Julian Barnes -"The Sense of an Ending"

Puţin cam ironic din punctul meu de vedere, dar cea mai proastă carte a lui Julian Barnes a avut, se pare, şi cel mai mare succes. Este povestirea în care Julian Barnes este cel mai mult Ian McEwan (nu că nu mi-ar plăcea McEwan, eu am ceva de comentat doar la combinaţia celor doi). Il avem pe Julian Barnes cu ale lui ... până la sfârşit când avem parte de un thriller psihologic gen McEwan.

Cartea este despre memorie, despre cum ajungem să ne interpretăm trecutul pentru a ne face o imagine coerentă (din punct de vedere subiectiv) despre noi înşine, deşi aceasta este adesea o reconstrucţie fără legătură cu realitatea (mai ales pentru că avem tendinţa de cosmetizare, de a evita sau reinterpreta lucrurile neplăcute pe care le-am făcut celorlalţi atunci când ne-am lăsat cuprinşi de furie, frustrare, invidie).

"When you are in your twenties, even if you’re confused and uncertain about your aims and purposes, you have a strong sense of what life itself is, and of what you in life are, and might become. Later... later there is more uncertainty, more overlapping, more backtracking, more false memories. Back then, you can remember your short life in its entirety. Later, the memory becomes a thing of shreds and patches. It’s a bit like the black box aeroplanes carry to record what happens in a crash. If nothing goes wrong, the tape erases itself. So if you do crash, it’s obvious why you did: if you don’t, then the log of your journey is much less clear."

Anthony, acum un pensionar divorţat, povesteşte despre relaţia lui din tinereţe, cu tentă de joc de-a şoarecele şi pisica, cu misterioasa şi intriganta Veronica, care, după despărţirea lor, devine iubita lui Adrian, un bun prieten pe care Anthony îl venerează. Spre sfârşit, bineînţeles, acest trio romantic se complică într-un mod neaşteptat (iar Barnes îşi ţine cititorul cu sufletul la gură până la final pentru că perspectiva limitată, opacă a lui Anthony este cea folosită pentru a le percepe pe celelalte personaje şi relaţiile dintre ele).
Doar că această surpriză nu a reprezentat pentru mine partea interesantă din carte. Mie-mi place stilul lui Julian Barnes, reflecţiile lui, comentariile, ironia. De aceea, probabil, nu m-a atras în mod deosebit această surpriză narativă pe care mizează nuvela. Iar remuşcarea pe care Anthony ar trebui să o simtă atunci când are revelaţia a ce a declanşat o scrisoare răzbunătoare de acum 40 de ani mi se pare inutilă, nejustificată, artificială.

Dar să revenim la ce mi-a plăcut mie din carte (pentru că Barnes rămâne unii din scriitorii mei preferaţi: pentru cum scrie şi mai puţin pentru despre ce scrie) şi a modului în care el alege să descrie modul de schimbare în vieţile noastre a lucrurilor pe care în tinereţe le vedeam ca plasându-se pentru totdeauna în afara posibilităţii de schimbare.

Relaţia lui cu Veronica, unde chestiunea sexuală rămâne mult timp un aspect tabu, îl aduce la o comparaţie cu relaţiile dintre tinerii din zilele noastre unde sexualitatea nu numai că este un lucru aprobat şi necontroversat, dar a devenit un criteriu de competiţie:
"I was talking recently to a woman friend whose daughter had come to her in a state of distress. She was in her second term at university, and had been sleeping with a boy who had –openly, and to her knowledge- been sleeping with several other girls at the same time. What he was doing was auditioning them all before deciding which one to go out with. The daughter was upset, not so much by the system –though she half-perceived its injustice –as by the fact that she hadn’t been the one finally chosen."

M-am regăsit, de asemenea, în remarcile lui despre Ceaikovski şi cum acesta îşi pierde farmecul pe măsură ce te îndepărtezi de tinereţe (ca să nu spun că îmbătrâneşti):
"But Tchaikovsky has gone the way of those geniuses who fascinate in youth, retain a residual power in middle age, but later seem, if not embarrassing, somehow less relevant. [...] There’s nothing wrong with being a genius who can fascinate the young. Rather, there’s something wrong with the young who can’t be fascinated by a genius."

Sunt de acord cu scepticismul lui privind resursele noastre inepuizabile de schimbare. Una din iluziile pe care alţii încearcă să ni le bage pe gât (cu scopuri comerciale şi financiare, desigur) este că ne putem schimba radical oricând, doar să ne dorim asta. Ori, dacă până la 30-35 de ani nu ţi-ai dat seama cam pe unde ar trebui să te afli şi nu ai profitat de ocaziile oferite de viaţă pentru a te dezvolta cât mai mult în direcţia dorită, deja te trezeşti într-un pattern pe care îţi va fi greu (ba chiar, cu excepţiile de rigoare, bineînţeles, imposibil –iar excepţiile aici sunt de-a dreptul... excepţionale) să-l abandonezi.
"Does character develop over time? In novels, of course it does: otherwise there wouldn’t be much of a story. But in life? I sometimes wonder. Our attitudes and opinions change, we develop new habits and eccentricities; but that’s something different, more like decoration. Perhaps character resembles intelligence, except that character peaks a little later: between twenty and thirty, say. And after that, we’re just stuck with what we’ve got. We’re on our own. If so, that would explain a lot of lives, wouldn’t it? And also –if this isn’t too grand a word –our tragedy."

Si acele delicioase amărăciuni ale vieţii care-ţi amintesc de "Tristeţi de lămâie":
"What did I know of life, I who had lived so carefully? Who had neither won nor lost, but just let life happen to him? Who had the usual ambitions and settled all too quickly for them not being realised? Who avoided being hurt and called it a capacity for survival? Who paid his bills, stayed on good terms with everyone as far as possible, for whom ecstasy and despair soon became just words once read in novels? One whose self-rebukes never really inflicted pain? Well, there was all this to reflect upon, while I endured a special kind of remorse: a hurt inflicted at long last on one who always thought he knew how to avoid being hurt –and inflicted for precisely that reason."