Toni Morrison –"Iubire"

Morrison construiește un roman familial cu o poveste încâlcitã pe fundalul cultural al Americii segregaţioniste, într-un stil ce amintește de Marquez și Faulkner.

Personajele romanului, toate femei de culoare, au în comun relaţii de dragoste sau de sânge cu Bill Cosey, un carismatic proprietar de hotel (cel mai renumit loc de vacanţã pentru americanii de culoare de pe coasta de est din anii ’40-’50 întrucât le oferea aceleași condiţii ca și albilor, fãrã urmã de rasism și discrimare). Modul în care legãturile lor cu Bill Cosey le-a influenţat existenţa este dezvãluit treptat pe parcursul capitolelor care îl surprind pe acesta în ipostazele lui complexe și diverse din viaţa femeilor din jurul sãu : Portretul, Prietenul, Strãinul, Binefãcãtorul, Amantul, Soţul, Protectorul, Tatãl și Fantoma. Cititorul trebuie sã se strãduiascã puţin ca sã punã cap la cap cioburile de realitate în care fiecare personaj are propria lui viziune asupra adevãrului. Profunzimea emoţionalã a personajelor și lirismul amintirilor (acel realism magic, acea nostalgie dureroasã care aduc a Marquez) și al modului în care ele se exprimã face ca acest efort de descifrare a unei realitãţi fragmentate subiectiv sã fie chair plãcut.

Una dintre femei este bucãtãreasa hotelului, L. (iniţiala titlului romanului –Love), al cãrei nume nu a rãmas în memoria nimãnui. Doar iniţiala. Ea reprezintã oarecum vocea corului din tragedia greacã. Celelalte personaje sunt May (nora), Christine (nepoata), Heed (a doua nevastã) și Juniora (care l-a cunoscut doar ca prezenţã “fantomaticã”; chiar și dupã moartea lui, prezenţa și dominaţia lui Bill Cosey încã mai sunt resimţite pe proprietãţile sale, atât imobiliare, cât și umane). Christine și Heed sunt într-o permanentã disputã și se pândesc reciproc pentru a specula orice detaliu care ar putea dovedi clar cine este moștenitoarea pe care Bill ar fi desemnat-o pentru averea sa într-un testament mai mult decât sumar și ambiguu, schiţat în timpul unei beţii. Pe lângã acest conflict, mai este și o linie secundarã de naraţiune : misterul care însoţește moartea suspectã a lui Cosey. Dar substanţa ce susţine romanul este relaţia dintre Heed și Christine, între care s-a legat o prietenie copilãreascã (improbabilã din cauza mediilor complet diferite din care proveneau), dar care a fost distrusã în mod brutal de intervenţia "masculului" Cosey care a decis sã o ia pe Heed de nevastã în ciuda faptului cã aceasta avea doar 11 ani. Intr-un fel vândutã lui Cosey de cãtre familia ei sãracã, Heed este nevoitã sã înveţe sã supravieţuiascã într-un mediu ostil, unde toatã lumea privește cu ochi rãi aceastã mezalianţã și unde trebuie sã lupte pentru a-și pãstra locul în inima și preferinţele lui Cosey în faţa lui Christine și a altor femei care se perindã prin patul soţului. Dupã moartea lui Cosey, poziţiile lor sunt inversate : Heed ajunge moștenitoarea averii, pe când Christine este redusã la rolul de servitoare. Romanul surprinde aceastã relaţie multidimensionalã și de multe ori contradictorie dintre cele douã femei pentru a evidenţia modul în care intimitatea prieteniei din copilãrie este iremediabil distrusã prin cruzimea unei societãţi cu ierarhii arbitrare fondate pe culoarea pielii, sex etc. fãrã a se oferi o alternativã care sã umple acest gol pentru ca fiecare sã se regãseascã împlinitã la final.

Morrison reușește sã introducã detaliile potrivite pentru a re-crea atmosfera de revoltã pentru egalitatea drepturilor și de cãutare a libertãţii de exprimare din acei ani. Trecutul lui Christine ar putea constitui un roman în sine. Ea descoperã ipocrizia inerentã nu numai societãţii, ci și fiinţei umane (negrii sunt discriminaţi la nivel social, dar și un bãrbat negru va discrimina, de asemenea, o femeie de culoare supusã abuzurilor unui bãrbat alb). Dar farmecul cãrţii stã mai puţin în mesajul general transmis, cât în acea imagine a distrugerii lucrurilor care dãdeau substanţã unei relaţii autentice prin intervenţia brutalã a unei forţe externe, dintr-un alt registru (dorinţele sexuale masculine mai concret în romanul de faţã).

