Filip Florian -Toate bufnitele

 O lecturã plãcutã, care curge frumos, luminoasã, cu pasaje vesele, copilãrești, care alterneazã cu unele sumbre, dar fãrã sã devinã apãsãtoare. Nu cred cã poate cineva sã susţinã cã Filip Florian nu scrie bine, riguros, profesionist. Si totuși, cumva, scriitura lui pe mine nu mã prinde, mi se pare cã se eschiveazã, cã evitã sã meargã în profunzime pe subiecte delicate, dure, violente. Urâţenia realitãţii este escamotatã în învãluirile unor artificii din condei foarte artistic construite. Prea mult stil și prea puţinã substanţã pentru gustul meu, însã nu i se poate tãgãdui confortul și plãcerea cititului.

Romanul se structureazã pe douã dimensiuni: una a copilãriei lui Luci, în anii de dupã Revoluţie, într-un oraș mic de munte, și cea a bãtrâneţii resemnate și amare a domnului Emil. Intre cei doi se naște o prietenie la prima vedere inexplicabilã, dar care își relevã sensul treptat pe mãsurã ce ne dãm seama de golul patern din copilãria plinã de nãzbâtii a lui Lucian și de eșecurile familiale ale lui Emil care eșueazã în încercãrile sale de a stabili o punte de comunicare cu propriul nepot crescut în depãrtata Franţã.

Intâmplãrile haioase în care tot dã de bucluc Luci amintesc de romanul „Bãiuţeii”, de același farmec neglijent și nepãsãtor al unor ani naivi, cruzi, veseli. Emil este cel care vine cu încãrcãtura tristã, iniţiindu-l pe Luci în comunicarea cu bufniţele ca simbol de eliberare a lucrurilor care ne marcheazã dar pe care nu le putem pune în cuvinte.

Pasajele care mi-au plãcut sunt cele care descriu neputinţa și depersonalizarea din timpul comunismului când dorinţele tale erau nesocotite de un sistem în care viaţa personalã nu conta, iar destinul tãu era determinat de factori asupra cãrora nu aveai influenţã sau care te anulau ca individ cu principii. Situaţia lui Emil care a trebuit sã accepte locuri de muncã la distanţã mare faţã de soţie și copil, cu întrevederi scurte, disperate, insuficiente, chinuitoare cu propria familie, este o palmã bine meritatã în obrazul celor care încã mai au nostalgii pentru comunism cu argumentul cã toţi aveam un loc de muncã. Da, aveam cu toţii un loc de muncã, fiind aruncaţi care încotro de-a lungul ţãrii, indiferent de sentimentele noastre, de nevoia de bazã de a petrece timp cu iubita, soţia, copiii, toate acestea transformându-ne în niște epave în viaţa personalã, în dragoste, în familie.

"Cu slujbele mele pe şantiere, venind acasă la sfârşiturile de săptămână, eram doar un tată de duminică, nimic mai mult. Ba o găseam pe Irinuca mai înăltuţă, ba gângurind, ba cu părul mai mare, ba cu un dinte în plus, ba mergând de-a buşilea, ba cu febră, ba smotocind un iepure de pluş, ba cu varicelă, ba umblând ca un omuleţ ameţit. Din păcate, întotdeauna descopeream fapte care se petrecuseră deja, nu le trăiam pe viu. Iar asta, cu vremea, a contat enorm, de neînchipuit."