Alice Munro -"Prea multă fericire"

Bineînţeles că Alice Munro a devenit o lectură obligatorie după toate premiile pe care le-a primit. Colecţia de povestiri "Prea multă fericire" este plină de sentimente, de emoţii, de ce simt personajele şi mai puţin de descrieri, acţiune, dialoguri. Intr-un stil destul de inconfortabil, sunt surprinse femei în variate ipostaze, în general dezamăgite de ce le oferă viaţa (da, titlul sună ironic din această perspectivă). De câteva ori personajele secundare duplicitare, contradictorii ocupă, prin ruptura pe care o introduc în naraţiune, un loc dominant. Cititorul, care la început se obişnuieşte să vadă povestirea din perspectiva personajului principal, după o revelaţie neplăcută, ajunge să regrete această identificare.
Nu este o lectură reconfortantă, dar presupun că un cititor interesat de Alice Munro nici nu ar căuta o carte de divertisment.

"Nu fusese nici genul care citeşte o carte o singură dată. Fraţii Karamazov, Moara de pe Floss, Aripile porumbiţei, Muntele vrăjit, le citise pe toate iar şi iar. Lua câte o carte, propunându-şi să citească doar o anumită parte şi se trezea că nu se putea opri din citit până când nu digera încă o dată toată cartea. Citea şi proză modernă. Doar ficţiune. Detesta să audă cuvântul "evadare" folosit în ceea ce priveşte ficţiunea. Ar fi ripostat, nu doar în glumă, că, de fapt, viaţa reală era adevărata evadare. Dar era un subiect prea important ca să-l combată."

"Incepea să înveţe, destul de târziu, ceea ce oamenii din jurul ei păreau să fi ştiut încă din copilărie –că viaţa poate fi foarte satisfăcătoare şi fără realizări măreţe. Putea fi plină de ocupaţii care să nu te epuizeze complet. Puteai obţine tot ceea ce aveai nevoie ca să duci o viaţă confortabilă, apoi o viaţă de distracţii în societate, care nu te lăsau să te plictiseşti şi te ţineau ocupat, iar, la final, simţeai că îi mulţumisei pe toţi. Nu era nevoie să te chinui. Cu excepţia momentului în care venea vorba de obţinut bani."