Carlos Ruiz Zafon -"The Shadow of the Wind"

Umbra vântului este o combinaţie reuşitã de roman istoric pe fundal, cu prim plan de mister literar în care un personaj intrigant urmãreşte sã distrugã toate cãrţile unui scriitor care nu avusese cine ştie ce succes la public. Toate acestea au loc într-o Barcelonã turmentatã politic, dar cu descrieri captivante (arhitectura interesantã, cerul tulbure, oameni de calitate etc.).
Personajul principal (şi naratorul unei bune pãrţi din roman) este un bãiat de 10 ani, Daniel, care descoperã în cimitirul cãrţilor (o bibliotecã-labirint, bineînţeles) romanul Umbra vântului (da, e acelaşi titlul romanului, mise en abime etc.) care îi oferã nu numai o lecturã incitantã dar şi apariţia în viaţa lui a unor personaje stranii care au legãturi încã neclare cu autorul respectivei cãrţi. Astfel, Daniel va trece din adolescenţã la maturitate paralel cu descoperirea misterului din jurul lui Julian Carax, autorul din roman al romanului Umbra vântului. Bineînţeles, apare şi o poveste de dragoste. In esenţã, este o carte despre frumuseţea vieţii şi motivele pentru care meritã (sau mai bine nu) sã mori.

Pornind de la motivul labirintului introdus o datã cu Cimitirul Cãrţilor Uitate, tot romanul se desfãșoarã pe aceeași structurã de imbinare de posibilitãţi (cu mai multe piste false) privind rezolvarea misterului vieţii lui Julian Carax și descoperirea rolului pe care l-au jucat în viaţa acestuia personajele secundare (care dintre care mai ţicnite) care acum îi dau și lui Daniel viaţa peste cap . Pe lângã personajele care îl lumineazã treptat (cu momente accentuate de umbrã pe parcurs) pe Daniel cu privire la identitatea lui Carax, a inspectorului de poliţie psihopat, a frumoasei și singuraticei Nuria etc., apar și alte personaje secundare foarte savuroase (Zafon are un bun simţ al caricaturii) : o tânãrã oarbã femme fatale, prima dezamãgire amoroasã a lui Daniel, un om al strãzii care se dovedește a fi un erudit (Fermin –preferatul meu), victimã a torturilor inspectorului psihopat, cu un simţ al ironiei perfect adaptat societãţii superficiale cãreia trebuie sã-i facã faţã, un ceasornicar travestit etc.

Primele 400 de pagini dau dependenţã de acest roman. Modul în care apar diverse ipoteze despre trecutul și identitatea lui Julian Carax nu lasã cititorului nici o clipã de rãgaz. Abia terminat un episod de dezvãluiri, cã se și începe urmãrirea unei alte ipoteze la fel de neașteptate. Este o înlãnţuire de intrigi principale și secundare care te ţine cu sufletul la gurã.
Deși Zafon este un maestru al suspansului, este un nepriceput în aducerea cititorului pe o pantã descendentã pe mãsurã ce diversele fire narative ipotetice capãtã contur în rezolvarea misterului. Soluţia vine în stil deus ex machina, trântitã în scrisoarea post-mortem a Nuriei, și spulberã tot farmecul celor 400 de pagini. E ca și cum te-ar trezi cineva dintr-un vis frumos turnându-ţi o galeatã de apã îngheţatã în cap. E un lanţ destul de lung de morţi nici pe jumãtate justificate. Soluţionarea misterului aduce o versiune neinteresantã și neconvingãtoare a întâmplãrilor (unele dintre ipotezele mele de la primele 400 de pagini sunt mult mai potrivite decât finalul dat de Zafon).

E frumoasã cartea asta ca o sãrbãtoare a literaturii, îţi aduce aminte de alţi scriitori, de la Eco la Kafka. Multe dintre personaje au legãturã cu lumea cãrţilor (lucreazã la edituri, sunt librari, bibliotecari, jurnaliști, scriitori bineînţeles), dar asta nu echivaleazã cu un snobism cu pretenţii intelectuale, ci toţi sunt foarte tonici, cu o ironie paradoxal « caldã » faţã de ei înșiși și faţã de restul lumii.

