Aglaja Veteranyi -"De ce fierbe copilul in mamaliga"

De ce fierbe copilul in mamaligã este un roman-poem presãrat cu fanteziile și fantasmele fetiţei care crește în lumea itinerantã a circului cu toatã drama ei de dezrãdãcinare și nesiguranţã. Aceastã dimensiune imaginarã sporește, de fapt, autenticitatea autobiografiei deoarece îi dã o valoare personalã care e mult mai relevantã pentru definirea personajelor decât o redare mai curând obiectivã a realitãţii.
Umorul este cel mai potrivit mijloc prin care scriitoarea poate exprima o copilãrie și o adolescenţã bãlãcite în kitch și violenţã.
Este un roman despre cãutarea identitãţii într-o lume instabilã cu o privire de o inocenţã involuntar ironicã ca singurã modalitate de a-i face faţã.

"Fratele meu e un artist, ca Picasso, e homosexual, curat, un geniu!"
"Tata vorbeste cu fracul lui cum ar vorbi cu un om."
"Cu mama merg la hala de carne, iar cu matusa la cimitir."
"Fiecare om are un motiv personal ca sa moara."
"Apoi trebuie sa-i explici lui Dumnezeu de ce vrei mai bine sa fii mort decat viu. Daca nu-l convingi, iti stinge creierul si trebuie sa iei viata de la capat"

Katharina Hagena -"Le gout des pepins de pomme"

Le goût des pépins de pomme este un roman « domestic » cum ar veni (de familie așa). Cel puţin la prima vedere. Pentru cã, treptat, dimensiunea istoricã și filosoficã își face simţitã prezenţa, dar într-un mod foarte subtil, delicat, cititorul nepregãtit sã absoarbã aceste aluzii nesimţind cã îi scapã ceva. Secretele familiale, doliul, moștenirile, adulterele se disipã într-un context istoric care marcheazã Germania pânã în zilele noastre, cu un timp de confuzie intelectualã și instinctualã unde nu existã fapte condamnabile, ci doar moduri de a fi.

Toate acestea sunt spuse pe un ton vesel, lejer, în spatele cãruia se întrevede o realitate care depãșește capacitatea umanã lingvisticã, dar care transformã brusc, traumatizant, lumea (copaci care înfloresc a doua oarã în plinã toamnã, mãceșele care se fac brusc albe –nu știu sigur cã alea sunt mãceșe, dar bãnuiesc cã ideea e importantã, fetiţa care se naște scoţând scântei din degete).

Firul narativ principal : la moartea bunicii, Bertha, dupã o lungã perioadã de Alzheimer (dupã o cãzãturã din copac –un mãr ; merii sunt peste tot, merii le definesc pe cele douã surori iniţiale), unica nepoatã, Iris (naratoarea), bibliotecarã la Freiburg (orașul cu o puternicã încãrcãturã istoricã și intelectualã –scandalul de nazism cu Heidegger ca personaj principal), se trezește unica moștenitoare a casei (spre suprinderea tuturor celor din familie –Bertha are 3 fiice, una dintre ele fiind, evident, mama lui Iris).
Dupã moartea Berthei, într-o amnezie completã, Iris începe sã descopere, sã scoatã la ivealã amintiri îngropate într-o istorie de tãcere a întregii familii. In grãdina acum semi-sãlbaticã a familiei (Iris încearcã și la propriu sã o coseascã, cu un rezultat nu tocmai foarte eficient), Iris trebuie sã descopere rãspunsul la mai multe întrebãri pentru a defini situaţia familiei : cu ce s-a ocupat bunicul ei înainte de a merge la rãzboi ? ce bãrbaţi le-au curtat și pe cine au preferat cele 2 surori de la început (bunica Bertha și sora ei) ? cine mânca merele cu tot cu seminţe ? cum a murit Rosemarie (cealaltã nepoatã) ? ce vroia Rosemarie sã-i spunã în acea ultimã noapte teribilã ?

Este romanul cãutãrii identitãţii într-un trecut care pare condamnabil, deși lucrurile nu se petrec niciodatã bi-dimensional, astfel încât sã se împartã clar în bine și rãu, alb și negru. Dupã o imagine paradoxalã care apare și în carte, în miezul (les pépins) vieţii, adevãrului rezidã Léthé, fluviul uitãrii din infern.

