Markus Zusak -"Hotul de carti"

Mãrturisesc încã de la început cã sunt supra-saturatã de filme și cãrţi pe subiectul evreilor din cel de-al doilea rãzboi mondial. Consider cã s-a spus cam tot ce era de spus în orice formã care sã aibã valoare. Astfel, sunt recalcitrantã faţã de orice nouã carte pe acest subiect deoarece pornesc de la o premisã de redundanţã în privinţa acesteia.

Si « Hoţul de cãrţi » nu mi-a demontat poziţia. Eternul subiect, privit, e adevãrat, din perspectiva unei familii de nemţi (care nu e cine știe ce noutate) capãtã oareșce interes prin alegerea naratorului cãrţii : însãși moartea. Care, pe deasupra, mai are și simţul ironiei și este foarte vizualã în comentarii (de ex. la un moment dat privește cum sângele ca cireșele de la soldaţii cãzuţi se transformã în prune –cum nu am citit cartea în românã, nu știu cum a fost tradus pasajul dar, sigur, atunci când citești e mai interesant decât l-am rezumat eu). E o Moarte sentimentalã, bântuitã de rãul oamenilor, capabilã sã aprecieze zbaterea cinstitã a unui om care refuzã sã renunţe la viaţã. Mda, pânã și moartea este mai îndurãtoare decât naziștii.
Moartea spune, în principal, povestea unei fetiţe, Liesel, pe fundalul celui de-al doilea rãzboi mondial, cu atrocitãţile sale atât de partea evreiascã, cât și de cea nemţeascã. Liesel este încredinţatã de mama ei (o adeptã a comunismului care, dupã soarta nefericitã a propriului soţ, și el comunist, nu prevede un viitor favorabil familiei lor) soţilor Hubermann, pe undeva prin Germania, suficient de aproape de Dachau pentru a asista la sinistrele convoaie de evrei spre/dinspre lagãr. Prima întâlnire a morţii cu Liesel are loc atunci când aceasta îi viziteazã fratele mai mic.
Liesel este « hoţul de cãrţi », de fapt e o hoaţã, dar ambiguitatea lui thief din englezã se pierde în românã. Prima carte este furatã la înmormântarea fratelui ei de la un gropar (manualul groparului), pentru ca apoi sã fie furate/salvate un șir de cãrţi, în general în prag de a fi distruse de cãtre un regim totalitar care, inevitabil, le refuzã oamenilor dreptul la cunoaștere și la a-și pune întrebãri.

Cele multe sute de pagini ale cãrţii nu sunt justificate de subiectul istoric, nici de descrierea procesului turmentat de coming of age prin care trece Liesel, nici de ritmul povestirii. Deși pe alocuri stilul lui Zusak are niște încondeieri frumoase, iar reflecţiile Morţii asupra vieţii dau farmec cãrţii, în general e o pierdere de vreme.

Michael Chabon –„Bãieţi teribili”

Despre lumea ciudatã şi absurdã a scriitorilor contemporani pentru care scrisul (alãturi de predatul la universitate ca activitate complementarã, dar constant aducãtoare de bani) este o meserie.

Grady Tripp, un profesor pe la mijlocul vârstei, este un scriitor care trece printr-o crizã personalã şi profesionalã. Timp de şapte ani, a lucrat la un roman-monstru, de dimensiuni impresionabile (peste 2000 de pagini), de al cãrei unitate a subiectului şi a structurii nici el nu mai este sigur, pe care nu îndrãzneşte sã îl arate nimãnui pentru a cere o opinie, sperând ca ultimele câteva zeci de pagini, nescrise încã, sã definitiveze valoarea cãrţii înainte de a arãta manuscrisul vechiului sãu priten şi editor, Terry Crabtree care urmeazã sã vinã în oraş pentru week-end-ul de festival literar WordFest (şi da, romanul în chestiune are titlul de Bãieţi teribili). De fapt îi mai arãtase manuscrisul neveste-sii (a treia), Emily, care l-a categorisit ca excesiv de masculin (mã refer la roman), şi care acum îi completeazã haosul şi tensiunea mentalã printr-o plecare neaşteptatã la pãrinţi. Asta tocmai în momentul în care Grady mai aflã şi cã amanta lui, soţia decanului, este însãrcinatã. Lucrurile par sã se fi infundat pentru Grady. Noroc cã existã iarbã, de care scriitorul nostru vânãtor de succes literar profitã din plin, atât pentru propria calmare şi inspiraţie literarã, cât şi pentru a face faţã perioadelor de crizã sentimentalã în care are o plãcere masochistã sã se bage.