Ce mi-a plãcut :
“Paris is the only city in the world where starving to death is still considered an art.”
Despre Cimitirul Cãrţilor Uitate: “I couldn’t help thinking that if I, by pure chance, had found a whole universe in a single unknown book, buried in that endless necropolis, tens of thousands more would remain unexplored, forgotten forever.”
Fermin despre cinema: “this business of the seventh art leaves me cold. As far as I can see, it’s only a way of feeding the mindless and making them even more stupid. Worse than football or bullfights. The cinema began as an invention for entertaining the illiterate masses. Fifty years on, it’s much the same.”
Fermin despre femei: “Nobody knows much about women, not even Freud, not even women themselves. But it’s like electricity: you don’t have to know how it works to get a shock.”
Fermin despre televizor: “Television, my dear Daniel, is the Antichrist, and I can assure you that after only three or four generations, people will no longer even know how to fart on their own. Humans will return to living in caves, to medieval savagery, and to the general state of imbecility that slugs overcame back in the Pleistocene era. Our world will not die as a result of the bomb, as the papers say –it will die of laughter, of banality, of making a joke of everything, and a lousy joke at that.”
Fermin despre rãu: “Evil presupposes a moral decision, intention, and some forethought. A moron or a lout, however, doesn’t stop to think or reason. He acts on instinct, like an animal, convinced that he’s doing good, that he’s always right, and sanctimoniously proud to go around fucking up, if you’ll excuse the French, anyone he perceives to be different from himself, be it because of skin colour, creed, language, nationality or, in the case of Don Federico, his leisure pursuits.”
Fermin încurajându-l pe Daniel: “Destiny is usually just around the corner. Like a thief, a hooker, or a lottery vendor: its three most common personifications. But what destiny does not do is home visits. You have to go for it yourself.”
Intr-un azil de bãtrâni: “You’re wasting your time, young man. Juanito only knows how to let off farts, and the others can only laugh and smell them. As you see, the social structure here isn’t very different from that of the outside world.”
“Sometimes we think people are like lottery tickets, that they’re there to make our most absurd dreams come true.”
“Making money isn’t hard in itself. […] What’s hard is to earn it doing something worth devoting your life to.”
Remarcã suprarealistã despre zãpadã: “It’s God’s dandruff.”

Mario Vargas Llosa -"Ratacirile fetei nesabuite"

E un roman de dragoste –deci nu chiar genul de lecturã care sã mi se potriveascã. Dar, totuși, fiind vorba de Llosa are și pãrţile lui bune.

Intâlnirile repetate dintre cei doi sunt destul de previzibile. Dacã apare în peisaj un oraș nou, sigur va începe un nou episod din relaţia celor doi. Fata nesãbuitã se va abandona suficient pentru a re-aprinde pasiunea lui Ricardo, dupã care îl va pãrãsi din nou pentru alte scopuri superioare din punct de vedere material, pentru a reveni în braţele lui dupã ce acesta își linge singur rãnile sentimentale și se crede puternic și vindecat. Aceste pendulãri dau naștere la un oarecare suspans care menţine ritmul lecturii atunci când te cam plictisești de aceste oscilaţii emoţionale între aceiași parametri. Nimic nou nu vine sã întregeascã relaţia la fiecare regãsire. Sunt aceleași reproșuri de trãdare din partea lui Ricardo, aceleași plecãri furtunoase ale fetei nesãbuite (eventual însoţite de o golire a vreunui cont bancar) sãtulã de o existenţã "burghezã" lipsitã de extravaganţe (de la financiare la sexuale). Schimbãrile la fiecare revedere sunt mai mult de ordin fizic (starea extremã de epuizare fizicã și psihicã a fetei dupã episodul japonez, urmãrile de mai târziu lãsate de cancer). Llosa încearcã la un moment dat sã-i dea mai multã substanţã personajului fetei în afara rãtãcirilor ei sentimentale prin relaţia pe care o are cu un copil vietnamez adoptat de un cuplu de prieteni francezi, dar depãșirea momentelor traumatice de cãtre Yilal nu se potrivește deloc cu tonul romanului și are un aer de gratuitate, de artificial.

Ideea care însoţește toatã povestea asta de du-te vino amoros este criza de identitate. Ricardo se simte dezrãdãcinat, un etern strãin, în Parisul cosmopolit de altfel, iar în plus, pe mãsurã ce i se destramã legãturile familiale și de prietenie din Peru, nu se mai regãsește nici în destinul ţãrii lui natale. Pe de altã parte, fata nesãbuitã nu are nici o problemã în a-și schimba mãștile dupã cerinţele situaţiei noului amant, de preferinţã suficient de bogat, indiferent de pericolele pe care le implicã o astfel de relaţie. Ricardo este definit prin pasiunea lui pentru fata nesãbuitã, iar aceasta este definitã prin lipsa acestei pasiuni sau confuzia ei sentimentalã în cel mai bun caz. Așa cã întrebarea asupra a ce ne face sã fim noi înșine este destul de interesantã în acest context în care lipsesc reperele geografice (prin faptul cã sunt paradoxal prea multe), în care prea-plinul sentimentelor pot caracteriza o persoanã la fel de bine ca și lipsa lor cronicã.

Deși stilul este pe alocuri foarte antrenant, unele din personajele secundare sunt pline de viaţã, cu istorii personale captivante (hipiotul peruan din Londra care moare de SIDA, traducãtorul polonez cu tendinţele lui compulsive îndrãgostit iremediabil de o japonezã –ei construiesc imaginea interesantã a emigranţilor care nu mai au rãdãcini nu din motive materiale, ci dintr-o neliniște geograficã) și povestea ajunge sã te prindã prin modul în care este scrisã, relaţia celor doi este neverosimilã, nu convinge. Trimiterile la Flaubert (unul din scriitorii preferaţi ai lui Llosa) nu sunt sprijinite și de o coerenţã de stil cu estetica acestuia (Llosa mai introduce unele elemente putin cliseistice, cum ar fi periuţa de dinţi Guerlain –fetișul care o înlocuiește pe fata nesãbuitã în timpul rãtãcirilor sale- sau geanta Vuitton datã cadou, descrierile orașelor se aseamãnã aduc uneori a comentarii din broșurile agenţiilor de turism).

