Lucian Boia -"De ce este Romania altfel?"

Deşi domeniul istoriei naţionale nu este unul care să mă pasioneze, i-am luat şi eu cartea domnului Boia după ce am auzit-o menţionată mai în toate discuţiile despre cărţile interesante de pe 2013. Ca lucrurile să fie clare de la început, eu sunt mulţumită de modul în care a evoluat România după Revoluţie, consider că ne-am revenit într-un mod satisfăcător (deşi poate nu ideal), sunt încântată că facem parte din Uniunea Europeană (cu toate discuţiile şi „dar”-urile asociate acestui statut) şi am încredere că vom continua să ne schimbăm în bine în propriul nostru ritm care, deşi mai toată lumea îi subliniază dificultatea şi încetineala, eu cred că este unul adecvat, care ni se potriveşte şi pe care ar trebui să-l acceptăm ca atare (da, bine, sunt şi eu posedată de spiritul retrograd şi lipsit de viziune tipic românesc...).

Prin urmare, cartea domnului Boia, deşi interesantă în unele puncte mai indigeste pe care le aduce în discuţie direct şi fără menajamente (şi pe care le-am apreciat), nu m-a atras deloc prin înclinarea evidentă spre modelul occidental (al moralei, educaţiei, politicii etc.) care, pe mine, nu mă convinge 100%. Este o părere personală, eu nefiind o persoană avizată în teme de politică şi istorie naţională.

Punctele care de obicei îi inflamează pe români şi pe care cartea nu se fereşte să le abordeze direct:

-să nu ne mai dăm atâtea aere de superioritate faţă de bulgari
„...nu e deloc exagerat să spunem că, prin modelul oferit, inclusiv prin limba folosită de elite, Bulgaria a jucat la începutul Evului Mediu un rol asemănător cu cel pe care îl va avea Franţa, mai târziu, în secolul al XIX-lea, în procesul modernizării societăţii româneşti.”

-să acceptăm că ne-am bazat mult pe influenţele externe pentru a evolua
„Printre meseriaşi şi comercianţi, românii erau minoritari. Burghezia ţărilor române, în segmentul ei economic, debutează cu o mare majoritate neromânească. [...] Până la mijlocul secolului al XIX-lea, medicii autohtoni se numărau pe degete; aproape toţi erau veniţi din afară. Carol Davila, cel mai renumit dintre ei (de origine incertă, oarecum francez, în orice caz nu român), a organizat întregul sistem sanitar al ţării, precum şi învăţământul medical; figurează, incontestabil, printre cei câţiva mari făuritori ai României moderne. Arhitecţii noului Bucureşti, pe cale de a deveni „micul Paris”, sunt iniţial aproape toţi străini, francezi îndeosebi: Paul Gottereau ridică noua aripă a palatului regal, Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, Fundaţia Universitară Carol I; Albert Galeron, Ateneul Român ...”

-critica la adresa statului şi a celor implicaţi în guvernarea lui, dar, mai ales, a puterii hipnotizatoare pe care figura conducătorului suprem o are asupra noastră, ca popor
 „Corupţia şi clientelismul sunt în bună parte moşterniri din societatea tradiţională, unde nici nu prea puteau fi numite aşa, fiindcă făceau parte din ordinea lucrurilor. In acest context, Conducătorul a fost şi a rămas un personaj central, cu puternică încărcătură simbolică. In lipsa unui mecanism complex şi echilibrat al puterilor şi responsabilităţilor, societăţile „patriarhale”, cu organizare sumară, investesc masiv în persoana-simbol aflată la vârf: Vodă, cu un cuvânt consacrat. El împarte dreptatea, el asigură bunul mers al ţării. Cu asemenea premise, derapajele autoritare sunt posibile oricând, conducătorii înşişi simţindu-se susţinuţi prin aşteptarea colectivă.”

-să nu mai avem ieşiri patriotarde patetice, să ne privim istoria cu mai puţin sentimentalism
„Românii aveau însă nevoie de o istorie eroică, tot aşa cum aveau nevoie de origini măreţe, pentru a compensa frustrările prezentului”.