Personajele sunt bine construite, originale, cu relaţii haioase între ele. Evoluţia subiectului cãrţii, în cuda unor situaţii surprizã care mai animã ritmul, lâncezeşte destul de mult, dar stilul este destul de plãcut ca sã mai taie din plictisealã. E interesant modul în care toate fantomele trecutului (roman nescris, iubiri eşuate, tâmpenii fãcute la bãuturã) se îmbulzesc sã îl destabilizeze pe Grady, diagnosticat la final cu veritabile atacuri de panicã la toate aceste atacuri „supra-naturale”.
In fine, faimoasa idee de sfârşit cã, în ciuda dezamãgirilor pe care ni le rezervã, viaţa merge înainte şi cã, totuşi, e mai bine sã îţi urmezi dorinţele, chiar dacã ele nu ţi se îndeplinesc, decât nici mãcar sã nu fi încercat. Nu înţeleg, însã, de ce pânã la urmã Grady e pus în roman sã renunţe la iarbã. Doar face bine la atacurile de panicã...

Dacã vã place Salinger, citiţi Chabon. Dacã nu, mai bine nu încercaţi.

„Presupun cã Irene dãdea dovadã de ceea ce, în zilele noastre, oamenii numesc, cu o formã de dezaprobare zdrobitoare, negare. Mie, unuia, întotdeauna mi-a fost teribil de greu sã înţeleg care e diferenţa dintre negare şi ceea ce, odatã, era cunoscut sub denumirea de speranţã.”

Dan Lungu -"Sunt o babã comunistã"

Am stabilit clar cã sunt fan Dan Lungu, noul Ion Creangã al secolului 21.

“Sunt o babã comunistã” are şi o laturã personalã pentru mine: Mica şi Alice, fiicã-sa, oglindesc relaţia mea cu mama din dotare. Ca şi Alice, eu sunt vehementã împotriva celor cu nostalgii comuniste. Dar Mica, baba comunistã din carte, m-a fãcut sã înţeleg cã nu e vorba de valorizarea unui sistem în sine, ci a unei tinereţi care, inevitabil, ţi-a rãmas în suflet ca o perioadã foarte frumoasã, pe care este nedrept sã o renegi pentru cã tu ai fost fericit pe atunci. E adevãrat cã era dificil din punct de vedere economic şi ideologic, dar, pânã la urmã, tot a fost perioada cea mai distractivã din viaţa ta.
Si cum în haosul de dupã revoluţie chiar nu mai ajungi sã te regãseşti, unde valorile sunt date peste cap, unde regulile financiare, aşa şubrede şi absurde cum erau ele pe vremea comuniştilor, acum sunt complet date peste cap, e normal sã ai nostalgia trecutului. Mi-a plãcut cum e pusã problema din pespectiva Micãi. In ciuda abuzurilor comuniste, în fond este foarte greu sã îţi condamni acea parte din viaţã pe care ai trãit-o la maxim. Cã altfel, ce-ţi mai rãmâne?
Singurul reproş pe care i l-aş face cãrţii: pe alocuri stilul Emiliei se rupe şi îl recunoşti pe Dan Lungu care-şi bagã coada în gândurile Micãi.