Iris Murdoch -"Discipolul"

Intr-un orãșel englezesc de bãi termale, Ennistone, își face apariţia John Robert Rozanov, un filosof faimos, anti-social, nãscut aici și care exercitã o fascinaţie (uneori exageratã și nejustificatã) asupra celor din jur.

In tot romanul, reacţiile personajelor sunt pe alocuri greu de justificat, contrar logicii, un rezultat mai mult al construcţiei romanești decât al mecanismelor intrinseci dupã care ar trebui sã evolueze personajele, dar plãcerea de a scrie a lui Iris Murdoch este evidentã, descrierile minuţioase de locuri și adâncirile rãbdãtoare în gândurile personajelor sunt absolut delicioase.
Cartea începe cu « discipolul » principal al filozofului, George McCaffrey, care, dupã o ceartã serioasã în mașinã cu soţia lui, perfecta și imaculata Stella, scapã mașina într-un canal cu apã și, pentru cã aceasta nu plonjeazã cu totul, se dã jos și o împinge complet în canal, conștient cã Stella este încã înãuntru… ca mai apoi sã coboare sã o salveze… Impulsuri din astea de provocare a rãului suprem, de naturã dostoievskianã, apar la George pe tot parcursul romanului, dar eșueazã lamentabil de fiecare datã. Si George dã naștere în ceilalţi a unei dorinţe iraţionale de a-l salva.

Iris Murdoch are o plãcere scriitoriceascã foarte manifestã de a crea personaje. E o roialã de oameni în romanul acesta care te confuzeazã pe alocuri. Dar nu mai conteazã pentru cã pânã la urmã este mai important talentul ei de a scrie care te prinde iremediabil.
Mai apar : un preot anglican homosexual care nu crede în viaţa de apoi, nepoata ingenuã a lui Rozanov cu un fel de cameristã cu care are o relaţie ciudatã de dragoste, amanta lui George, Diane, familia McCaffrey care are 5 membri, o mulţime de alţi locuitori pitorești ai orașului și chiar naratorul însuși, N. Mi-a plãcut de Emma (prescurtarea de la Emmanuel Scarlett-Taylor), prieten al fratelui vitreg al lui George, Tom, un irlandez care nu vrea sã fie irlandez, cu oarecari tendinţe homosexuale ne-exprimate pe deplin dar care îi dau uneori plãcerea de a se travesti, ezitant între o carierã de istoric și una de contratenor.

Oricum, Iris Murdoch introduce acele turnuri iraţionale în acţiunile personajelor și pentru a ilustra o idee : oamenii sunt construiţi într-un mod mult mai haotic, mai aproape de molozul dur de zi cu zi, decât îi vedem în artã sau în psihanaliza de bulevard. Iar N adaugã la sfârșit cã psihologia umanã este profund afectatã de idei și imagini pur intelectuale mai des decât își imagineazã « experţii ».
Dar personajele sunt totuși pline de viaţã, le reţii cu ușurinţã, iar intriga se deruleazã firesc, alimentatã din interior de o energie comicã debordantã pe alocuri.

E interesantã și simbolistica presaratã prin roman. In princial bãile care au un efect purificator și regenerator asupra întregului oraș ce-și desfãșoarã cu regularitate ritualurile de bãlãcit prin apele calde. Bãile reflectã, de asemenea, și starea de spirit a locuitorilor. In aceste momente agitate de dupã sosirea filozofului, apar izbucniri bizare de jeturi cu apã clocotitã dintr-un izvor altminteri destul de pașnic.
Alte simboluri din carte sunt și : vulpiţele din curtea casei mamei lui George ; numãrul 44; cãţelul Zed al nepotului familiei, Adam (cei doi reprezentând alfa și omega auto-declarate).

In Discipolul sunt de toate : bine și rãu, coincidenţe și cauzalitãţi, dragoste și urã, pasiune și resemnare, rãzbunare și iertare, complexitatea condiţiei umane etc. Comicul le dezbracã pe toate de seriozitate, astfel încât pânã și filozoful nu mai e în final atât de caristmatico-enigmatic.

Blog interesant

Gabriela Adameșteanu –"Dimineaţã pierdutã"

O carte care e o combinaţie de stiluri: Joyce cu includerea temporalã limitatã la o zi, Balzac cu descrierea fizicã amãnunţitã a ambientului, utilitarã pentru economia personajelor, Proust cu obiectele mici din prezent care deschid perspectiva temporalã . Unicã și însufleţitoare pentru roman este Vica, liantul între lumi diverse, cu un dialog interior bogat și pestriţ (cam așa voi vorbi eu pe la vârsta ei), cu o experienţã diversã a unui București haotic pe timp de rãzboi, elegant și strãlucitor în perioada interbelicã, pãtat și decãzut în timpul comuniștilor. Vica face 2 vizite în ziua romanului plasat prin anii 1970 : una la rudele ei mutate într-un bloc construit de comuniști (cu un adolescent problematic și studios și o cumnatã vãduvã care nu are aceeași rigurozitate gospodãreascã) ce pare raiul pe pãmânt fãrã corvoada întreţinerii unei case, mai ales pe timp de iarnã, și cu un soţ bãtrân și bolnav (cu care se aflã în permanentã concurenţã cine este cel mai inventiv în micile lor egoisme de bãtrâneţe –cum ar fi mâncatul de mici fãrã a împãrţi cu celãlalt) și cealaltã la Ivona, descendenta unei familii aristocrate (relativ), cu un suflet sensibil, înţelegãtor și raţional care este distrus de mult prea pragmatica Vica (care nu înţelege cum îi iartã Ivona soţului ei toate infidelitãţile și cheltuirea nejustificatã a banilor familiei), dar care se bucurã cel puţin de evadarea singurului bãiat dintr-un sistem politic unde nu ar fi avut nici o șansã de reușitã academicã, în ciuda capacitãţilor lui intelectuale deosebite.

Tot farmecul romanului stã în spontanietatea reacţiilor Vicãi, care dezvãluie de multe ori adevãrul crud din spatele pretenţiilor și tentativelor de evitare a realitãţii ale celor din jur, în mijlocul unui București care se plafoneazã sub un sistem uniformizant, unde valorile sunt aplatizate, unde idealismul și delicateţea nu mai au ce cãuta, pentru a sfârși într-o demenţã cu accente paranoice.

Despre carte si aici.

Florin Piersic jr. "Opere cumplite" - Literaturã actoriceascã

Un roman ca o colecţie de roluri. Un roman cinstit, al unui actor care scrie, care scrie aşa cum joacã pe scenã. Bineînţeles, foarte bine scris, curat, fãrã a te lãsa sã te plictiseşti. Câte un personaj puternic şi distinct conturat, jucat pe câteva pagini, cu o graficã minimalistã, dar foarte expresivã. O bijuterie de carte.

Litera Premium
Editura Litera aici
Blogatu un blog interesant

Joseph Heller "Catch-22" Cât îţi ia ca sã-ţi dai seama cã sistemul nu te poate pedepsi dacã spui nu

Primul capitol din Catch-22 a apãrut într-un ziar în 1955. Iniţial se numea Catch-18, dar când a fost publicat romanul în 1961 titlul s-a schimbat pentru a evita confuzia cu romanul Mila 18 al lui Leon Uris.

Catch-22 e un roman despre absurditatea şi nebunia pervazivã a birocraţiei, în special a celei militare, atacând în acelaşi timp rãzboiul prin punerea sub semnul întrebãrii a patriotismului soldaţilor.

Incã de la început sunt clare douã lucruri : personajele cele mai ţicnite sunt şi cele mai raţionale şi standardele, convenţiile sunt lipsite de orice consistenţã logicã. Cel mai zdravãn cu capul din carte e John Yossarian, nebun de legat, combatant în al doilea rãzboi mondial, aflat într-o insulã italianã, Pianosa. In timp ce cei din jurul lui nu par sã fie interesaţi de propria viaţã, care de altfel este şi ultima grijã a ofiţierilor superiori, Yossarian vrea cu disperare sã rãmânã în viaţã.

"Era un rãzboi dezgustãtor şi împuţit şi Yossarian ar fi putut trãi dacã el nu ar fi avut loc –poate cã ar fi trãit veşnic. Numai o micã parte a compatrioţilor lui îşi jertfeau vieţile ca sã-l câştige şi el nu avea ambiţia sã se numere printre ei. [...] Faptul cã oamenii mureau era o problemã de necesitate ; dar care oameni mureau era o problemã care ţinea de împrejurãri."