Dar cu acest din urmă punct eu sunt de acord doar într-o anumită măsură. Cred că la români (un punct de vedere asemănător apare şi undeva în carte, dar nu mi-am marcat pasajul) există o atitudine duplicitară faţă de propria ţară. Pe de o parte, ne batem cu pumnul în piept cum am fost noi nişte victime faţă de ţările din Vest de-a lungul istoriei, ele profitând de situaţia stabilă pentru a se dezvolta , în timp ce noi am înfruntrat greul, iar pe de altă parte, la prima ocazie, românii încep să tune şi să fulgere împotriva propriei ţări, care nu i-a ajutat niciodată, unde şi-au văzut toate visurile spulberate, unde situaţia este dezastruoasă (în special în comparaţie cu ţările minunate, ca Spania şi Italia, pe unde au muncit, de multe ori la negru).
Am rămas de la comunişti cu o exacerbare a sentimentului acesta naţionalist clădit pe imaginea unei istorii strălucite unde toţi au profitat de puterea, rezistenţa, curajul şi inteligenţa noastră. De meteahna asta ar fi bine să scăpăm.
In acelaşi timp însă, mă gândesc că nu ne-ar strica un naţionalism mai „sănătos” (în cazul în care să presupunem că ar exista o asemenea alăturare de termeni), pentru că naţionalismul este un sentiment, o atitudine firească, o are fiecare popor. Este normal să te mândreşti cu propria ţară, cu trecutul ei, cu personalităţile formate în ea.

„Indiferent de mitologia eroizantă (faptele măreţe ale străbunilor), românii au mai mult o cultură a compromisului decât a rezistenţei sau a aplicării neabătute a principiilor.”
Just, dar asta nu înseamnă neapărat că este un motiv de ruşine. A face compromisuri pentru o valoare pe care o consideri superioară, cum ar fi chiar supravieţuirea. E adevărat şi că este plăcută mândria păstrării coloanei vertebrale, dar, dacă aparent, constitutiv, nu e posibilă, putem accepta şi compromisul. La o privire mai atentă, dacă analizăm metodele prin care reuşim să ne fofilăm, ar putea ieşi la iveală şi unele trăsături care, dacă ar fi exploatate şi duse într-o direcţie constructivă, ar compensa această lipsă cronică de integritate. Cum ar fi creativitatea, spontaneitatea, umorul de ce nu?

Bineînţeles că trebuie mai întâi să-ţi treacă dracii la unele aspecte extrem de neplăcute implicate de acest compromis şi de această şmecherie (deşi situaţia nu este lipsită chiar şi asa de un anumit farmec):
„Ceea ce nu merge în societatea românească sau merge tare şchiopătând este selecţia valorilor. Primatul raporturilor personale sau de grup asupra exigenţelor instituţionale: metehne mai vechi, amplificate în comunism, şi lăsate complet în voia lor după 1989.”
„In spaţiul acesta de „tranziţie”, de anevoioasă, de nesfârşită tranziţie, se întinde, triumfătoare, mahalaua. [...] Incultura şi prostul gust sunt păcatele minore ale acestui mediu social. [...] Virtuţile cele mai preţioase ale unui anume individ de mahala sunt şmecheria şi agresivitatea.”

Sunt două lucruri care chiar nu mi-au plăcut la carte:
1. Consider că atitudinea critică este unilaterală. Domnul Boia ne dezveleşte toate metehnele, ne detaliază tot ce nu am făcut bine de-a lungul istoriei, dar nu ne dă nici o soluţie, nu propune ceva valabil (iar această orientare excesivă către metodele şi practicile occidentale nu ni se potriveşte, vine artificial pe felul nostru de a fi –poate că în loc să ne schimbăm stilul de a aborda problemele, de a reacţiona, ar fi mai bine să ne privim aşa cum suntem şi să identificăm anumite laturi ale caracterului nostru naţional care pot fi amplificate, lucrate, dezvoltate în ceva cu adevărat valoros prin care să ne identificăm). Nu mi se pare cinstit să distrugi ceva fără să pui nimic în loc. Pentru mine, Lucian Boia e cam negativist aici. Rămâne fixat pe ideea că Occidentul este modelul care trebuie urmat neapărat, în condiţiile în care chiar societăţile din Vest încep să se pună tot mai mult sub semnul întrebării.
2. Ultima parte a cărţii care ia ca temă de dezbatere România de după 1989 este plină de platitudini, de stereotipuri, de idei răsuflate (cum ar fi capitolul despre frunza lui Udrea ca brand de ţară –un subiect dezbătut pe toate părţile în presă şi care chiar nu îşi avea sensul în contextul acestei cărţi decât poate ca un exemplu punctual; sau referendumul pentru demiterea lui Băsescu...). Mă aşteptam la o privire de ansamblu, la o punere în context mai cu miez, nu la o serie de comentarii de care a tot duduit presa la momentul respectiv. Si e dezamăgitor să ai ultimele 30 de pagini la cea mai joasă calitate din toată cartea.