Ce mi-a plãcut:

“Graţie lui am descoperit cã înclinaţia pentru limbi strãine e la fel de misterioasã ca cea pentru matematicã sau muzicã, neavând nimic de-a face cu inteligenţa sau cunoaşterea. E ceva aparte, un har pe care unii îl posedã, iar alţii nu.”

“Noi tãlmacii suntem doar inutili, dragul meu, m-a consolat el. Dar nu facem rãu nimãnui cu munca noastrã. In toate celelalte profesii poţi pricinui mari ravagii speciei.”

“Reuşeam s-o uit doar pe jumãtate. Ocupat cu munca, cu obligaţiile care-mi reveneau –prioritate având perfecţionarea rusei- treceau uneori sãptãmâni întregi fãrã sã-mi amintesc de ea. Dar brusc ceva mi-o aducea iarãşi în minte şi era ca şi cum aş fi avut o tenie în mãruntaie, care începea sã-mi devoreze pofta de viaţã şi întreaga energie.”

Dan Lungu -"In iad toate becurile sunt arse"

Umorul de limbaj. De mult nu am mai citit o carte atât de antrenantã la nivel verbal. E o vitaminã efervescentã de argou şi combinaţii inedite („soarele ca o farfurie murdarã de ou”).

In faimosul Botoşima (!) Victor, pe culmile disperãrii inutilitãţii exitenţiale, încearcã sã îşi revinã din nenumãratele morţi succesive dintr-o viaţã în care înaintarea în vârstã echivaleazã cu impostura tot mai accentuatã şi îşi hrãneşte dâra de plãcere de a trãi din amintirile unei adolescenţe cu o gaşcã mai mult decât savuroasã. Cu cât întoarcerile în trecut sunt mai amuzante şi mai pline de viaţã, cu atât prezentul e mai searbãd şi mai sufocant. Dar ceea ce susţine toatã cartea este limbajul colorat care transmite atât bucuria bãieţilor de a descoperi sexul, bãutura, nepãsarea etc., cât şi amãrãciunea şi lehamitea unei maturitãţi cu nostalgii prelapsariene (termen de aur învãţat de la un mare profesor ca fiind unul din cuvintele cu care poţi da pe spate pe oricine, oricât de cultivat –pânã acum a funcţionat). Dupã cum a spus frumos chiar autorul: nu poţi face literaturã despre nişte inşi supãraţi rãu de tot pe lume folosind expresii de pension.

Ce mi-a plãcut:

Cum stã treaba cu morţile –„Când a trebuit sã munceascã pentru a câştiga primul salariu, a murit pentru a treia oarã. Oamenii au o singurã viaţã, însã mai multe morţi. Cel puţin aşa e el. Fiecare moare de câte ori poate suporta chestia asta.[...] Cu cât mori mai des, cu atât eşti mai viu. Cine nu mai e în stare sã moarã înseamnã cã e mort de mult.”

Si o chestie super simplã şi comunã, dar care şi pe mine mã macinã mult când mi se întâmplã: „Nu suntem la fel de deştepţi în fiecare zi, nu ştiu dacã v-aţi gândit vreodatã la chestia asta. Pe bune, sunt zile în care suntem proşti grãmadã şi dupã aia ne pare al naibii de rãu.”

Florina Ilis -"Cruciada copiilor"

Primul lucru la care te gândeşti atunci când îţi dai seama care e subiectul principal: W. Golding Lord of the Flies. Dacã ai trecut prin facultatea de litere –englezã, deja dai ochii peste cap pentru cã (alãturi de Catcher in the Rye) te-ai cam sãturat de analiza unei astfel de tematici (pentru cã ştii cã este overrated şi super-arhi-mega rãs-digeratã şi analizatã). Dar totuşi te prinde şi ţi-e cam greu s-o laşi din mânã (primele 250 de pagini pentru cã te prinde, apoi, deşi începe sã te cam exaspereze puţin cu stilul, îţi pare rãu sã renunţi cã parcã nu prea ai vrea sã laşi neterminatã o carte care deja ţi-a ocupat timpul în care tu ai fi putut citi un Murakami simpatic, aşa cã mai pierzi încã pe-atâta ca sã ajungi la sfârşit –dar, pe alocuri, eşti recompensat de suferinţã şi uneori ritmul chiar este bunicel).

„Povestea” e cã pe peronul gãrii din Cluj, la începutul vacanţei de varã, cãlãtorii aşteaptã douã trenuri: nişte copii (însoţiţi de pãrinţii corespunzãtori) şi profesori –acceleratul care merge la mare; restul adulţilor cu preocupãri diverse şi serioase (emigratul în State, ancheta jurnalisticã a unei reţele internaţionale de trafic de copii, cãutarea surorii gemene pierdute în cel de-al doilea rãzboi mondial etc.) –rapidul de Bucureşti. Pe scurt, copiii, conduşi de un bãiat al strãzii, Calman, vegheat magic de o bunicã-vrãjitoare puternicã, pun stãpânire pe accelerat.