Firul narativ printre toate pasajele anecdotice, episoadele de rãzboi şi personajele diverse, fiecare cu problematica lui, constã în eforturile disperate, dar persistente, ale lui Yossarian de a evita sã fie victima împrejurãrilor (una dintre forţele romanului) : prin prudenţã, strategii ţicnite, provocãri, laşitate, subversiune, pretinzând cã e bolnav("De obicei, în spital nu erau nici pe departe la fel de mulţi bolnavi pe câţi vedea Yossarian în afara spitalului şi, în general, în spital erau mai puţini oameni grav bolnavi. Rata mortalitãţii era mult mai micã în spital decât în afara spitalului şi era o ratã a mortalitãţii mult mai sãnãtoasã"), otrãvind cu sãpun de rufe mâncarea de la popotã etc.

Printre celelalte personaje nebune, dar fãrã nebunia paradoxal lucidã a lui Yossarian, se numãrã maiorul Major Major Major, care în mod evident nu poate fi decât maior pentru ca structura militarã sa nu fie subminatã de un Maior (Major) care nu e maior (major), dar care este atât de nepotrivit în acest rol încât pune la cale o întreagã stratagemã prin care sã nu îi întâlneascã niciodatã pe ceilalţi soldaţi de care îi este teamã. Mai este doctorul care refuzã sã zboare, dar are grijã sã fie mereu pe listele de zbor (ceea ce-l face sã şi moarã atunci când avionul pe a cãrui listã apãrea se prãbuşeşte –nimeni nu-l mai recunoaşte, soţia lui nu mai ştie ce sã creadã între scrisorile oficiale care o anunţau cã soţul ei este decedat şi scrisorile pe care le primeşte de la chiar soţul ei care îi explicã refuzul birocraţiei militare de a-l recunoaşte viu) şi se plânge de soarta lui care este mai cumplitã decât a combatanţilor (dacã nu ar fi fost înrolat, ar fi avut o afacere de succes). Mai e pilotul Orr care atrage mereu nenorociri şi de fiecare datã când zboarã este doborât de inamic sau are probleme tehnice sau se prãbuşeşte.
Ofiţierul de la popotã, Milo, întruchipeazã perfect corporatismul capitalist. El vede în rãzboi o oportunitate de afaceri. Ii convinge pe toţi de necesitatea unui sindicat (din care numai comuniştii pot refuza sã facã parte) în numele cãruia obţine avioane pentru comerţul cu alimente pe tot globul. Pe lângã succesul politic pe care îl are (devine primarul fiecãrui oraş din Sicilia, vice-şahul Oranului, califul Bagdadului, imamul Damascului, şeicul Arabiei), Milo îşi şi diversificã activitãţile şi îşi creeazã propria armatã pe care o închiriazã celor care oferã cel mai mult (ajungând sã încheie un contract cu nemţii pentru a-şi bombarda proprii camarazi din Pianosa). Când îşi dã seama cã a cumpãrat acţiuni neprofitabile şi deţine tot bumbacul din Egipt, pe care nimeni nu vrea sã-l cumpere, îl acoperã cu ciocolatã şi încearcã sã-l serveascã soldaţilor la popotã. Aceastã tehnicã de a ridiculiza ipocrizia prin farse fantastice este folositã de mai multe ori în roman.

Ironia lui Heller vine şi din raţionamentele circulare din care nu poţi ieşi, din apropieri imposibile, din disonanţe cognitive. Ia situaţii în mod clar aberante şi le urmãreşte în toate consecinţele lor, cu personaje prea ciudate pentru a fi reale, explorându-le pânã la capãt implicaţiile pânã ajung sã fie plauzibile din perspectiva rãzboiului pe al cãrui fundal se desfãşoarã.
Prins în sarcasticul clenci 22, Yossarian asistã la mãcelul inutil (din punct de vedere personal) al oamenilor din echipa lui şi a prietenilor din escadrilã pânã când frica lui de moarte devine atât de puternicã încât refuzã sã-şi mai poarte uniforma împroşcatã de maţele unui alt combatant şi primeşte o medalie în pielea goalã (cu dilema auxiliarã pentru general : unde naiba îi prinde medalia ?). Din acest moment Yossarian nu mai este interesat decât de cum scapã cu viaţã, fiind gata sã aplice orice metodã.

Yossarian îşi identificã duşmanii într-un mod foarte sincer : nu prin naţionalitate, ci prin dorinţa lor de a-l ucide (incluzându-i astfel şi pe superiorii lui din armatã, şi pe cei care încearcã sã pledeze necesitatea participãrii în rãzboi, şi pe patrioţi etc.). Heller introduce astfel unele personaje în care americanismul este dus la maxime groteşti care dau autenticitate caricaturilor. Colonelul Cathcart nu vrea decât sã aparã în ziarul de sâmbãtã şi de aceea îşi trimite oamenii în misiuni foarte periculoase, uneori de-a dreptul sinucigaşe (« Exact, explicã exuberant colonelul. Cu cât mai repede vom avea câteva victime, cu atât mai iute vom putea face progrese în acest sens. Mi-ar plãcea sã apar în numãrul de Crãciun, dacã se poate. Imi închipui cã atunci e tirajul mai mare »). Locotenentul Scheisskopf este preocupat numai de parade în asemenea mãsurã încât se gândeşte sã prindã în cuie armele de braţele soldaţilor pentru ca mişcãrile sã fie perfecte în paradele de la sfârşit de sãptãmânã.

Romanul lui Heller este mai mult decât o carte anti-rãzboi. Ironia lui vizeazã ipocrizia, cruzimea şi imbecilitatea societãţii de masã (guvernele care încurajeazã un consum inutil, exploatarea indienilor din America expulzaţi de pe teritoriile lor bogate în ţiţei, birocraţi şi patrioţi, vãduvele de rãzboi care profitã exagerat de statutul lor, tinerii americani de un entuziasm tâmp, oamenii de "afaceri" care se îmbogãţesc de pe urma rãzboiului).
Construcţia ne-liniarã a romanului este interesantã pentru cã, prin toate acele flash-back-uri, ne pune în situaţia unui soldat care nu mai poate gândi clar, care amestecã întâmplãri. Singurul detaliu care situeazã cronologic evenimentele este numãrul (mereu crescãtor, chiar dacã depãşeşte cu foarte mult limita admisã oficial în armatã) misiunilor de zbor pe care trebuie sã le realizeze un soldat pentru a fi lãsat la vatrã.

Absurditatea rãzboiului este exemplificatã de clenciul 22. Un exemplu al acestui mod de gândire circular din care nu poţi scãpa este dat de explicaţia doctorului Daneeka pentru refuzul de a-l declara nebun pe Yossarian astfel încât acesta sã cearã reîntoarcere în America. Din moment ce Yossarian îi cere doctorului sã îl examineze pentru a vedea dacã este nebun şi astfel sã se poatã întoarce acasã, asta înseamnã cã este sãnãtos întrucât « preocuparea faţã de propria persoanã este specificã unei minţi raţionale ». Iar cei care continuã sã lupte, întrucât sunt nebuni, nu vor cere niciodatã sã fie examinaţi ca sã iasã din rãzboi. Deci Yossarian nu poate cere examinarea. Birocraţia este atât de manipulatoare încât face regulile astfel încât sã beneficieze de ele sistemul şi nu indivizii.
Heller descrie un sistem similar cu cele cu care ne confruntãm în viaţa obişnuitã, fãcut mai digerabil prin plasarea lui într-o situaţie de rãzboi faţã de care avem un anumit grad de detaşare pentru cã nu trecem prin aşa ceva. Dar rãmâne de actualitate aceastã nebunie fãrã sens pe care o întâlnim mereu, acest dispreţ faţã de fiinţa umanã. Lumea din Catch-22 este fix ca a noastrã numai cã vãzutã sub lupã, mãritã pentru a o studia mai bine. Cartea este la limita suprarealismului, la graniţa dintre hilaritate şi oroare.
Bineînţeles cã ceea ce mi-a plãcut mie în toatã cartea e filosofia refuzului la Yossarian care nu vede altã alternativã decât sã spunã nu sistemului pentru cã pedepsirea lui nu este posibilã întrucât sistemul a fost construit şi rezistã pe chiar faptele lui.