Mo Yan -"Sorgul rosu"

Am pus „Sorgul roşu” pe lista mea de lectură după ce, evident, Mo Yan a luat premiul Nobel pentru literatură. Romanul, care are, de fapt, forma unei colecţii de povestiri (nici nu sunt sigură dacă este clasat ca roman), este o succesiune de perindări temporare centrate pe perioada invaziei japoneze din 1945 şi ocuparea zonei Shandong pe urma filonului personal al destinului propriei familii, pornind de la tinereţea figurii dominante şi puternice a bunicii. Instituţiile care să reflecte o autoritate ce poate reglementa lucrurile dispar şi, în faţa acestui eşec cultural şi organizaţional, nu mai există nici o barieră în faţa distrugerii umane în cele mai diverse (şi pe alocuri dezgustător de inventive) moduri.

Este o poveste de trădări, invidii, violenţe (uneori extreme) şi atrocităţi care par să epuizeze toate posibilităţile naturii umane (devenită, inevitabil, inumane în acest context). Viaţa, oricum nu foarte uşoară şi plăcută, dar destul de paşnică, suficient de liniştită pentru a aborda cu umor perioadele dificile, a satului natal e răvăşită de ocupaţia japoneză. Pasajele cu câini pe care sătenii abia reuşesc să îi îndepărteze de cadavrele în putrefacţie din care animalele, pe jumătate sălbăticite, se înfruptă cu voluptate sunt unele dintre scenele cele mai dure din carte (dar nu cele mai dure, aşa că nu v-am stricat „plăcerea” lecturii).

„All’inizio era stato un posto selvaggio e desolato, coperto di rovi e canne, un paradiso per volpi e lepri. In seguito c’erano state alcune capanne di pastori; poi assassini evasi, ubriaconi e giocatori d’azzardo avevano costruito case e coltivato la terra, trasformando il luogo in un paradiso umano. Le volpi e le lepri erano migrate gettando grida di acusa contro il genere umano. Ora il vilaggio era una distesa di rovine, ciò che l’uomo aveva costruito era stato distrutto dall’uomo. In quel preciso momento il luogo era un triste paradiso di gioia e dolore edificato sulle rovine. Nel 1960 una tenebrosa carestia avvolse le terre dello Shandong, e sebbene avessi quattro anni percepii confusamente che il vilaggio di Gaomi nel nordest non era mai stato altro che un mucchio di rovine. I suoi abitati non riuscirono mai a liberare i loro cuori da tutte quelle tegole e mattoni rotti che vi si erano accumulati, forse non era neanche possibile farlo.” [da, am citit cartea în italiană pentru că la momentul respectiv era singura versiune pe care o puteai găsi pe net]

Deşi cartea, per total, este foarte brutală, te surprind unele fragmente lirice deosebite, mai ales atunci când sunt descrise câmpiile de sorg. Sorgul pare pe alocuri să devină un personaj de sine stătător. Este tăinuitorul iubirilor interzise, protectorul bandiţilor şi al revoltaţilor, sursă de hrană şi, mai ales, de alcool. Alături de imaginea bunicii, sorgul este acel element matern, feminin, natural, ca rezistenţă în faţa unei lumi dure, dominate de bărbaţi şi de acţiunile lor. Este sursa de energie pentru ţăranii din zonă, matricea în care se formează şi se confruntă ideile, pasiunile, deciziile, temperamentele personajelor.

„La nonna si alzò fluttando nell’aria e li seguì, spiegando le sue nuove ali, planando leggera. Sotto di lei la terra bruna e il sorgo. Guardava con affetto il villaggio distrutto, il corso sinuoso del fiume, i sentieri che si intersecavano, guardava lo spazio caotico squarciato dai proiettili roventi e l’umanità esitante e indecisa al bivio tra la vita e la morte. Respirò per l’ultima volta l’aroma del vino di sorgo e l’odore dolce e rancido del sangue caldo. Vide in un lampo una scena mai vista: sotto l’incalzare dei colpi, centinaia di compaesani con gli abiti stracciati giacevano scomposti nei campi di sorgo. L’ultimo filo che la teneva legata al mondo stava per essere reciso. Tutte le angustie, le sofferenze, le tensioni, le pene sarebbero precipitate nel campo di sorgo, colpendo come grandine le cime dei fusti, avrebbero messo radice della terra bruna, ne sarebbero sbocciati i fiori e i loro amari frutti sarebbero stati raccolti dalle generazioni a venire. La sua liberazione si era compiuta. Volava dietro ai colombi. Lo spazio del pensiero, ridotto alla grandezza di un pugno, traboccava di gioia, pace, tepore, benessere e armonia. Felice, esclamò riverente: Cielo! Cielo mio...”