Ideea de a avea nişte copii care îşi creeazã propria lor societate în afara sferei logice, sociale, morale a adulţilor nu este una nouã, dar are succes de fiecare datã. Insã aici este însoţitã şi de o (tentativã de) criticã a societãţii româneşti de dupã revoluţie (cu abstractul pierderii reperelor, valorilor, principiilor etc. şi cu concretul mizeriei sociale la care sunt forţate unele categorii sociale –printre care şi copiii orfani, victime sigure ale abuzurilor psihice, fizice şi sexuale din casele de copii, din traiul pe strãzi, prin canale, şi ale traficanţilor de carne vie). Dar atragerea atenţiei asupra statutului copilului, care rãmâne pânã la urmã o creaturã neînţeleasã şi fãrã a stârni prea mult interes pentru problemele şi dilemele sale (din cauza temporaritãţii copilãriei), nu are un caracter naţional, ci universal (subliniat de crearea site-ului cu numele de cruciada copiilor care atrage atenţia internaţionalã asupra situaţiei de crizã din tren şi care aduce în discuţie problematica inocenţei în confuzia spiritualã contemporanã). Mai este şi dimensiunea de criticã la adresa mass-media care distorsioneazã realitatea potrivit propriilor interese, dar dupã ce ai citit şi vãzut destule pe tema asta deja nu mai este un subiect care sã merite o atenţie detaliatã într-un roman nou (nici mãcar la nivelul de factor care sã influenţeze desfãşurarea povestirii).

Deşi subiectul nu debordeazã de originalitate, copiii care îşi stabilesc propria ordine asupra trenului sunt interesanţi pentru cã reflectã amestecul ãsta de violenţã şi visare care îi caracterizeazã pe copiii din ziua de azi mai mult decât pe cei din trecut (dupã atâtea filme cu terminatori şi ucideri în serie, moartea nu mai înseamnã renunţarea la viaţã, viitor, prieteni, pãrinţi, bucurii, ci doar o dovadã secundarã a iscusinţei terminatorului). Fiecare copil intrã în aceastã stãpânire a unei lumi de unde adulţii sunt excluşi cu traumele lui neexprimate (visele în germanã cu mama care a fugit cu amantul) şi cu soluţiile imaginare corespunzãtoare (tricoul cu Harry Potter care te face invizibil în faţa unui tatã vitreg cu principii disciplinare aspre formate dupã modelul din armatã, întors recent dintr-o misiune în Afghanistan). Doar copiii strãzii, conduşi de Calman, au numai partea de violenţã realã (Calman ştie cã invizibilitatea nu este datã de nici un tricou magic, ci de starea de panicã în care oamenii nu sunt atenţi la ce se întâmplã în jur, aşa cã poţi trece cu uşurinţã neobservat). Copiii (mulţi „de bani gata”) de la şcoalã au idei, atitudini, dorinţe „ready-made”. Ei iau decizii pe baza a ceea ce au vãzut în filme, fãrã nici o lecţie datã de viaţa realã (furtul cagulelor pentru a fi folosite în tren pentru cã toţi cei din film atacã numai cu feţele acoperite –ceea ce îi face ne recunoscut de cãtre copiii din tren care trag asupra lor).

Stilul este interesant (deşi seamãnã cu cel al lui Rushdie, sã zicem cã e un Rushdie românesc, na) pentru cã romanul începe sub forma unui puzzle cu numeroase personaje disparate între care se stabilesc legãturi pe mãsurã ce acţiunea progreseazã pentru ca lucrurile sã se îmbine într-o sferã cu sens. Scriitoarea se apropie destul de mult de limita suportabilitãţii cu introducerea continuã de personaje separate şi îşi acordã suficient de multe pagini pânã sã le coreleze, dar totuşi nu trece peste punctul în care sã dai naibii cartea. Dar se instaleazã un grad pe obosealã (pentru mine nu a fost suficient de ridicat pentru a renunţa): apare jurnalistul cu reţeaua de traficanţi de copii, o fatã bolnavã de SIDA care are vise premonitorii cu Maica Domnului, fiecare pãrinte de pe peron (o mamã cu sentimente de vinovãţie cã a uitat acasã ochelarii de înot ai bãiatului, un tatã neconsolat dupã plecarea nevestei în Germania cu un neamţ etc.), o tânãrã medic care emigreazã în State pentru a se alãtura soţului ei dupã un an în care a trebuit sã îşi îngrijeascã tatãl în fazã terminalã de nu ştiu ce boalã (cancer?), o tanti de citeşte o revistã despre evenimente supranaturale (printre care şi un articol despre fata bolnavã de SIDA cu vise ciudate), doi copii ai strãzii, vrãjitoarea din Bucureşti, un mafiot bucureştean care încearcã sã scape raziilor poliţiei, un informatician care umblã prin tot felul de forumuri de hacker-i şi alte bazaconii informatice şi lista continuã. Eu am înţeles onorabila intenţie de a ne ţine treazã atenţia pânã la a reface ordinea în haosul de personaje, dar metoda mi se pare cã are un dublu dezavantaj: te oboseşte pentru cã unele personaje cu aventurile lor par inutile (de ex. e un viol într-o vilã la munte care necesitã introducerea a douã personaje care mie mi-au pãrut ne-necesare, cu tot cu scena violului), iar pe de altã parte ar fi unele personaje sau întâmplãri care ar avea potenţial de exploatare destul de interesant (de ex. vrãjitoarea sau mafiotul, povestea vreunui copil al strãzii, Irina, fata cu SIDA, devenitã fãcãtoare de minuni dupã moarte ).

