Julian Barnes -"The Sense of an Ending"

Puţin cam ironic din punctul meu de vedere, dar cea mai proastă carte a lui Julian Barnes a avut, se pare, şi cel mai mare succes. Este povestirea în care Julian Barnes este cel mai mult Ian McEwan (nu că nu mi-ar plăcea McEwan, eu am ceva de comentat doar la combinaţia celor doi). Il avem pe Julian Barnes cu ale lui ... până la sfârşit când avem parte de un thriller psihologic gen McEwan.

Cartea este despre memorie, despre cum ajungem să ne interpretăm trecutul pentru a ne face o imagine coerentă (din punct de vedere subiectiv) despre noi înşine, deşi aceasta este adesea o reconstrucţie fără legătură cu realitatea (mai ales pentru că avem tendinţa de cosmetizare, de a evita sau reinterpreta lucrurile neplăcute pe care le-am făcut celorlalţi atunci când ne-am lăsat cuprinşi de furie, frustrare, invidie).

"When you are in your twenties, even if you’re confused and uncertain about your aims and purposes, you have a strong sense of what life itself is, and of what you in life are, and might become. Later... later there is more uncertainty, more overlapping, more backtracking, more false memories. Back then, you can remember your short life in its entirety. Later, the memory becomes a thing of shreds and patches. It’s a bit like the black box aeroplanes carry to record what happens in a crash. If nothing goes wrong, the tape erases itself. So if you do crash, it’s obvious why you did: if you don’t, then the log of your journey is much less clear."

Anthony, acum un pensionar divorţat, povesteşte despre relaţia lui din tinereţe, cu tentă de joc de-a şoarecele şi pisica, cu misterioasa şi intriganta Veronica, care, după despărţirea lor, devine iubita lui Adrian, un bun prieten pe care Anthony îl venerează. Spre sfârşit, bineînţeles, acest trio romantic se complică într-un mod neaşteptat (iar Barnes îşi ţine cititorul cu sufletul la gură până la final pentru că perspectiva limitată, opacă a lui Anthony este cea folosită pentru a le percepe pe celelalte personaje şi relaţiile dintre ele).
Doar că această surpriză nu a reprezentat pentru mine partea interesantă din carte. Mie-mi place stilul lui Julian Barnes, reflecţiile lui, comentariile, ironia. De aceea, probabil, nu m-a atras în mod deosebit această surpriză narativă pe care mizează nuvela. Iar remuşcarea pe care Anthony ar trebui să o simtă atunci când are revelaţia a ce a declanşat o scrisoare răzbunătoare de acum 40 de ani mi se pare inutilă, nejustificată, artificială.

Dar să revenim la ce mi-a plăcut mie din carte (pentru că Barnes rămâne unii din scriitorii mei preferaţi: pentru cum scrie şi mai puţin pentru despre ce scrie) şi a modului în care el alege să descrie modul de schimbare în vieţile noastre a lucrurilor pe care în tinereţe le vedeam ca plasându-se pentru totdeauna în afara posibilităţii de schimbare.

Relaţia lui cu Veronica, unde chestiunea sexuală rămâne mult timp un aspect tabu, îl aduce la o comparaţie cu relaţiile dintre tinerii din zilele noastre unde sexualitatea nu numai că este un lucru aprobat şi necontroversat, dar a devenit un criteriu de competiţie:
"I was talking recently to a woman friend whose daughter had come to her in a state of distress. She was in her second term at university, and had been sleeping with a boy who had –openly, and to her knowledge- been sleeping with several other girls at the same time. What he was doing was auditioning them all before deciding which one to go out with. The daughter was upset, not so much by the system –though she half-perceived its injustice –as by the fact that she hadn’t been the one finally chosen."

M-am regăsit, de asemenea, în remarcile lui despre Ceaikovski şi cum acesta îşi pierde farmecul pe măsură ce te îndepărtezi de tinereţe (ca să nu spun că îmbătrâneşti):
"But Tchaikovsky has gone the way of those geniuses who fascinate in youth, retain a residual power in middle age, but later seem, if not embarrassing, somehow less relevant. [...] There’s nothing wrong with being a genius who can fascinate the young. Rather, there’s something wrong with the young who can’t be fascinated by a genius."