Mo Yan are talentul povestirii. In pendulările temporale din carte, el prevesteşte cu multe pagini înainte destinul personajelor. Nu suspansul este punctul forte al cărţii, ci plăcerea detaliilor, a dozării ritmului naraţiunii, a privirii prelungi asupra dramelor prin care trec sătenii. Atrocităţile ocupaţiei japoneze sunt contrabalansate de dragostea puternică care îi leagă pe bunici, de loialitatea filială a tatălui naratorului, Douguan, şi de determinarea sătenilor. Doar că, la sfârşit, după moartea bunicii, dispare şi sorgul roşu care rămăsese singurul companion în rezistenţa demnă împotriva unui destin absurd şi violent. El este înlocuit cu un hibrid care seamănă cu cozile de câine. Acei câini bucuroşi să se hrănească din leşurile combatanţilor chinezi.

„Il sorgo che cresce oggi intorno alla tomba della seconda nonna è di una specie prodotta dall’innesto con piante dell’isola di Hainan e così anche il sorgo che ricopre la terra bruna di Gaomi è un ibrido. Il sorgo rosso come un mare di sangue, da me tante volte cantato, è stato sommerso dall’onda rivoluzionaria, non esiste più, lo ha rimpiazzato questo ibrido dai fusti bassi e tozzi, dal fogliame fitto e coperto di polvere bianca, le cime lunghe come code di cani. Viene coltivato in grandi quantità, ha un sapore allappante e amaro e provoca la costipazione. In passato gli abitanti del mio villaggio, a eccezione del segretario di sezione e degli altri quadri, avevano tutti il viso color ruggine. Odio il sorgo ibrido. Questa varietà sembra che non maturi mai. Tiene siempre chiusi i suoi occhi grigioverdi. In piedi davanti alla tomba della seconda nonna guardo i mostruosi fusti che hanno preso il posto del sorgo rosso. Portano il nome di sorgo, ma non sono alti e diritti; portano il nome di sorgo ma non hanno un colore splendente. Mancano dello spirito e dell’aspetto del sorgo. Quei loro volti cupi, ambigui e sottili inquinano l’aria pura della regione di Gaomi.”

A.D. Miller -"Snowdrops"

O Moscovă actuală, verosimilă, plină de gangsteri, de îmbogăţiţi peste noapte, de dansatoare de strip-tease (plus servicii adiţionale) în căutarea unui bărbat care să le întreţină, bătrâni văzuţi ca o masă indistinctă, ţintă sigură pentru escrocii financiari şi imobiliari.
Dacă vă sună familiar, nu vă impacientaţi. E ok să vă gândiţi că seamănă cu România de după Revoluţie. De ce e interesantă? In primul rând pentru că e văzută prin ochii unui străin, iar în al doilea rând pentru că acest străin are un simţ savuros al detaliilor ironice. Comentariile despre lumea moscovită sunt unul dintre motivele pentru care mie mi-a plăcut cartea (chiar foarte mult, de altfel).

“It had mud and oil up its flanks, like a tank might after a battle –a dark crust that, if you were frank with yourself, you knew was how your insides looked after a few years in Moscow, and maybe your soul too.”

“Most of the front doors to the individual apartments were made of axe-resistant steel, but had been prettified with a sort of leather padding –a fashion that sometimes made it feel as though the whole of upscale Moscow was a low security asylum.”

“Say what you like about the Soviets, they were the alltime world champions of parquet. It stretched away from the plain front door of her apartment in interlocking Khrushchevera boomerangs, interrupted in the middle of the floor by a faded Turkmen rug. There was a glittery communist chandelier, which looked fabulous as long as you didn’t get too close to it.”

“Any Russian who has power over you (notary, ambulance man, waiter) is obliged to make you wait before they help you, so you know they can.”