Ce mi-a plãcut:
 sfiala sexualã a copiilor strãzii, ei pãstrând totuşi o parte din acea inocenţã a-sexualã, o curiozitate stângace privind sexualitatea, deşi toţi dintre ei au fost obligaţi sã treacã prin experienţe de acest gen (fie ca victime ale prostituţiei infantile, fie ca victime ale ierarhiei canalelor, fie ca victime ale abuzatorilor din instituţiile de ocrotire);
 gãselniţa scriitoriceascã de la final cu bãiatul care foloseşte repetiţia obsesivã a versurilor lui Eminem ca paravan între duritatea celor întâmplate şi lumea lui interioarã cu limitele ei de înţelegere şi acceptare a realului.

Ceea ce nu mi-a plãcut deloc la carte a fost faptul cã mã ducea mereu cu gândul la alte cãrţi: Golding prin subiect, Rushdie prin procedeul de puzzle de personaje, Marquez prin eliminarea punctelor şi înlocuirea lor cu virgule, Dan Brown (cum nu sunt un fan al genului el este punctul meu de referinţã) prin ideea de creare pe internet a unui misterios ordin al inocenţei.

Despre carte si aici.

Tatiana Tolstaia -"Zâtul"

Pierderea civilizaţiei dupã un dezastru nuclear (“Prãpãdul”) care a distrus o mare parte din cãrţi și alte resurse sau arhive de cunoștinţe achiziţionate de umanitate. Astfel, societatea se regãsește brusc într-un stadiu apropiat de neolitic (pânã și focul este un mister, iar regresia limbajului este semnificativã –“Foștii”, cei care au reușit sã supravieţuiascã accidentului, sunt consideraţi niște ciudaţi pentru cã vorbesc de realitãţi pe care “guguștiucii” de dupã catastrofã nu le pot pricepe –nici mãcar noţiunea de cal nu este accesibilã).
Tatiana Tolstaia aratã vulnerabilitatea dezvoltãrii noastre –câţi știm de fapt cum funcţioneazã chiar și lucrurile elementare din viaţa noastrã astfel încât sã le putem re-crea singuri?

