Pe tot acest traseu, eroina încearcã sã descopere sensul propriilor întâmplãri, scrie așa numite fișe de observaţie cãutând acel loc interior unde te simţi tu însãţi, unde lumea rezoneazã armonios în interiorul tãu și invers.
Personajul principal se regãsește constat într-o poziţie de inadaptare, începând cu moartea propriei mame și adopţia de cãtre un unchi și o mãtușã (care oricât de nedreaptã și fãrã suflet ar pãrea, este o decizie foarte înţeleaptã a tatãlui rãmas singur), urmând cu iubirile eșuate din facultate și din București, orașul unde curvele devin un subiect interesant pentru presã, iar nebunii te pot înjunghia în plinã stradã cãci oamenii sunt mai interesaţi de un campionat de fotbal, și terminând cu acea dimensiune ezotericã, foarte pregnantã la final, singurul aspect mai deosebit și interesant al cãrţii.
La sfârșit romanul penduleazã mult mai accentuat între vis și realitate lãsând senzaţia unei transe.
„Ca de obicei, iubirea mea pentru el dispãrea și revenea ca mareea. Uneori îl iubeam din tot sufletul, pentru cã avea urechi mari, pe a cãror bordurã se putea desena un șarpe cu model în zig-zag cu puncte, sau pentru cã putea sã rezolve orice problemã complicatã de fizicã, din al cãrei enunţ eu nu înţelegeam o iotã și, nu în ultimul rând, pentru cã îmi dãduse sã citesc Zenobia, Nostalgia și Iarna bãrbaţilor. Insã de cele mai multe ori, mai ales când îmi vorbea de tot ce era înrudit cu sechestrarea mea într-un corp de femeie, nu puteam sã-l sufãr.”
„Primele luni în Bucureși au fost ca un pumn în nas. Visasem un oraș al renașterii, un oraș -navã spaţialã, o galaxie a ideilor în care sã explodez ca o supernovã, însã mã gãseam într-un ghetou al pierzaniei, într-un purgatoriu în care urma sã-mi plãtesc cu vârf și îndesat nesãbuinţa. Devenisem una dintre sutele de furnici ale unei imense colonii. [...] Muncești, plãtești cu vârf și îndesat luxul de a avea un corp care trebuie sã mãnânce, sã se spele, sã doarmã sub un acoperiș, mai torni din când în când câte un gin tonic, o searã de poezie la Muzeu sau o piesã la Nottara, ca sã ai puterea sã o iei, a doua zi, de la capãt. In weekend îţi pui hainele la spãlat, faci o mâncare lungã, sã îţi ajungã toatã sãptãmâna, deschizi o carte și o închizi la loc, gândindu-te la o povestire pe care vrei s-o scrii de nu știu cât timp, pe aripile cãrora vrei sã-ţi iei zborul, într-o lume mai verosimilã decât cea din jur, însã în casã e agitaţie, se freacã podeaua, se spalã vase, se vorbește la telefon, se râde și se probeazã rochii... Si atunci ieși în parc. Te gândești la acea povestire, dar ai un bolovan legat de picior, un bolovan care pleacã din inimã. Nu poţi zbura. Nu știi ce limbã sã folosești ca sã poţi spune ceva, ceva care sã aibã în sfârșit sens, care sã te salveze pe tine și întreaga omenire.”
„Zilele de varã trecuserã alene, cu excursii pe lac, drumeţii prin pãdure, seri languroase petrecute în șezlong în faţa focului, dimineţi rãsfãţate de spuma de lapte a cafelei pregãtite de Jean-Claude cu un aparat special, care știe sã prepare cinci feluri de cafea. Locuisem toatã vara visele alcuiva. Luasem de-a gata rolul exotic pe care mi-l desemnase el, minunându-mã cât de ușor era sã ai o identitate, sã fii conţinut într-un rol suficient de complicat ca sã îţi menţinã interesul, intens ca o vacanţã în insule, dar totuși precis, delimitat, necuprinzãtor și absurd, ca o prãjiturã prea dulce și grasã, pe care o mãnânci știind cã ţi se va apleca.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu