Roberto Bolano -"Last Evenings on Earth"

Subiectele abordate de Bolaño nu sunt spectaculoase, iar personajele nu transformã lumea, şi totuşi existã ceva care te captiveazã în aceste povestiri. Ne regãsim în cãutarea propriei identitãţi care caracterizeazã mai pe toţi cei din Last Evenings on Earth. E un ton melancolic în fundal, ceva indescriptibil care îi scoate din monotonie. Povestirile sunt neaşteptat de simple : corespondenţa dintre doi scriitori sud-americani care au emigrat şi care acum câştigã bani din participarea la diverse concursuri literare din orãşele de provincie; vacanţa în Acapulco a unui tatã cu fiul sãu care citeşte o carte de poezii suprarealise; o americancã rãtãcind din ţarã în ţarã, din continent în continent, din relaţie în relaţie etc. Dar Bolaño reuşeşte cumva sã ne absoarbã în viaţa personajelor sale şi sã creeze unele scene oarecum cinematografice care rãmân cu tine dupã ce termini cartea. Povestirile existã în sine, nu sunt scrise nici mãcar pentru a avea un final. Trebuie neapãrat sã fac rost de 266!

Filip si Matei Florian -"Baiuteii"

Foarte simpatica. E povestea unei copilarii din perioada comunista, dar amintirile nu sunt aceleasi stereotipuri din alte carti de genul asta. Noua este modalitatea de povestire, alternativ de catre cei doi frati care, uneori, impart aceleasi amintiri, dar din perspective si cu stiluri diferite. Un duet foarte reusit, fara o incrancenare revoltata impotriva comunismului in sine, ci doar povestirea unei copilarii cu inevitabilele ei amaraciuni (in cazul de fata legate pe alocuri de sistemul politic), dar si trairi de o imaginatie aproape magica.

Alte pareri : aici

Amitav Ghosh -"Sea of Poppies"

Marea de maci prezintã o Indie a anului 1838 –în pragul rãzboiului opiumului cu China și în plinã exploatare a macilor în India colonizatã. Realitatea economicã a romanului constã, pe lângã cultivarea excesivã a macilor sub presiunea britanicilor (preţul fânului pentru acoperișuri ajunsese la un preţ exorbitant, tocmai pentru cã toate pãmânturile erau folosite aproape exclusiv pentru industria opiumului), și în comerţul cu sclavi (oficial lucrãtori “forţaţi” de împrejurãri sã se “voluntarieze” pentru a tãia trestie de zahãr în insulele Mauriţiu). Astfel, într-o societate tradiţionalistã, unde ierarhia își pierde sensul într-un mediu de exploatare capitalistã a unuia dintre cele mai distrugãtoare vicii ale acelor timpuri (opiumul), oamenii sunt pierduţi între necesitatea de a funcţiona pe principiul cererii și ofertei și supunerea unor ritualuri și valori desuete prin încãrcarea lor de o violenţã inutilã. Ibis, corabia unde se formeazã un amestec extrem de heterogen de oameni (marinari, pușcãriași, ţãrani) din toate pãrţile lumii, cu un trecut care trebuie falsificat (inclusiv vasul are un astfel de trecut –fusese folosit înainte pentru a transporta sclavi din Africa în America), desfãșoarã o panoplie de limbi, culturi, caractere –cu tot farmecul englezei creole, al pidgin-ului și al multor altor dialecte (cu care începi sã te obișnuiești pe parcursul cãrţii pentru a-ţi da seama cã un compromis lingvistic se creeazã, prin necesitate, în astfel de circumstanţe), cu personaje diverse, de la americanul -combinaţie dintre o sclavã neagrã și un stãpân de sclavi albi, printr-o franţuzoiacã orfanã, printr-un raja anglofil, victima unui proces semi-corect în urma cãruia i se confiscã toatã averea și este condamnat la 7 ani în insulele Mauriţiu, pânã la Deeti, o ţãrancã al cãrei trecut, înţelepciune și presimţiri supra-naturale o pregãtesc pentru sanctificare. Ibis este corabia care îi va purta peste “apele negre”, oferindu-le o scãpare iluzorie de un trecut plin de doliuri, familii ucise, condamnãri la moarte o datã cu moartea soţului etc.

Macii sunt un simbol pentru o asemenea existenţã în care oamenii nu se pot desprinde de pasivitatea, de confortul stagnant oferit de tradiţii. Opiumul le oferã acel escapism pe care mulţi îl preferã în faţa confruntãrii cu o realitate traumaticã la care se pot adapta numai printr-o schimbare profundã a propriului mod de a privi lumea, alãturi de o transformare profundã a întregii societãţi.

