Shalom Auslander -"Speranta: o tragedie"

Aceasta a fost pentru mine surpriza anului 2014 (mda, cam aşa de în urmă sunt cu unele postări). Teoretic, cartea are un potenţial foarte mare de a fi considerată ca ofensatoare, doar că umorul nebun şi faptul că scriitorul este el însuşi evreu (asta mi-a adus aminte de un episod din Seinfeld unde un personaj era bănuit că s-a convertit la iudaism doar ca lumea să nu-l acuze de antisemitism atunci când făcea bancuri cu evrei) atenuează din suspiciuni.
Dar partea controversată este doar o aparenţă, cartea fiind în esenţă despre modul în care istoria, trecutul ne determină destinele, ne atribuie o identitate, ne încadrează într-un stereotip asumat chiar la nivel intim, în familie, de care un individ nu poate scăpa (dar poate adăposti speranţe deşarte de eliberare).

Auslander se pricepe foarte bine să jongleze între umor şi insultă astfel încât să nu cadă în derizoriu, extremism, lipsă de bun simţ.
Personajul central, Kugel, se retrage într-un oraş mic şi liniştit pentru a-şi regăsi pacea familială şi a-i oferi propriului băiat cu o fire cam bolnăvicioasă un mediu mai protector. Pentru ca totul să fie distrus de descoperirea unei bombe cu ceas (metaforic vorbind) în mansarda noii case.

Copilăria lui Kugel este marcată de ideea de destin tragic, de a fi condamnat la disperare, de a fi o victimă a istoriei şi a ideologiilor, iluzie întreţinută de maică-sa care, chiar dacă e o evreică din New York născută în 1945, pozează în supravieţuitor al lagărelor de concentrare naziste. Bine, şi Kugel la rândul lui îi întreţine diverse fantezii maică-sii (cum ar fi că ceea ce plantează ea în grădină chiar creşte –adică îi cumpără fructe/legume de la supermarket pe care le împrăştie în curte, maică-sa crezând în eficienţa activităţilor ei de grădinărit chiar dacă respectivele fructe/legume nu au nici o legătură cu seminţele folosite sau cu zona climaterică în care se găsesc, cum ar fi ananasul care apare peste noapte). Relaţia această mamă-fiu dă mai toată savoarea situaţiilor amuzante din carte.

"Groaza lui de a implora nu se datora nici orgoliului, nici vreunui exces de curaj; pur şi simplu spera să nu se afle în vreo situaţie în care i-ar putea fi de folos să implore. Nu poţi implora bătrâneţea. Nu poţi implora cancerul. Putea trăi împăcat cu modurile astea de a muri. Nu poţi implora o maşină să nu te calce, un pian să nu-ţi cadă în cap. Nu-i poţi implora decât pe oameni. Dacă eşti într-o situaţie în care ţi-ar putea fi de un oarecare ajutor să implori, înseamnă că viaţa ta se află în mâinile altui om, şi asta e o poziţie dureros de periculoasă pentru viaţa ta. Kugel era hotărât să nu moară de mâna altcuiva, măcar ca s-o contrazică pe maică-sa, care spunea, sus şi tare, că ultimele ei cuvinte, şi ultimele cuvinte ale fiului ei, şi ultimele cuvinte ale fiului fiului ei, oricare ar fi ele, or să fie rostite într-o cameră de gazare.
Sau într-un crematoriu.
Sau pe fundul unei gropi comune."

Nu Holocaustul în sine este ţinta criticii lui Auslander (ascunsă sub o mască de ironie), ci oamenii care profită de această nedreptate istorică pentru a justifica abuzuri în numele unei victimizări şi reclamări de daune la care nu sunt deloc îndreptăţiţi. In loc să fie asociată cu o bucurie de a exista, experienţa aceasta tragică pe care personajele din carte o trăiesc doar ca moştenire spirituală, transmisă în virtutea naşterii lor aleatorii într-o familie de origine evreiască, întrucât nu au fost expuşi direct evenimentelor din cel de-al doilea război mondial, nu face decât să perpetueze încrâncenarea, agresivitatea şi credinţa în propria superioritate în afara oricăror justificări care au fost, de fapt, tocmai cauzele iniţiale ale atrocităţilor.

In contrapunct cu mama lui Kugel apare Anne Frank, încă în viaţă, suferind de un blocaj creativ (încearcă, fără succes, să scrie ceva şi mai bun ca faimosul ei jurnal), dar care nu se poate desconspira pentru că asta ar duce la distrugerea mitului creat de jurnalul ei. Faima o împiedică să iasă din ascunzătoarea din podul casei în care se mută Kugel pentru a-şi găsi liniştea împreună cu familia (pe modelul expresiei englezeşti "skeletons in the closet" –sau pitici la mansardă pe înţelesul nostru), iar Kugel nu îşi poate permite scandalul de a o da afară din casă tocmai pe Anne Frank, epitoma victimei istorice.

"Dacă învăţase vreo chestie din toate nenorocitele alea de cărţi pe care le citise la viaţa lui –şi era din ce în ce mai sigur că nu aflase mare lucru din ele- asta era că nu trebuie să laşi niciodată monstrul să scape. Orice ai face, nu trebuie să ai îndurare faţă de monstru. Si chiar dacă nu-i un monstru –să zicem că nu e, să zicem că monstrul e, oricât de ridicol ar părea, Anne Frank. Si-atunci? Să-l laşi în viaţă? Ce-au avut de câştigat fraierii ăia, alde Samsa, dacă au aşteptat atâta timp şi nu au omorât insecta aia uriaşă pe care au găsit-o în casă? Bine, sigur, era fiul lor, sau fusese, şi asta era Anne Frank, sau putea fi, dar ce-ar fi să ne mai gândim şi la cei vii, oameni buni? Cât anume ar fi trebuit să ţină familia Samsa în casă pacostea aia artropodă? Un an? Doi? Zece? Saizeci? Ar fi trebuit să-i găsească o insectă uriaşă de nevastă şi să-i lase să facă nişte insecte uriaşe în loc de copii înainte de a-şi vedea, în cele din urmă, în continuare, fără discernământ, de vieţile lor şi-aşa jalnice? Sau n-ar fi trebuit să facă asta deloc? Ar fi trebuit să pună pe pereţi poze cu păduchi şi alţi paraziţi şi să le atragă atenţia nepoţilor că, într-o zi, şi ei s-ar putea transforma în nişte insecte uriaşe?"

Pendulând între cinismul negru al psihoterapeutului său şi optimismul extrem al unui unchi, Kugel încearcă să facă faţă nebuniei din viaţa lui, care o ia în toate direcţiile, cu resemnarea că este profund neputincios în a preveni dezastrele să i se întâmple. Stilul lui Auslander aduce în literatură a ceea ce Woody Allen a făcut în film. Umorul lui este unul isteţ, mereu cu replica potrivită, fără a se teme de auto-ironie, mai ales atunci când este îndreptată asupra propriilor nesiguranţe şi frici.