“Pânã la conversaţia cu Alice, nu mã gândisem niciodatã la mine ca la o comunistã. Mã trezisem adesea visând la perioada frumoasã din viaţa mea, când eram tânãrã şi munceam voiniceşte, când fãceam mese îmbelşugate în familie şi mergeam în concedii,dar niciodatã nu-mi trecuse prin cap cã asta poate însemna sã fii comunist. Regretam timpurile acelea, oamenii de care eram înconjuratã, veselia, solidaritatea, dar, nu ştiu de ce, nostalgia asta nu se lipea deloc cu numele de comunist. Adicã s-ar putea sã ştiu. Poate pentru cã pe vremuri, între noi, îi numeam comunişti pe cei care ţineau discursuri înflãcãrate, la şedinţe pictisitoare şi lungi. Pe cei care ţineau linia partidului fãrã sã vadã în stânga şi-n dreapta, fãrã nici o grijã pentru oameni şi fãrã înţelegere pentru situaţii particulare. Pentru noi, nu membrii de partid erau comuniştii, ci politrucii şi habotnicii. Pe ãştia nu-i regretam. Acum comuniştii erau cei care au minţit, au luat cu de-a sila, au bãgat la închisoare, au torturat şi multe altele. Eu nu mã numãram nici printre unii, nici printre alţii. Eu ce fel de comunistã eram? Dacã aceea erau comuniştii, atunci înseamnã cã eu vreau un communism fãrã comunişti? […] Dacã numai aceia erau comuniştii, atunci nu mai voiam sã fiu comunistã. Nu mai voiam sã fiu, dar eram. Se poate sã fii fãrã sã vrei sã fii?”

“E drept, fusesem membrã de partid. Asta nu însemna cã, în decembrie ’89 nu strigasem “Jos Ceauşescu!”, cã nu urmãrisem cu sufletul la gurã revoluţia la televizor şi execuţia Ceauşeştilor. Asta nu înseamnã cã dupã aceea nu-mi pãruse rãu cã-i împuşcase în ziua de Crãciun, fãrã sã-i lase sã se apere. Asta nu înseamnã cã nu-mi pare rãu dupã viaţa pe care o trãisem, fãrã sã mã duc sã pun flori la mormântul lor.”

“Emilia Apostoae a fost cu adevãrat fericitã sau doar i se pare, de fapt este o nebunã? Da, în felul tãu ai fost fericitã!, îmi spuneau toate amintirile. Dar, odatã smuls rãspunsul la întrebarea asta, din ea ieşeau, ca dintr-o adevãratã matrioşkã, alte întrebãri: cum de ai putut fi tu fericitã când alţii erau nefericiţi? Ce ai fãcut tu pentru fericirea altora? Câţi oameni fericiţi ar fi trebuit sã fie în jurul tãu ca sã ai şi tu dreptul sã fii fericitã?”

“Nu dupã mult timp, ne-a sunat sã ne spunã cã vrea sã se mãrite. Cu unul Alain. -Alain Delon? -Hai, mamã, chiar aşa? Ala e un boşorog… -Da, tu, dar mãcar îl ştie lumea de pe-aici…”

“Am luat din banii de înmormântare. Din fondul “Prietenia”, cum îl alintã Tucu. De la o anumitã vârstã, moartea face parte din familie. Vorbeşti despre ea la masã sau seara înainte de culcare. Faci calcule.”

“Umblam prin casã şi mormãiam de una singurã. Când eşti în vârstã, o astfel de îndeletnicire este plãcutã. Te rãfuieşti cu nu ştiu care, dai replici care nu ţi-au venit pe moment, zâmbeşti amintirilor frumoase […] Toatã viaţa ta e acolo, cu tine, în aceeaşti camera. Planurile tale sunt mai degrabã planuri de trecut decât de viitor.”


O recenzie drãguţã  aici.

Cheile Nerei

Deşi cam departe de Bucureşti, dacã aveţi timp şi bani de drum, meritã pe deplin încercate! E bine sã ai mai mult timp (noi am avut 3 nopţi) şi sã fiţi 4 dacã mergeţi cu maşina (e mult mai amuzant). Plecare de 1 mai din Bucureşti la ora 9 (noi mergem în vacanţã în sens invers mulţimii). Am ales sã innoptãm la Bãile Herculane pentru cã eu nu mai fusesem acolo niciodatã. Foarte frumoase, au un aer austriaco-freudian. Am fost impresionatã de arhitecturã. Mare pãcat cã partea veche e lãsatã în paraginã în dulcele stil românesc. Am nimerit acolo chiar când se forma transcendentala spiralã MISA, aşa cã staţiunea era destul de animatã. Am stat în centru la cãsuţe (cam jeg, cicã mai şi puţeau –eu nu prea am miros, deci nu am fost neapãrat deranjatã de acest aspect, duşurile nu mergeau, tanti de la administraţie era cam stresatã cã primeşte amendã de la poliţie –sã nu facem grãtar pe malul râului, aveau ei un grãtar foarte bun, e adevarat; sã nu fie muzicã tare seara etc.), foarte ieftin (15 ron patul în cãsuţa cu 2 paturi + 5 ron parcarea). Mâncarea e destul de ieftinã (pentru un prânz la o terasã am plãtit 26 ron: vreo 3-4 beri, cartofi prãjiţi cu cotlet la grãtar şi sos de usturoi + pâine).