Romanul e plasat într-o Moscovã pe care Nikita Ivanici incearcã sã o pãstreze (acum, bineînţeles, orașul a luat numele conducãtorului prea-mãrit: Fiodor-Kuzmici, slãvit fie-i numele), mãcar schematic (de exemplu, pune stâlpi cu numele de strãzi sau de foste clãdiri –lucru care “guguștiucilor” li se pare nu numai complet inutil, dar și neplãcut –le ia lumina dacã sunt plasate prea aproape de ferestre –acoperite cu … urs pentru cã sticla trebuie incã sã fie descoperitã).
Tatiana Tolstaia construiește aceastã lume post-apocalipticã pe tot felul de detalii simpatice (coerenţa unei astfel de lumi nu este punctul forte al cãrţii, dar pânã la urmã nici nu e necesarã pentru cã romanul este totuși unul metaforic): șoarecii sunt principala hranã (și monedã de schimb –nu avem încã bani), focul e ceva mistic (și o metodã de abuz de putere pentru fochiști –oricum abuzul de putere pare sã fie unul dintre cele mai larg rãspândite scopuri în viaţã); mai sunt și “urmãrile” (mutaţiile genetice –unele foarte amuzante, mi-a plãcut personajul care avea urechile la subraţ așa cã îţi poţi da seama când trage cu urechea pentru cã e nevoit sã ridice braţele -și acestea sunt metafore, moduri de a reflecta monstruozitatea interioarã sau trãsãturile personajelor pe care ele încearcã sã le ascundã de ceilalţi, ca și cum viaţa interioarã, neavând instrumentele verbale necesare pentru a se exterioriza, se manifestã prin aceste excrescenţe fizice care dintre care mai bizare).
Bineînţeles avem și un element de teroare: “Sanitarii” care te înhaţã imediat ce bãnuiesc cã dosești vreo carte (cãrţile sunt interzise –monopolul cunoașterii este cea mai puternicã armã a totalitarismului) și apoi nu mai știe nimeni nimic de tine. De asemenea, îţi este interzisã și orice formã de “gândire personalã”. Pentru a ști ce sã faci cu viaţa ta, se emit decrete : când sã fie anul nou, ce an sã fie bisect (lucru abominabil, perceput ca o pedeapsã, ca un an nefast, cãci ai cu o zi mai mult timp sã ţi se întâmple lucruri neplãcute…).
Dupã o “mezalianţã” (cãsãtoria cu Olenka, care se dovedește a fi fiica Sanitarului șef), Benedikt este mutat brusc din izba lui sãrãcãcioasã într-o vilã luxoasã, unde principala activitate este halitul (și nu de șoareci, ca înainte, ci de tot felul de bunãtãţi). Pentru a-și ocupa timpul cu ceva (acum nu mai are nevoie sã munceascã), Benedikt dã iama în bibliotecã (pânã la urmã apanajul Sanitarului șef este deţinerea unei biblioteci bogate) și devine dependent de cãrţi (din nefericire la un nivel relativ superficial și nediscriminativ –aceastã sete aparentã de cunoaștere nu îl face sã-și doreascã progresul personal și al societãţii în general, ci, dimpotrivã, îl îndeamnã sã adopte cu frenezie rolul de ajutor al socrului sanitar pentru a vâna potenţiali deţinãtori de cãrţi, perpetuând astfel sistemul totalitar aberant și tiranic a cãrui existenţã depinde de menţinerea maselor în starea lor de ignoranţã și teroare).
Intrucât terminã de citit toatã biblioteca socrului și nu mai are alte victime potenţial ascunzãtoare de cãrţi, se lasã influenţat de Sanitarul șef şi se implicã în rãsturnarea de la putere a lui Fiodor Kuzmici pentru a pune mâna pe cãrţile acestuia, fãrã nici un alt fel de scop revoluţionar cu privire la îmbunãtãţirea condiţiilor existenţei oamenilor din oraș.
Oricum, la final Benedikt tot nu gãsește (cum e și de așteptat) cartea care sã îl înveţe cum sã trãiascã (i-a venit lui o idee cum cã ar exista așa ceva). Deși cãrţile te ajutã sã pãstrezi cunoștinţele și lucrurile descoperite de-a lungul civilizaţiei, ele nu îţi pot spune cum sã-ţi trãiești viaţa și ce decizii sã iei; pânã la urmã acestea depind de felul de persoanã care ai devenit și, deși cãrţile îţi pot influenţa dezvoltarea personalã, ele nu oferã o reţetã perfectã despre cum sã-ţi trãiești viaţa.
Si te mai și gândești cã, pânã la urmã, dacã o carte nu este creatã ca o reflecţie naturalã a stadiului de evoluţie la care a ajuns societata, atunci ea nu poate fi de mare ajutor cãci nu acoperã diferenţa de dezvoltare, ci, dimpotrivã, dã naștere la neinţelegeri și poate avea efecte chiar contrare la intenţia ei iniţialã (pentru Benedikt nu existã o mare diferenţã între o carte despre croșetat și piesele lui Cehov, deși parcã o preferã totuși pe cea dintâi).

Oricum mâncãrimea asta mentalã pe care o simte Benedikt, melancolia lui, râvna dupã “altceva”, în cãutarea unei soluţii pentru un disconfort existenţial, sentimente care de altfel sunt salutare pentru cã ar trebui sã constituie motorul schimbãrii, sunt încã percepute negativ sub forma fantasticã, superstiţioasã a faimosului și ameninţãtorului zât, creaturã imaginarã care vine sã exprime o realitate ce nu-și gãsește o formulare verbalã pentru a o încadra în spaţiul psihologic al acestor fiinţe primitive.


Fragmente care mi-au plãcut:

Guguştiucii omoarã toate gãinile pentru cã fac ouã normale (ouãle radiate ale pãsãrilor au un conţinut solid din care oamenii îşi fac bãuturã) pe care ei le considerã ca nişte urmãri nefaste şi periculoase ale accidentului nuclear. Nikita Ivanîci, un Fost, recunoaşte aceastã revenire la realitate dar este mult prea târziu. Nu ajunge la timp pentru a salva decât un nou pentru a-şi face o omletã. Intr-o lume dominatã de monstruos şi fãrã repere, ceea ce odatã fusese normalitatea nu mai poate fi recunoscut şi este distrus ca dãunãtor, astfel eliminându-se chiar şi cele mai slabe şanse de a reveni la o existenţã normalã.

Replica lui Benedikt când aflã cã Nikiti Ivanîci mãnâncã miere de albine: Ei, asta-i. Cum sã mãnânci caca de albinã?

Guguştiucii îşi aduc animalele de prin curte ca sã ia raţie suplimentarã de alimente şi bunuri susţinând cã ãştia sunt membri ai familiei cu nişte urmãri mai ciudate.