Sunt de acord cu scepticismul lui privind resursele noastre inepuizabile de schimbare. Una din iluziile pe care alţii încearcă să ni le bage pe gât (cu scopuri comerciale şi financiare, desigur) este că ne putem schimba radical oricând, doar să ne dorim asta. Ori, dacă până la 30-35 de ani nu ţi-ai dat seama cam pe unde ar trebui să te afli şi nu ai profitat de ocaziile oferite de viaţă pentru a te dezvolta cât mai mult în direcţia dorită, deja te trezeşti într-un pattern pe care îţi va fi greu (ba chiar, cu excepţiile de rigoare, bineînţeles, imposibil –iar excepţiile aici sunt de-a dreptul... excepţionale) să-l abandonezi.
"Does character develop over time? In novels, of course it does: otherwise there wouldn’t be much of a story. But in life? I sometimes wonder. Our attitudes and opinions change, we develop new habits and eccentricities; but that’s something different, more like decoration. Perhaps character resembles intelligence, except that character peaks a little later: between twenty and thirty, say. And after that, we’re just stuck with what we’ve got. We’re on our own. If so, that would explain a lot of lives, wouldn’t it? And also –if this isn’t too grand a word –our tragedy."

Si acele delicioase amărăciuni ale vieţii care-ţi amintesc de "Tristeţi de lămâie":
"What did I know of life, I who had lived so carefully? Who had neither won nor lost, but just let life happen to him? Who had the usual ambitions and settled all too quickly for them not being realised? Who avoided being hurt and called it a capacity for survival? Who paid his bills, stayed on good terms with everyone as far as possible, for whom ecstasy and despair soon became just words once read in novels? One whose self-rebukes never really inflicted pain? Well, there was all this to reflect upon, while I endured a special kind of remorse: a hurt inflicted at long last on one who always thought he knew how to avoid being hurt –and inflicted for precisely that reason."

Piper Kerman -"Portocaliul este noul negru"

Inca una dintre acele cărţi lăudate de toată lumea, dar care se dovedesc a fi dezamăgitoare. Experienţa într-o închisoare americană a unei femei (albe) vinovate de implicarea în traficul de droguri. Cu drame existenţiale de genul că nu există servicii de pedichiură în închisoare sau că radiourile nu pot fi achiziţionate de la magazinul închisorii, aşa că trebuie să suporţi muzica proastă ascultată fără căşti de celelalte deţinute (pentru cei care circulă cu transportul în comun românesc, asta nici măcar nu e o problemă de a fi neapărat în închisoare). De departe aştept cu nerăbdare o carte a Elenei Udrea şi nemulţumirile ei legate de buda turcească în care trebuia să pună o sticlă de plastic ca să nu iasă şobolanii.
Am înţeles că s-a făcut un serial după carte, unde personajele sunt dezvoltate în mod mult mai interesant. In carte, nici un personaj nu ocupă mai mult de un paragraf. Si nu se întâmplă nimic în afară de sclifoselile fostei noastre traficante că ce urât e în închisoare unde nici măcar vedere spre un lac clipocind idilic în soare nu ai.

Shalom Auslander -"Speranta: o tragedie"

Aceasta a fost pentru mine surpriza anului 2014 (mda, cam aşa de în urmă sunt cu unele postări). Teoretic, cartea are un potenţial foarte mare de a fi considerată ca ofensatoare, doar că umorul nebun şi faptul că scriitorul este el însuşi evreu (asta mi-a adus aminte de un episod din Seinfeld unde un personaj era bănuit că s-a convertit la iudaism doar ca lumea să nu-l acuze de antisemitism atunci când făcea bancuri cu evrei) atenuează din suspiciuni.
Dar partea controversată este doar o aparenţă, cartea fiind în esenţă despre modul în care istoria, trecutul ne determină destinele, ne atribuie o identitate, ne încadrează într-un stereotip asumat chiar la nivel intim, în familie, de care un individ nu poate scăpa (dar poate adăposti speranţe deşarte de eliberare).