Nu mai ţin minte exact cum a fost tradusă în română, cred că „Dezgheţul”, o traducere care pierde destul de mult din impactul titlului (explicat de altfel de la începutul cărţii, aşa că nu o să vă stric plăcerea lecturii). Ghiocelul este o metaforă (sinistră şi sarcastică) pentru cadavrele care apar de sub zăpadă pe trotuarele moscovite o dată cu venirea primăverii. Un fel de avertisment brutal că aparenţele înşală, pe care naratorul-personaj nu îl ia în seamă, de unde şi afundarea lui pasivă într-o mocirlă morală pe care şi-o mărturiseşte fără ascunzişuri în forma unei epistole trimise viitoarei lui soţii.

“When I told Steve Walsh about the foot, by the way, he said, “Snowdrop. Your friend is a snowdrop.” That’s what the Russians call them, he told me –the bodies that float up into the light in the thaw. Drunks, most of them, and homeless people who just give up and lie down into the whiteness, and murder victims hidden in the drifts by their killers.
Snowdrops: the badness that is already there, always there and very close, but which you somehow manage not to see. The sins the winter hides, sometimes forever.”

Romanul urmăreşte firul narativ clasic al decăderii personajului de pe înălţimile fericirii imaginate, dar nefondate, în abisul tristeţii şi al înşelăciunilor. Naratorul-personaj nu încearcă să găsească scuze pentru faptul că s-a lăsat dus de nas în punerea la cale a unor acte mârşave, ci mizează pe cartea propriei naivităţi, a propriei gogomănii, de fapt.
Totul începe cu salvarea întâmplătoare a genţii smulse în metroul moscovit de un hoţ neinspirat de la o tânără aparent vulnerabilă. Masha şi Nick devin, ca urmare a incidentului, intimi unul cu celălalt, el crezându-se amorezat până peste poate, iar ea profitând de statutul lui privilegiat de străin înstărit pentru a-l folosi în rezolvarea unor afaceri murdare şi bănoase. Bucuros să fie în graţiile Mashei, Nick se lasă de bună voie dus de nas, ceea ce nu-i scuză în nici un fel complicitatea la imoralitate. Deşi excelează în descrierea mizeriei spirituale şi materiale din jurul lui, Nicholas nu depune nici un efort pentru a-i scăpa, ba chiar dă de multe ori impresia că e foarte mulţimit să se complacă în pasivitatea visurilor sale romantice şi în gustarea exotismului sexual al lumii interlope moscovite.

Nick ocupă poziţia de spectator în comploturile din carte, deşi, în circumstanţele date, această poziţie te desemnează, inevitabil, ca şi complice. Pe lângă comentariile savuroase şi agere despre lumea moscovită, este interesantă surprinderea acestei implicări graduale a unui personaj, de altfel simpatic şi isteţ, într-un păienjeniş de acte dubioase care te lasă cumva în suspensie: pe de o parte l-ai condamna pe Nick că nu s-a revoltat împotriva nedreptăţii clare la care a luat parte, el fiind probabil şi singurul cu suficientă autoritate şi distanţare pentru a schimba lucrurile, iar pe de altă parte îi înţelegi lipsa de reacţie, refuzul de a lua atitudine, complacerea într-o zonă de confort, evitarea conflictului deschis. Detaliile le descoperiţi şi singuri în carte.

“In Russia, Steve said, there are no business stories. And there are no politics stories. There are no love stories. There are only crime stories.”

Mănăstirea Prislop -mormântul preotului Arsenie Boca

La îndelungatele insistenţe ale mamei am fost într-o tură la mănăstirile de prin sudul ţării. Si bine am făcut. În general mama are idei bune, doar că eu mă împotrivesc. Din principiu, nu neapărat dintr-un motiv valid.

Aşa am ajuns la Mănăstirea Prislop unde se află mormântul preotului Arsenie Boca.

Eu am o preferinţă ciudată pentru preoţii martiri din timpul comunismului (odată şi-odată voi scrie un roman pe tema aceasta) şi pentru cât de controversată este sfinţenia lor de o biserică mult prea materialistă pentru lucruri cu adevărat importante. Dacă aţi citit despre Arsenie Boca şi aţi fost marcaţi de viaţa şi învăţăturile lui, merită, bineînţeles, să faceţi un pelerinaj (deşi în ziua de azi acest cuvânt este oarecum desuet –de obicei în ziua de azi mai mult călătorim şi mai puţin „pelerim”). Doar că trebuie să vă înarmaţi cu suficientă încredere personală şi să vă păstraţi în permanenţă credinţa în simbolul Arsenie Boca, pentru că realitatea de la faţa locului poate fi, pe alocuri, dureroasă. Spiritual.