Dacã mergeţi spre cele 7 izvoare (sufluroase, atenţie!) şi nu vreţi sã vã bãlãciţi cu toatã lumea, puţin mai sus au organizat nişte nenişori o piscinã (cu aceleaşi ape cãlduţe şi sulfuroase) mai curãţicã (10 ron intrarea pentru adulţi şi 5 ron pentru copii: au duşuri, bar etc.). De la Herculane ieşiţi înspre Caransebeş (dacã nu mai aveţi benzinã este un Petrom la câţiva km),iar apoi NU luaţi prima ieşire în stânga spre Iablaniţa (deşi drumul este mai scurt, este foarte prost). Mai mergeţi câţiva kilometri şi apoi faceţi stânga spre Bozovici. Sã nu vã îngrijoraţi dacã nu e multã circulaţie: bucuraţi-vã de peisaje şi de oameni. Aici totul este ca în trecut: oamenii îşi lucreazã pãmãntul cu sapa, nu sunt tractoare, merg cu care cu vãcuţe etc. E foarte rustic, tihnit. Dacã aveţi cort şi nu vreţi sã înnoptaţi la Herculane, puteţi merge pânã aici şi vã puneţi cortul pe malul râului (sunt multe locuri unde puteţi campa, neoficial). Mi-a plãcut mult la ei un fel de traiste pe care şi le fac singuri, dar nu am gãsit de unde sã le cumpãr. Cred cã ar fi trebuit pur şi simplu sã cumpãr traista pe care o avea cineva.
 La un moment dat veţi avea un indicator spre stânga spre Eftimie Murgu. Acolo puteţi vedea morile de apã. (despre mori un articol aici).
 Dupã ce aţi trecut de Oraviţa, luaţi-o spre Ciuchici/ Sasca Montanã/ Potoc/ Cãrbunari (orice vedeţi pe indicator): va fi un drum destul de bun (nu foarte bun) care o va lua în stânga. Mergeţi pânã la un gater (pe dreapta) şi o staţie de pompare(pe stânga) –pe aici puteţi vedea fazani. Dacã o luaţi în stânga pe lângã staţia de pompare ajungeţi în Potoc (întrebaţi acolo înspre cantonul Damian sau înspre cascada Beuşiţa). Cu maşina veţi ajunge la o intersecţie: înainte este înspre cantonul Damian (drum foarte prost, marcat cu linie rosie; de evitat dacã aveţi o maşinã normalã), iar înspre stânga este drumul spre pãstrãvãrie, un alt canton şi cascada (puteţi merge bine cu maşina, este un drum forestier, sã nu ezitaţi la primul pod, vã ţine). Este bine de mers cu maşina la cascadã pentru cã drumul nu e spectaculos şi vã pierdeţi timpul sã mergeţi pe jos pânã acolo. Dacã vreţi sã înnoptaţi în sat, noi am rãmas la Pensiunea Cheile Nerei din Sasca Românã (pe drumul unde aţi fãcut stânga pe lângã staţia de pompare spre Potoc, continuaţi drumul înainte). Deşi indicatorul vã aratã la stânga la un moment dat spre Sasca Românã (înainte de Sasca Montanã), aveţi rãbdare, mai dureazã ceva pânã ajungeţi, mergeţi înainte şi bucuraţi-vã de nişte dune ciudate (de nisip, da). Dacã vreţi sã rãmâneţi la aceastã pensiune, cum faceţi stânga înspre Sasca Românã, ţineţi tot înainte (şoseaua urcã) pânã vedeţi pensiunea pe dreapta (mai departe drumul se terminã la vreo câţiva metri). Este 47 ron de persoanã pe noapte, tanti de la pensiune e foarte simpaticã, gãteşte bine şi ştie sã explice cam pe unde sã mergi. De la pensiune, pe jos, ţinând drumul înainte, apoi fãcând stânga la o punte suspendatã (cu putinã grijã dacã aveţi rãu de înãlţime, dar puntea e foarte trainicã) mergeţi pe traseul celor 7 tunele (e marcat cu o dungã roşie –sã nu vã speriaţi la al doilea tunel, nu sunt tunele lungi şi nu aveţi surprize în ele). Dureazã o orã dus (pânã la intersecţia descrisã mai înainte unde se bifurcã drumurile înspre pãstravãrie/cascadã şi înspre cantonul Damian), o orã întors . E un traseu foarte uşor, dar priveliştile sunt frumoase cu mulţi guşteri coloraţi.