Auslander se pricepe foarte bine să jongleze între umor şi insultă astfel încât să nu cadă în derizoriu, extremism, lipsă de bun simţ.
Personajul central, Kugel, se retrage într-un oraş mic şi liniştit pentru a-şi regăsi pacea familială şi a-i oferi propriului băiat cu o fire cam bolnăvicioasă un mediu mai protector. Pentru ca totul să fie distrus de descoperirea unei bombe cu ceas (metaforic vorbind) în mansarda noii case.

Copilăria lui Kugel este marcată de ideea de destin tragic, de a fi condamnat la disperare, de a fi o victimă a istoriei şi a ideologiilor, iluzie întreţinută de maică-sa care, chiar dacă e o evreică din New York născută în 1945, pozează în supravieţuitor al lagărelor de concentrare naziste. Bine, şi Kugel la rândul lui îi întreţine diverse fantezii maică-sii (cum ar fi că ceea ce plantează ea în grădină chiar creşte –adică îi cumpără fructe/legume de la supermarket pe care le împrăştie în curte, maică-sa crezând în eficienţa activităţilor ei de grădinărit chiar dacă respectivele fructe/legume nu au nici o legătură cu seminţele folosite sau cu zona climaterică în care se găsesc, cum ar fi ananasul care apare peste noapte). Relaţia această mamă-fiu dă mai toată savoarea situaţiilor amuzante din carte.

"Groaza lui de a implora nu se datora nici orgoliului, nici vreunui exces de curaj; pur şi simplu spera să nu se afle în vreo situaţie în care i-ar putea fi de folos să implore. Nu poţi implora bătrâneţea. Nu poţi implora cancerul. Putea trăi împăcat cu modurile astea de a muri. Nu poţi implora o maşină să nu te calce, un pian să nu-ţi cadă în cap. Nu-i poţi implora decât pe oameni. Dacă eşti într-o situaţie în care ţi-ar putea fi de un oarecare ajutor să implori, înseamnă că viaţa ta se află în mâinile altui om, şi asta e o poziţie dureros de periculoasă pentru viaţa ta. Kugel era hotărât să nu moară de mâna altcuiva, măcar ca s-o contrazică pe maică-sa, care spunea, sus şi tare, că ultimele ei cuvinte, şi ultimele cuvinte ale fiului ei, şi ultimele cuvinte ale fiului fiului ei, oricare ar fi ele, or să fie rostite într-o cameră de gazare.
Sau într-un crematoriu.
Sau pe fundul unei gropi comune."

Nu Holocaustul în sine este ţinta criticii lui Auslander (ascunsă sub o mască de ironie), ci oamenii care profită de această nedreptate istorică pentru a justifica abuzuri în numele unei victimizări şi reclamări de daune la care nu sunt deloc îndreptăţiţi. In loc să fie asociată cu o bucurie de a exista, experienţa aceasta tragică pe care personajele din carte o trăiesc doar ca moştenire spirituală, transmisă în virtutea naşterii lor aleatorii într-o familie de origine evreiască, întrucât nu au fost expuşi direct evenimentelor din cel de-al doilea război mondial, nu face decât să perpetueze încrâncenarea, agresivitatea şi credinţa în propria superioritate în afara oricăror justificări care au fost, de fapt, tocmai cauzele iniţiale ale atrocităţilor.

In contrapunct cu mama lui Kugel apare Anne Frank, încă în viaţă, suferind de un blocaj creativ (încearcă, fără succes, să scrie ceva şi mai bun ca faimosul ei jurnal), dar care nu se poate desconspira pentru că asta ar duce la distrugerea mitului creat de jurnalul ei. Faima o împiedică să iasă din ascunzătoarea din podul casei în care se mută Kugel pentru a-şi găsi liniştea împreună cu familia (pe modelul expresiei englezeşti "skeletons in the closet" –sau pitici la mansardă pe înţelesul nostru), iar Kugel nu îşi poate permite scandalul de a o da afară din casă tocmai pe Anne Frank, epitoma victimei istorice.

