam haina şi fesul marinãresc, îmi luam pixul şi caietul de însemnãri şi traversam Sixth Avenue, îndreptându-mã spre cafeneaua mea. Imi iubeam haina şi cafeneaua şi rutina matinalã. Era expresia cea mai clarã şi mai simplã a identitãţii mele solitare."

Aşa o babã îmi doresc sã devin şi eu când mã fac mare.

Vã las aici cântarea lui "A Hard Rain..." pentru simpaticul Bob la Nobel.