Dacã vã potriviţi cu alţi turişti cu maşinã de la pensiune, puteţi face urmãtoarea şmecherie: lãsaţi o maşinã la intersecţia dintre drumul spre cascadã şi cea înspre cantonul Damian (dupã Potoc), apoi mergeţi cu cealaltã maşinã spre Sasca Montanã –Cãrbuneşti (atenţie, drumul este relativ prost, dar cu puţinã rãbdare, merge). Imediat cum ieşiţi din Cãrbuneşti pe stânga este un indicator cu drumul marcat cu cruce albastrã. Dacã veţi coborî pe aici ajungeţi la cascada de pe râul Suşara (3 ore dus-întors pe jos; dacã veţi continua drumul dupã cascadã, ajungeţi inapoi la Sasca Montanã; va trebui sã mergeţi pe malul apei, cu intrare uşoarã în râu; pe porţiunile mai dificile aveţi lanţuri în stâncã). Sunt multe bâzdâgãnii simpatice pe drumul acesta (omizi, guşteri, fluturi, gândãcei etc.)

Dacã veţi continua drumul cu maşina (este un fel de drum forestier marcat cu crucea albastrã), la un moment dat drumul se terminã şi va trebui sã continuaţi pe jos traseul marcat pânã la Lacul Dracului, iar de acolo puteţi face toate cheile pânã la cantonul Damian cu ieşire la intersecţia unde aţi lãsat prima maşinã. Noi nu am fãcut drumul acesta, dar am înţeles cã sunt 3 ore dus-întors pânã la Lacul Dracului, unde face lumea grãtar. Dacã vreţi sã faceţi toate cheile, estimarea de timp e undeva la 6-7 ore. La un moment dat va trebui sã treceţi prin apã (dacã a plouat, apa poate ajunge pânã la piept; dacã e vreme frumoasã, apa e pânã la genunchi). Dacã nu aveţi 2 maşini, mai trebuie sã faceţi încã o orã pe traseul cu tunele pânã la pensiune şi sã vã recuperaţi maşina a doua zi. In chei sunt vipere. Din câte am citit, eu m-am liniştit cu urmãtoarele: viperele nu sunt şerpi agresivi (dar trebuie sã fiţi atenţi sã nu cãlcaţi pe ele etc.), doar jumãtate din muşcãturi sunt cu venin, iar veninul nu are o acţiune foarte rapidã (ajungeţi la timp undeva unde sã vi se facã vaccin, important este sã nu vã panicaţi). Dacã nu sunteţi copil sau bãtrân, şansele de a muri dupã o muşcãturã de viperã sunt minime (asta dacã ajungeţi sã vã muşte cu venin…). La întoarcere am coborât spre Moldova Nouã (trebuie sã vã întoarceţi pe drumul dinspre Oraviţa unde aţi fãcut stânga spre Sasca Montanã). Puteţi ieşi şi prin Cãrbunari, dar toatã lumea ne-a spus cã este extrem de prost drumul (noi i-am ascultat; oricum dacã mergeţi cu maşina pânã la poiana de unde coborâţi spre Lacul Dracului veţi vedea cã nu prea aveţi curaj sã mergeţi mai departe pe acolo). La Dunãre este foarte frumos. Treceţi pe la cazanele mari şi mici (unde este statuia lui Decebal sculptatã în munte), unele porţiuni de drum sunt foarte proaste.