"Dacă învăţase vreo chestie din toate nenorocitele alea de cărţi pe care le citise la viaţa lui –şi era din ce în ce mai sigur că nu aflase mare lucru din ele- asta era că nu trebuie să laşi niciodată monstrul să scape. Orice ai face, nu trebuie să ai îndurare faţă de monstru. Si chiar dacă nu-i un monstru –să zicem că nu e, să zicem că monstrul e, oricât de ridicol ar părea, Anne Frank. Si-atunci? Să-l laşi în viaţă? Ce-au avut de câştigat fraierii ăia, alde Samsa, dacă au aşteptat atâta timp şi nu au omorât insecta aia uriaşă pe care au găsit-o în casă? Bine, sigur, era fiul lor, sau fusese, şi asta era Anne Frank, sau putea fi, dar ce-ar fi să ne mai gândim şi la cei vii, oameni buni? Cât anume ar fi trebuit să ţină familia Samsa în casă pacostea aia artropodă? Un an? Doi? Zece? Saizeci? Ar fi trebuit să-i găsească o insectă uriaşă de nevastă şi să-i lase să facă nişte insecte uriaşe în loc de copii înainte de a-şi vedea, în cele din urmă, în continuare, fără discernământ, de vieţile lor şi-aşa jalnice? Sau n-ar fi trebuit să facă asta deloc? Ar fi trebuit să pună pe pereţi poze cu păduchi şi alţi paraziţi şi să le atragă atenţia nepoţilor că, într-o zi, şi ei s-ar putea transforma în nişte insecte uriaşe?"

Pendulând între cinismul negru al psihoterapeutului său şi optimismul extrem al unui unchi, Kugel încearcă să facă faţă nebuniei din viaţa lui, care o ia în toate direcţiile, cu resemnarea că este profund neputincios în a preveni dezastrele să i se întâmple. Stilul lui Auslander aduce în literatură a ceea ce Woody Allen a făcut în film. Umorul lui este unul isteţ, mereu cu replica potrivită, fără a se teme de auto-ironie, mai ales atunci când este îndreptată asupra propriilor nesiguranţe şi frici.

Irvin D. Yalom -"Et Nietzsche a pleuré"

Incă una din cărţile al căror success mă depăşeşte. Este despre relaţia fictivă (dar potenţială) dintre un Nietzsche nevrotic , depresiv, insomniac şi plin de migrene şi un Breuer în plină căutare de o terapie a sufletului (în combinaţie cu tânărul entuziasmat Freud, desigur). M-am simţit cam cum aş fi recapitulat pentru un examen din facultate. Un fel de carte: noţiuni psihologice pe înţelesul tuturor (de ex. învăţăm care este diferenţa dintre un studiu longitudinal şi unul transversal). Si, bineînţeles, plânge Nietzsche... whatever. O carte în care toată lumea se confruntă cu diverse surse de suferinţă psihică şi cum ajung ei să devină cât de cât funcţionali după perioadele de criză.

"Pour établir une relation entière avec autrui, il faut d’abord établir une relation avec soi-même. Si nous sommes incapables d’affronter notre propre solitude, nous ne faisons qu’utiliser les autres comme des boucliers. L’homme doit vivre comme un aigle – sans personne pour l’entendre – pour pouvoir se tourner vers les autres avec amour et se soucier de leur épanouissement. D’où il s’ensuit que s’il est incapable d’abandonner son couple, alors celui-ci est condamné."

Twyla Tharp -"The Creative Habit"

Twyla Tharp este o dansatoare şi coreografă faimoasă care ne împărtăşeşte modurile în care reuşeşte să se menţină productivă şi să-şi stimuleze creativitatea atunci când are o perioadă inspiraţională mai proastă. Sugestiile ei sunt interesante, doar că se potrivesc mai mult oamenilor care, ca ea, se regăsesc în conştientizarea propriului corp, în atingeri şi gesturi, în dans, în exprimarea prin mişcare (cumva cam opusul a ceea ce sunt eu, o paranoică tactilă cu spaţiu personal de 1km pătrat).
 De aceea nu prea m-a prins cartea şi nu m-am regăsit foarte mult în sfaturile salvatoare ale lui Twyla Tharp, dar are tot respectul meu atât pentru pasiunea pentru dans şi muzică pe care o simţi din scrisul ei, cât şi pentru modul în care reuşeşte să acopere o cultură foarte vastă, să facă legături între domenii diverse, de la business, la teatru şi film, la pictură şi la (febleţea mea) literatură.