Partea de început a romanului este mai interesantã prin portretul fãcut societãţii indiene care suferã de pe urma opiumului atât prin rãspândirea dependenţei, cât și prin imposibilitatea de dezvoltare în afara producţiei de maci, cu toate implicaţiile personale, culturale și sociale pe care le aduce o asemenea structurã. Partea a doua este prea aventuroasã pentru gustul meu (Deeti trebuie sã fugã în Mauriţius pentru a nu fi o povarã și o rușine dupã moartea bãrbatului, raja Neel este forţat sã coboare din lumea lui idilicã pentru a da cu dinţii, la propriu și la figurat, de realitãţile crude, Paulette se îndrãgostește de albul cu sânge negru, Zachary, mai sunt și foști piraţi pe navã etc.).

Aglaja Veteranyi -"De ce fierbe copilul in mamaliga"

De ce fierbe copilul in mamaligã este un roman-poem presãrat cu fanteziile și fantasmele fetiţei care crește în lumea itinerantã a circului cu toatã drama ei de dezrãdãcinare și nesiguranţã. Aceastã dimensiune imaginarã sporește, de fapt, autenticitatea autobiografiei deoarece îi dã o valoare personalã care e mult mai relevantã pentru definirea personajelor decât o redare mai curând obiectivã a realitãţii.
Umorul este cel mai potrivit mijloc prin care scriitoarea poate exprima o copilãrie și o adolescenţã bãlãcite în kitch și violenţã.
Este un roman despre cãutarea identitãţii într-o lume instabilã cu o privire de o inocenţã involuntar ironicã ca singurã modalitate de a-i face faţã.

"Fratele meu e un artist, ca Picasso, e homosexual, curat, un geniu!"
"Tata vorbeste cu fracul lui cum ar vorbi cu un om."
"Cu mama merg la hala de carne, iar cu matusa la cimitir."
"Fiecare om are un motiv personal ca sa moara."
"Apoi trebuie sa-i explici lui Dumnezeu de ce vrei mai bine sa fii mort decat viu. Daca nu-l convingi, iti stinge creierul si trebuie sa iei viata de la capat"

Katharina Hagena -"Le gout des pepins de pomme"

Le goût des pépins de pomme este un roman « domestic » cum ar veni (de familie așa). Cel puţin la prima vedere. Pentru cã, treptat, dimensiunea istoricã și filosoficã își face simţitã prezenţa, dar într-un mod foarte subtil, delicat, cititorul nepregãtit sã absoarbã aceste aluzii nesimţind cã îi scapã ceva. Secretele familiale, doliul, moștenirile, adulterele se disipã într-un context istoric care marcheazã Germania pânã în zilele noastre, cu un timp de confuzie intelectualã și instinctualã unde nu existã fapte condamnabile, ci doar moduri de a fi.

Toate acestea sunt spuse pe un ton vesel, lejer, în spatele cãruia se întrevede o realitate care depãșește capacitatea umanã lingvisticã, dar care transformã brusc, traumatizant, lumea (copaci care înfloresc a doua oarã în plinã toamnã, mãceșele care se fac brusc albe –nu știu sigur cã alea sunt mãceșe, dar bãnuiesc cã ideea e importantã, fetiţa care se naște scoţând scântei din degete).

Firul narativ principal : la moartea bunicii, Bertha, dupã o lungã perioadã de Alzheimer (dupã o cãzãturã din copac –un mãr ; merii sunt peste tot, merii le definesc pe cele douã surori iniţiale), unica nepoatã, Iris (naratoarea), bibliotecarã la Freiburg (orașul cu o puternicã încãrcãturã istoricã și intelectualã –scandalul de nazism cu Heidegger ca personaj principal), se trezește unica moștenitoare a casei (spre suprinderea tuturor celor din familie –Bertha are 3 fiice, una dintre ele fiind, evident, mama lui Iris).
Dupã moartea Berthei, într-o amnezie completã, Iris începe sã descopere, sã scoatã la ivealã amintiri îngropate într-o istorie de tãcere a întregii familii. In grãdina acum semi-sãlbaticã a familiei (Iris încearcã și la propriu sã o coseascã, cu un rezultat nu tocmai foarte eficient), Iris trebuie sã descopere rãspunsul la mai multe întrebãri pentru a defini situaţia familiei : cu ce s-a ocupat bunicul ei înainte de a merge la rãzboi ? ce bãrbaţi le-au curtat și pe cine au preferat cele 2 surori de la început (bunica Bertha și sora ei) ? cine mânca merele cu tot cu seminţe ? cum a murit Rosemarie (cealaltã nepoatã) ? ce vroia Rosemarie sã-i spunã în acea ultimã noapte teribilã ?