Nu vorbesc despre orele de aşteptare la mormânt. In context, e ceva normal. Nimic preţios nu ar trebui să se obţină cu uşurinţă.
Dar, în drumul spre mănăstire, trebuie să învingeţi cu determinare mirosul (şi fumul) de mici la grătar –destul de ireverenţios dacă e perioadă de post (cum s-a întâmplat acum).
Când am ajuns la mormânt (la ora 6 seara pentru că s-a întâmplat să fie un rând foarte lung), o măicuţa m-a luat repezit de braţ că să mă mişc repede să mă închin (deşi la cruce era încă domnul din faţa mea care îşi zicea el acolo liniştit rugăciunile). Ii mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat calmul (neobişnuit pentru mine –am putea spune că este chiar o minune săvârşită la faţa locului) să nu mă stropşesc la pioasa măicuţă (mi-am abţinut până şi întrebarea ironică dacă se grăbeşte cumva să prindă meciul de la cupa mondială de diseară şi vrea să scape mai repede de-acolo).
Este un obicei de a te duce cu flori la mormânt (o să vă daţi seama după toate dughenele cu flori de pe marginea drumului de până acolo -25 de lei ghiveciul, să nu vă faceţi iluzii). Din păcate, la mormânt situaţia e puţin cam tragi-comică. Inaintea mea am lăsat să treacă o bătrână cu un tânăr cu sindrom Down. Băiatul era foarte afectat şi impresionat de realizarea de a ajunge la mormântul preotului Arsenie Boca. Vroia să pună lângă cruce un ghiveci cu o floare adusă de el în semn de preţuire. Moment în care o măicuţă de acolo i-a smuls ghiveciul din mână şi l-a dat peste gard la o babă cu un sac de rafie plin de ghivece de flori date de măicuţe peste gard. Băiatul a bâguit acolo în legea lui un protest, dar bunică-sa (probabil îi era bunică) l-a tras de mânecă repede ca să se liniştească şi să nu mai comenteze.
Trist, foarte trist, loc sacru, dar cu iz românesc de bătaie de joc.

Mă demoralizez foarte tare când văd în România locuri cu un potenţial foarte mare de a spune poveşti. Asta e reţinută dintr-un training cu Bucurenci. Este foarte important sa spui o poveste. Să atragi lumea, să o farmeci, spunând poveşti. Mormântul preotului Arsenie Boca este un loc despre care s-ar putea povesti o mie de lucruri fascinante, nu numai pentru români, dar şi pentru străini, indiferent de orientarea lor religioasă. Dar suntem noi în stare de aşa ceva? In mod evident, nu.
Biserica noastră ortodoxă nu ştie decât să se plângă de înstrăinarea tinerilor. Oare de ce? Pentru că biserica este primul ei duşman, îşi face sieşi rău, cere lucruri gratis, fără să dea nimic în schimb. Intr-o lume în care ni se oferă lucruri atrăgătoare din toate părţile, cum poţi să rămâi încremenit într-o iluzie de supremaţie rămasă neschimbată din evul mediu? Biserica a fost într-adevăr ceva benefic pentru oameni, religia avea pe atunci un sens, te ajuta să te dezvolţi. Dar acum? Acum biserica trebuie să se vadă într-o competiţie cu celelalte atracţii din viaţa noastră, trebuie să se situeze într-un context în care există o luptă pentru atenţia şi interesul oamenilor.
Lucrurile nu mai sunt atât de evidente ca în trecut. In avalanşa de informaţii şi stimuli cu care suntem abordaţi în fiecare zi, alegerile noastre se îndreaptă spre cel care reuşeşte să ne capteze, să ne prindă, să ne intereseze, să ne fascineze. Iar biserica intră în această competiţie. Chiar dacă ea nu vrea sau se crede deasupra acestei realităţi. Si este tocmai aici unde biserica pierde. Pentru că nu mai este ea singura care creează realitatea, ci o realitate diversă o obligă să lupte alături de alţii pentru a-şi dobândi această poziţie de creator de realităţi personale.
Dacă biserica refuză să intre în această dinamică, ba chiar se mai şi auto-sabotează în mod constant, chiar nu are nici un motiv să se plângă de propriul eşec. Mai ales când are un trecut cu oameni excepţionali şi carismatici, cum a fost părintele Arsenie Boca.