Nu există recomandare mai bună de a citi o carte decât a spune că autoarea îşi găseşte inspiraţia inclusiv în Demonii lui Dostoievski.
"In those long and sleepless nights when I’m unable to shake my fears sufficiently, I borrow a biblical epigraph from Dostoyevsky’s The Demons: I see my fears being cast into the bodies of wild boars and hogs, and I watch them rush to a cliff where they fall to their deaths".

Ideile care m-au prins pe mine în carte:

-Twyla Tharp subliniază într-un capitol importanţa memoriei (este şi ideea memoriei gesturilor, a mişcărilor –un concept proaspăt din carte, dar care, din păcate, mie nu mi-a zis prea multe –după cum am precizat partea asta cu corporalitatea este une aspect existenţial insuficient dezvoltat în cazul meu) şi detaliază mai multe tipuri de memorie, printre care şi institutional memory (un termen pe care am de gând să-l folosesc la muncă sperând că lumea nu-l va mai privi cu suspiciune ca atunci când le explic că ei sunt în plin proces de a redescoperi apa caldă):
"...the good ideas are probably sitting somewhere in your files or are locked up in the brains of the people who have worked at your company for years. In other words, the good ideas are institutionalized. They exist and they’re yours for the taking. All you’ve got to do is find a way to tap into them. To me, that means a) digging through files and b) really listening to the people who’ve worked here a long time. They know a lot more than anyone thinks. Hell, they don’t even know how much they remember until you ask them."  

-atunci când voi reuşi să depăşesc stadiul rudimentar de citit compulsiv, voi încerca metoda ei de "readining fat" care presupune a citi o carte în contextul altor cărţi sau documente sau opere de arte legate de ea (să citeşti cartea scrisă de acelaşi autor înainte şi după cartea respectivă, să citeşti orice altă carte la care se face referire, auto- sau biografii ale scriitorului, să te uiţi la tablourile menţionate în carte, dacă este cazul, să asculţi o piesă muzicală la care face referinţă scriitorul etc. –aţi prins ideea)

 -un format la care mi-ar prinde poate bine să mă gândesc atunci când analizez o carte: story – theme –spine (şi această noţiune de "spine" este descrisă pe larg). De ex. vorbind despre "The Natural" a lui Bernard Malamud, Twyla Tharp spune:
"Malamud’s story was a simple baseball yarn. His theme, as I discerned it, was redemption. And his spine was that search for the Grail."  

-iar atunci când recunoaşte că inovaţia, creaţia necesită uneori răzvrătire, conflict, distrugere, nu poate decât să-mi mergă la suflet:
"Pick a fight. Sometimes the most creative thing you can do in business is to pick a fight with entrenched systems and hierarchies, if only to get people questioning the wisdom of doing things the same old way."

-ca şi atunci când insistă că nu poţi fi bun la ceva decât dacă ştii cu ce se mănâncă acel ceva în afara iluziilor tare de mare creator şi novator (asta pentru că eu mă revolt de fiecare dată când aud regizori sau scriitori care recunosc cu nonşalanţă că nu se uită la filme sau nu citesc cărţi –nu ştiu dacă este un sindrom specific românesc, dar mai ales la scriitorii noştri nu este nici o problemă să admită că nu sunt deloc la curent cu cine ce a scris ce după ce au terminat ei liceul sau facultatea):
"The best writers are well-read people. They have the richest appreciation of words, the biggest vocabularies, the keenest ear for language. They also know their grammar. Words and language are their tools, and they have learned how to use them."