Este romanul cãutãrii identitãţii într-un trecut care pare condamnabil, deși lucrurile nu se petrec niciodatã bi-dimensional, astfel încât sã se împartã clar în bine și rãu, alb și negru. Dupã o imagine paradoxalã care apare și în carte, în miezul (les pépins) vieţii, adevãrului rezidã Léthé, fluviul uitãrii din infern.

Iris Murdoch -"Discipolul"

Intr-un orãșel englezesc de bãi termale, Ennistone, își face apariţia John Robert Rozanov, un filosof faimos, anti-social, nãscut aici și care exercitã o fascinaţie (uneori exageratã și nejustificatã) asupra celor din jur.

In tot romanul, reacţiile personajelor sunt pe alocuri greu de justificat, contrar logicii, un rezultat mai mult al construcţiei romanești decât al mecanismelor intrinseci dupã care ar trebui sã evolueze personajele, dar plãcerea de a scrie a lui Iris Murdoch este evidentã, descrierile minuţioase de locuri și adâncirile rãbdãtoare în gândurile personajelor sunt absolut delicioase.
Cartea începe cu « discipolul » principal al filozofului, George McCaffrey, care, dupã o ceartã serioasã în mașinã cu soţia lui, perfecta și imaculata Stella, scapã mașina într-un canal cu apã și, pentru cã aceasta nu plonjeazã cu totul, se dã jos și o împinge complet în canal, conștient cã Stella este încã înãuntru… ca mai apoi sã coboare sã o salveze… Impulsuri din astea de provocare a rãului suprem, de naturã dostoievskianã, apar la George pe tot parcursul romanului, dar eșueazã lamentabil de fiecare datã. Si George dã naștere în ceilalţi a unei dorinţe iraţionale de a-l salva.

Iris Murdoch are o plãcere scriitoriceascã foarte manifestã de a crea personaje. E o roialã de oameni în romanul acesta care te confuzeazã pe alocuri. Dar nu mai conteazã pentru cã pânã la urmã este mai important talentul ei de a scrie care te prinde iremediabil.
Mai apar : un preot anglican homosexual care nu crede în viaţa de apoi, nepoata ingenuã a lui Rozanov cu un fel de cameristã cu care are o relaţie ciudatã de dragoste, amanta lui George, Diane, familia McCaffrey care are 5 membri, o mulţime de alţi locuitori pitorești ai orașului și chiar naratorul însuși, N. Mi-a plãcut de Emma (prescurtarea de la Emmanuel Scarlett-Taylor), prieten al fratelui vitreg al lui George, Tom, un irlandez care nu vrea sã fie irlandez, cu oarecari tendinţe homosexuale ne-exprimate pe deplin dar care îi dau uneori plãcerea de a se travesti, ezitant între o carierã de istoric și una de contratenor.

Oricum, Iris Murdoch introduce acele turnuri iraţionale în acţiunile personajelor și pentru a ilustra o idee : oamenii sunt construiţi într-un mod mult mai haotic, mai aproape de molozul dur de zi cu zi, decât îi vedem în artã sau în psihanaliza de bulevard. Iar N adaugã la sfârșit cã psihologia umanã este profund afectatã de idei și imagini pur intelectuale mai des decât își imagineazã « experţii ».
Dar personajele sunt totuși pline de viaţã, le reţii cu ușurinţã, iar intriga se deruleazã firesc, alimentatã din interior de o energie comicã debordantã pe alocuri.

E interesantã și simbolistica presaratã prin roman. In princial bãile care au un efect purificator și regenerator asupra întregului oraș ce-și desfãșoarã cu regularitate ritualurile de bãlãcit prin apele calde. Bãile reflectã, de asemenea, și starea de spirit a locuitorilor. In aceste momente agitate de dupã sosirea filozofului, apar izbucniri bizare de jeturi cu apã clocotitã dintr-un izvor altminteri destul de pașnic.
Alte simboluri din carte sunt și : vulpiţele din curtea casei mamei lui George ; numãrul 44; cãţelul Zed al nepotului familiei, Adam (cei doi reprezentând alfa și omega auto-declarate).

In Discipolul sunt de toate : bine și rãu, coincidenţe și cauzalitãţi, dragoste și urã, pasiune și resemnare, rãzbunare și iertare, complexitatea condiţiei umane etc. Comicul le dezbracã pe toate de seriozitate, astfel încât pânã și filozoful nu mai e în final atât de caristmatico-enigmatic.

Blog interesant