P.S. Domnica asta e strãnepoata lui Lev Tolstoi.

John Dos Passos -"Paralela 42"

Paralela 42 este primul volum din trilogia USA. Cartea este un portret colectiv al Americii, aici pânã la primul rãzboi mondial, dar sigur urmeazã criza economicã şi chiar vreau sã ajung la celãlalt volum. Dos Passos are umor pe alocuri şi este, mai ales, un bun observator al societãţii. I se potriveşte de minune o biografie kilometricã de genul ãsta. E un fel de Balzac modern. Povesteşte foarte bine.

Are 4 feluri de naraţiune :
1. (preferata mea) « Newsreel » -un colaj sau montaj de diverse titluri de ziar ale epocii îmbinate pentru a crea uneori o confuzie comicã; e destul de cinematografic aşa, e ca în scenele alea când ţi se deruleazã ziare pe ecran; varianta secolului XX de RSS feeds.
2. (preferata mea) « Camera Eye » -scrisã în stilul de « stream of consciousness », totul este privit din perspectivã personalã, fãrã intervenţia unui povestitor, impresionist.
3. biografii ale unor oameni celebri (Andrew Carnegie, Edison), care vin oarecum sã ilustreze, ca o întrupare perfectã în realitate, ideile exprimate în poveştile celor 5 personaje ficţionale.
4. secţiuni narative care se întrepãtrund, pentru a se uni la un moment dat, ale 5 personaje care strãbat America, Mexicul şi, dupã cum intuiesc eu, Europa în urmãtoaele volume. E o opţiune mai fericitã decât sã urmãreascã destinul unei familii de-a lungul schimbãrilor rapide de la începutul secolului XX (lucru care s-a mai fãcut de altfel de cãtre mai mulţi scriitori).

Cele 5 personaje sunt : Mac (priceput în ale printãrii, care, dupã eşecul tipografiei unchiului sãu din cauza pãrerilor lui politice, se vede nevoit sã hoinãreascã pentru a-şi gãsi o slujbã, ajungând sã se stabilascã în Mexic –cel puţin acolo îl lasã primul volum), Janey (o dactilografã din Washington, fãrã a ieşi cu nimic în evidenţã, dar care ajunge sã lucreze pentru un alt personaj, J. Ward Moorehouse, alãturi de care viaţa ei devine mai palpitantã), J. Ward Moorehouse (un bãrbat de societate, care ştie sã profite de relaţiile lui şi care investeşte banii celei de-a doua soţii într-o firmã de PR ce îşi propune sã medieze între patronat şi sindicate, dar care, de fapt, urmãreşte sã rezolve conflictele prin corupţie), Eleanor (o tânãrã boemã care se lanseazã în decoraţii interioare –e personajul care m-a atins cel mai mult prin insensibilitatea ei faţã de situaţia celor din jur; de exemplu, acceptã sã îşi viziteze tatãl numai pentru cã ştie cã acesta îi va da bani, deşi ea cãştigã, printr-o muncã mai uşoarã, mult mai mult decât el, dar preferã sã stea în chirie în locuri exagerat de scumpe pentru a-şi pãstra imaginea de « artist » şi pentru a fi împreunã cu oameni « cultivaţi »), Charley (are doar un capitol la sfârşitul primului volum ; este un mecanic care hoinãreşte şi el prin America în cãutarea unui loc de muncã pentru ca la sfârşit sã se înroleze în rãzboi).

Imbinarea punctelor de vedere ale celor cinci personaje asupra aceleaşi realitãţi nu are nici originalitatea, nici talentul lui Faulkner, iar rãtãcirile personajelor de-a lungul vastului continent nu au forţa unui Kerouac, care se aflã în cãutarea unei identitãţi, a unui sentiment de libertate, a visului de a te regãsi şi a te realiza undeva, altundeva decât aici.
Dos Passos e destul de « realist », dar este interesant cum atitudinile, ideile generale care se desprind din istoriile personajelor au rãmas valide şi în prezent, aplicate la un conţinut niţel diferit, însã cu o esenţã foarte asemãnãtoare.

Intrucât stilul nu m-a dat pe spate, am hotãrât sã nu citesc toatã trilogia o datã, ci dupã chef si dispoziţie. Deocamdatã am rãmas la primul volum.


"While there is a lower class I am of it, while there is a criminal class I am of it, while there is a soul in prison I am not free. - Gene Debs"

"He was one of the grand old men until the churches and the congregations got wind that he was an infidel and believed in Darwin.
Luther Burbank had never a thought of evil, selecting improved hybrids for America those sunny years in Santa Rosa.
But he brushed down a wasp’s nest that time; he wouldn’t give up Darwin and Natural Selection and they stung him and he died puzzled."

"...where he worked all his life making long speeches full of statistics, struggling to save democratic government, to make a farmers’ and small businessmen’s commonwealth. Lonely with his back to the wall, fighting corruption and big business and high finance and trusts and combinations of combinations and the miasmic lethargy of Washington."