Toni Morrison -"Beloved"

Incă un Premiu Nobel pentru literatură care vine să-mi contrazică prejudecata că acest premiu nu se dă pe motive literare.
Toni Morrison este scriitoarea laureată Nobel cu un stil de a scrie unic, pe care l-am admirat fără nici o reţinere: formulările, nuanţele individualizatoare ale limbajului, ritmul povestirii –toate, autentice şi perfecte în modul în care detaliile reuşesc să-l surprindă pe cititor.

"In Ohio seasons are theatrical. Each one enters like a prima donna, convinced its performance is the reason the world has people in it."
Pentru cineva care a fost vreodată în Ohio, nu există o descriere care să poată surprinde mai bine modul în care te lovesc anotimpurile în moalele capului când deschizi ochii într-o bună dimineaţă acolo.

Este povestea americană a unor sclavi negri fugiţi de pe plantaţiile sau de la fermele unde lucrau, vânaţi de violenţa extremă a albilor care, în mod revoltător, îi considerau pe negri ca fiind o specie sub-umană în timp ce ei înşişi dădeau dovadă de cea mai crasă lipsă de umanitate.
Critica adusă sclavagismului nu este una directă şi, deşi unele episoade din carte sunt destul de explicite, farmecul romanului stă tocmai în eleganţa cu care se transmite un mesaj nespus. Ceea ce rămâne nerostit în carte comunică o bogăţie de sensuri. Este o carte care te obligă să umpli tăcerile, să înţelegi lucruri care nu pot fi puse în cuvinte pentru că sunt prea puternice pentru a încape în limitele limbajului. Este una din acele situaţii în care realitatea prea violentă nu poate fi rostită, aranjată în tipare logice sau lingvistice.

"Ella wrapped a cloth strip around the baby’s navel as she listened for the holes –the things fugitives did not say; the questions they did not ask. Listened too for the unnamed, unmentioned people left behind."

Toni Morrison reuşeşte să redea duritatea condiţiilor în care sunt ţinuţi sclavii forţaţi să muncească mai ales în fermele din sudul Statelor Unite prin detalii la care nimeni dintre cei care nu au cunoscut niciodată lipsa de libertate nu s-ar fi gândit.

"Bet you never even sleep with the sun in your face. I did it a couple of times. Most times I’m feeding stock before light and don’t get to sleep till way after dark comes. But I was in the back of the wagon once and fell asleep. Two times I did it."

In ciuda acestui fundal întunecat pe care se desfăşoară povestea romanului, încăpăţânarea de a nu renunţa şi păstrarea vieţii în libertate ca valoare supremă le forţează pe personaje la un pragmatism atât de despuiat încât derivă din el un umor realist molipsitor.

"-What churches around here? I ain’t set foot in one in ten years.
-How come?
-Wasn’t none. I dislike the place I was before this last one, but I did get to church every Sunday some kind of way. I bet the Lord done forgot who I am by now.
-Go see Reverend Pike, ma’am. He’ll reacquaint you.
- I won’t need him for that. I can make my own acquaintance. What I need him for is to reacquaint me with my children. He can read and write, I reckon?
-Sure.
-Good, ‘cause I got a lot of digging up to do."
Baby Suggs are de fapt nevoie de cineva care ştie să scrie şi să citească pentru a-şi găsi familia, nu să se ocupe de relaţia ei cu divinitatea de care ştie şi singură cum să se îngrijească.

Romanul este susţinut în principal de hotărârea lui Sethe de a-şi proteja cu orice preţ copiii de a fi forţaţi înapoi în sclavie. Iar acest cu orice preţ este contestat de religie, societate, comunitate, lege. Dar de noi? Poate fi el contestat şi de cititor?

"The best thing she was, was her children. Whites might dirty her all right, but not her best thing, her beautiful, magical best thing –the part of her that was clean. No undreamable dreams about whether the headless, feetless torso hanging in the tree with a sign on it was her husband or Paul A; whether the bubbling-hot girls in the colored-school fire set by patriots included her daughters; whether a gang of whites invaded her daughter’s private parts, soiled her daughter’s thighs and threw her daughter out of the wagon. She might have to work the slaughterhouse yard, but not her daughter. An no one, nobody on this earth, would list her daughter’s characteristics on the animal side of the paper."