 P.S. O descoperire foarte plăcută a fost Mănăstirea Lainici. Foarte veselă şi colorată. Te binedispune, transmite optimism.

Ray Bradbury -"Fahrenheit 451"

Nu știu cum s-a întâmplat cã nu m-am apucat de citit "Fahrenheit 451" pânã acum. Si mai am câteva lecturi evidente pe care, cumva, le-am tot amânat.
Toatã lumea știe cã este o faimoasã distopie despre ars cãrţi (temperatura de 451 grade Fahrenheit este cea la care arde hârtia). Pompierii din aceastã lume sinistrã (unde materialele sunt ignifuge, așa cã noţiunea clasicã de pompier nu mai are sens) se ocupã, paradoxal, nu cu stinsul vreunui incediu, ci cu identificarea și ardere cãrţilor declarate ilegale.

Cititul este o infracţiune. Oamenii nu trebuie sã gândeascã, ci sã-și petreacã timpul agresaţi vizual și auditiv de plasme imense de pe toţi pereţii casei (vi se pare cunoscut? mda, și mie) Nu mai existã discuţii despre lucruri cu adevãrat importante, oamenii fug de clipele în care pot rãmâne singuri cu gândurile lor, toatã lumea refuzã sã vorbeascã despre sentimentul de gol existenţial în care se regãsesc.

"Nobody listens any more. I can’t talk to the walls because they’re yelling at me. I can’t talk to my wife; she listens to the walls. I just want someone to hear what I have to say. And maybe if I talk long enough, it’ll make sense. "

Acţiunea este preferatã cuvântului (soţia lui Montag încearcã în repetate rânduri sã se sinucidã, dar nu oferã nici un fel de justificare pentru actul sãu, nu exprimã verbal nici o durere, nici o suferinţã, nu vrea sã schimbe nimic în propria viaţã). Toţi sunt menţinuţi în supunere necondiţionatã prin nesiguranţa continuã cauzatã de imaginile și ideea unui rãzboi care se întâmplã undeva departe și care este pãstrat la distanţã doar graţie sistemului pus la punct sau prin încurajarea consumului nediferenţiat și excesiv de medicamente și tranchilizante, la fel de eficient ca și promovarea agresivã a manifestãrilor sportive.

"With school turning out more runners, jumpers, racers, tinkerers, grabbers, snatchers, fliers, and swimmers instead of examiners, critics, knowers, and imaginative creators, the word intellectual, of course, became the swear word it deserved to be. You always dread the unfamiliar."
"Cram them full of non-combustible data, chock them so damned full of `facts` they feel stuffed, but absolutely `brilliant` with information. Then they'll feel they're thinking, they'll get a sense of motion without moving. And they'll be happy, because facts of that sort don't change. Don't give them any slippery stuff like philosophy or sociology to tie things up with. That way lies melancholy."

Personajul nostru principal, Guy, ajunge însã sã punã tot acest sistem sub semnul întrebãrii. Fãcând parte dintr-o brigadã de pompieri, începe sã aibã îndoieli privind justeţea acţiunilor sale atunci când asistã la sinuciderea unei femei în timp ce i se ardeau cãrţile.

"How inconvenient! Always before it had been like snuffing a candle. The police went first and adhesive-taped the victim’s mouth and bandaged him off into their glittering beetle cars, so when you arrived you found an empty house. You weren’t hurting anyone, you were hurting only things! And since things really couldn’t be hurt, since things felt nothing, and things don’t scream or whimper, as this woman might begin to scream and cry out, there was nothing to tease your conscience later."

Si de când al nostru Guy Montag se apucã de gândit, lucrurile degenereazã. Sau, de fapt, pentru el ca și individ se îmbunãtãţesc. Doar cã toate "de ce"-urile la care vrea sã gãseascã rãspuns îl scot în afara legii, îl fac sã fie un fugar urmãrit de autoritãţi, care pleacã în cãutarea incertã și mai curând fantasticã a altor exilaţi ca și el.