La Orãştie e frumos, pare un oraş sârbesc. Noi am înnoptat într-o pensiune care pãrea folositã de curve pentru clienţii lor. Dar este situatã chiar la Dunãre (are un fel de ponton care mie mi-a plãcut mult), iar tanti care se ocupã de pensiune e foarte prietenoasã (iniţial ne-a cerut 80 ron pe camerã, dar ne-a lãsat la 60; oricum e destul de murdar), nu e genul paranoic care te trateazã ca pe un potenţial criminal (la 9 pleacã de la pensiune, nu mai rãmâne nimeni –cicã e un paznic, dar cred cã în noaptea cu pricina era bãut pe undeva, cã nu a apãrut, iar în toatã pensiunea eram numai noi; ne-a lãsat sã facem grãtar, numai sã avem grijã sã stingem focul, ne-a arãtat de unde sã ne aprindem luminile la ponton, cum sã ne punem frigidere în prizã dacã vrem bere la rece şi ne-a spus sã lãsãm cheile în uşã pe dinãuntru când plecãm cã ea nu ajunge aşa dimineaţã; ce mai! ne-a tratat ca pe nişte oameni responsabili, ceea ce şi suntem, de altfel). Pensiunea asta suspectã este pe drumul spre Calafat dupã ce ieşi din Drobeta (se vede pe dreapta, are şi o firmã, ceva cu 6 sau 7 nu mai ştiu exact).

Un alt articol despre Cheile Nerei aici.

Christopher Walken

Tournier -"Le Roi des Aulnes"

O carte despre destin și despre indiciile și semnele premonitorii pe care le avem cu toţii în viaţã atât timp cât știm sã fim deschiși pentru a le înţelege. Tournier se joacã mult cu detaliile. Semnificaţia, importanţa unui element din naraţiune se clarificã treptat, pe mãsurã ce Tiffauges trece prin etapele surprinzãtoare ale experienţei lui din timpul rãzboiului.

Amintirile din copilãrie ale Abel Tiffauges sunt marcate de imaginea piticului Nestor care îl protejeazã de rãutãţile colegilor sãi la colegiul Saint Christophe (de unde și legenda acestui sfânt care, dorind sã fie în serviciul celui mai puternic stãpân, este mai întâi în slujba diavolului pânã sã descopere cã Iisus este chiar și mai puternic și, în numele lui, îi carã pe oameni în spate peste o apã periculoasã). Aceste amintiri sunt presãrate de detalii care vor marca întregul parcurs ulterior al lui Tiffauges: giroscopul lui Nestor –opoziţia depusã contra mișcãrilor Pãmântului va fi reflectatã mai târziu în modul în care Tiffauges se va opune direcţiei care ar trebui sã îi fie impusã de tendinţele istoriei; ideea cãpcãunului introdusã de piticul Nestor; fascinaţia pentru bicicletã, jocul copiilor în care se carã unii pe alţii pe umeri; imaginea lui Atlas care duce pe umerii lui cerurile, ca o premoniţie a finalului în care Tiffauges va cãra pe umerii lui copilul purtãtor de stea galbenã etc.)
In 1939, Abel, acum mecanic auto foarte critic la adresa valorilor societãţii, este fotograf amator și vâneazã portrete de copii. Acuzat pe nedrept de violarea unei fetiţe, Tiffauges este scãpat din închisoare de începerea celui de-al doilea rãzboi mondial și nevoia Franţei de soldaţi. Mobilizat la frontiera cu Germania, Tiffauges începe un alt fel de vânãtoare : rechiziţionarea porumbeilor preţioși pentru transmiterea mesajelor (pasionat fiind mai ales de descoperirea porumbeilor gemeni).
Prizonier de rãzboi, Tiffauges ajunge (de la postul de ajutor de vânãtoare pe domeniile lui Göring) sã lucreze într-o napola, o școalã a SS de instruire a copiilor înainte de a fi trimiși pe front, convingându-i pe ţãrani sã își lase copiii sã fie înrolaţi în aceastã instituţie (eforturile lui de convingere luând uneori forma unor rãpiri). Partea cu cãratul copiilor e destul de ciudatã. Ideea aceasta a unei maternitãţii masculine e deranjantã.

La final : modul în care lagãrele de concentrare se potrivesc organizãrii napolei unde obsesiile lui Tiffauges sunt pe deplin satisfãcute –pasiunea lui pentru vânãtoare (de la sensul "normal" al acesteia, pânã la vânãtoarea de copii –de unde reputaţia lui de cãpcãun), pornirile compulsive, cu realizarea de liste, clasificãri etc. , fascinaţia pentru trupurile de copii (mai ales pentru gemeni –aici este unul din leit-motivele care îl bântuiesc pe Tournier și în alte cãrţi), plãcerile phoriei (cãratul copiilor ; o pulsiune sexualã ambiguã și inocentã, întrucât nu presupune nici un act propriu-zis sexual asupra copiilor, dar care îi oferã o plãcere fizicã inexplicabilã). Atunci când bãieţelul evreu fugit de la Auschwitz îl face sã realizeze pe deplin cât de atroce este sistemul în care și-a gãsit locul (deși Tiffauges nu este un adept al nazismului, pânã atunci adoptase o atitudine mai curând curioasã, de analizã a fenomenului, acum având revelaţia adevãratei dimensiuni a obsesiei privind rasa, a dorinţei de moarte a sistemului la care s-a conformat), Abel duce la extrem sacrificiul simbolic al supunerii prin phorie.

Deşi este cea mai cunoscutã carte a lui, mie mi-a plãcut cel mai puţin de la Tournier. Mi se pare cã a renunţat prea mult la acea cursivitate a povestirii care te fãcea sã simţi partea magicã a lucrurilor în favoarea unei structuri care sã demonstreze ideea simbolurilor care se leagã pentru a constitui un sens ce depãşeşte nivelul individual dobândind o semnificaţie universalã.


"Et d’abord qu’est-ce qu’un monstre? L’étymologie réserve déjà une surprise un peu effrayante: monstre vient de montrer. Le monstre est ce que l’on montre –du doigt, dans les fêtes foraines, etc. Et donc plus un être est monstrueux, plus il doit être exhibé. Voilà qui me fait dresser le poil, à moi qui ne peut vivre que dans l’obscurité et qui suis convaincu que la foule de mes semblables ne me laisse vivre qu’en vertu d’un malentendu, parce qu’elle m’ignore."

"En vérité notre société a la justice qu’elle mérite. Celle qui correspond au culte des assassins qui fleurit à la lettre à chaque coin de la rue, sur les plaques bleues où sont proposés à l’admiration publique les noms des hommes de guerre les plus illustres, c’est-à-dire des tueurs professionnels les plus sanguinaires de notre histoire."

Festivalul Filmului European -3-13 mai in Bucuresti

         Unul din lucrurile mele preferate la primãvarã este cã înmuguresc festivalurile de film. Si cum Festivalul Filmului European se numãrã printre preferatele mele, abia aștept anul acesta seria de filme ale lui Kaurismäki, dupã ce Le Havre mi-a deschisul apetitul și vreau sã-l descopãr mai bine pe acest regizor intrigant.

         Si ca sã vã conving pe deplin cã TREBUIE sã mergeţi, Festivalul va mai prezenta și Ulysse’s Gaze (dacã fabulosul Angelopoulos nu vã spune nimic, jocul Maiei Morgenstern din film ar trebui sã vã scoatã din casã luni, 7 mai, la Cinemateca Eforie), iar încheierea va fi de-a dreptul apoteoticã : duminicã, 13 mai, e ziua magicã a lui Once Upon A Time In Anatolia al lui Ceylan (pe scurt despre Kasaba aici la bâzdâgãnii)

         Vã las sã descoperiţi singuri celelalte delicii ale festivalului pe pagina oficialã: FFE.ro

         De anul trecut știu cã organizatorii festivalului sunt foarte activi pe FB, așa cã un LIKE al paginii lor vã va oferi numeroase surprize: Festivalul Filmului European pe FB