Spre deosebire de "1984", "Fahrenheit 451" se concentreazã mai mult pe evoluţia și ostracizarea rapidã a personajului. Nu existã drame sentimentale, personajul nu are profunzime, nu se bucurã de o analizã detaliatã, nu reușim sã creãm o legãturã afectivã cu Montag. Detașarea faţã de ce se petrece în carte este mai mare ca la Orwell, deși realitatea descrisã e mai apropiatã (din nefericire) de a noastrã decât lumea din "1984".
De asemenea, în "Fahrenheit 451" nu existã un geniu demonic, un dictator megaloman care sã punã la punct regulile unei noi lumi dezumanizante. Ray Bradbury își alege niște personaje banale, oameni care nu se diferenţiazã cu nimic de medie. Nu este scoasã în evidenţã nici o elitã de conducãtori care sã impunã regulile absurde dupã care se construiește lumea din "Fahrenheit 451" (bine, apare la un moment dat șeful lui Montag, dar și el face parte din aceeași categorie socialã, culturalã, intelectualã ca și Guy).
Oamenii par sã fie alienaţi din inerţie, nu din opresiune evidentã venitã de la nivelurile ierarhice superioare. Pânã la urmã, noi suntem cei care ne creãm societatea în care trãim, fie într-un mod activ, fie, mai trist, printr-un mod pasiv de a accepta lucruri nedrepte și lipsite de sens.

"I’m one of the innocents who could have spoken up and out when no one would listen to the “guilty”, but I did not speak and thus became guilty myself. And when finally they set the structure to burn the books, using the firemen, I grunted a few times and subsided, for there were no others grunting or yelling with me, by then. Now, it’s too late."


Clarisse, un alt personaj care rezistã opresiunii sistemului:
"Oh, they don’t miss me”, she said. "I’m anti-social, they say. I don’t mix. It’s so strange. I’m very social indeed. It all depends on what you mean by social, doesn’t it? Social to me means talking about things like this." She rattled some chestnuts that had fallen off the tree in the front yard. “Or talking about how strange the world is. Being with people is nice. But I don’t think it’s social to get a bunch of people together and then not let them talk, do you? An hour of TV class, an hour of basketball or baseball or running, another hour of transcription history or painting pictures, and more sports, but do you know, we never ask questions, or at least most don’t; they just run the answers at you, bing, bing, bing, and us sitting here for four more hours of film-teacher. That’s not social to me at all. It’s a lot of funnels and a lot of water poured down the spout and out the bottom, and them telling us it’s wine when it’s not. They run us so ragged by the end of the day we can’t do anything but go to bed or head for a Fun Park to bully people around, break windowpanes in the Window Smasher place or wreck cars in the Car Wrecker place with the big steel ball. Or go out in the cars and race on the streets, trying to see how close you can get to lamp-posts, playing chicken and abnormal. But everyone I know is either shouting or dancing around like wild or beating up one another. Do you notice how people hurt each other nowadays?"

"Once, books appealed to a few people, here, there, everywhere. They could afford to be different. The world was roomy. But then the world got full of eyes and elbows and mouths. Double, triple, quadruple population. Films and radios, magazines, books leveled down to a sort of paste pudding norm, do you follow me?"
"I think so"
Beatty peered at the smoke pattern he had put on the air. "Picture it. Nineteenthcentury man with his horses, dogs, carts, slow motion. Then, in the twentieth century, speed up your camera. Books cut shorter. Condensations, Digests. Tabloids. Everything boils down to the gag, the snap ending."
"Snap ending." Mildred nodded.
"Classics cut to fit fifteen-minute radio shows, then cut again to fill a two-minute book column, winding up at last as a ten- or twelve-line dictionary resume. I exaggerate, of course. The dictionaries were for reference. But many were those whose sole knowledge of Hamlet (you know the title, certainly, Montag; it is probably only a faint rumour of a title to you, Mrs. Montag) whose sole knowledge, as I say, of Hamlet was a one-page digest in a book that claimed: now at least you can read all the classics; keep up with your neighbours. Do you see? Out of the nursery into the college and back to the nursery; there’s your intellectual pattern for the past five centuries or more."
"More sports for everyone, group spirit, fun, and you don’t have to think, eh? Organize and organize and superorganize super-super sports. More cartoons in books. More pictures. The mind drinks less and less. Impatience. Highways full of crowds going somewhere, somewhere, somewhere, nowhere. The gasoline refugee. Towns turn into motels, people in nomadic surges from place to place, following moon tides, living tonight in the room where you slept this noon and I the night before."

"Now let’s take up the minorities in our civilization, shall we? Bigger the population, the more minorities. Don’t step on the toes of the dog lovers, the cat lovers, doctors, lawyers, merchants, chiefs, Mormons, Baptists, Unitarians, second generation Chinese, Swedes, Italians, Germans, Texans, Brooklynites, Irishmen, people from Oregon or Mexico. The people in this book, this play, this TV serial are not meant to represent any actual painters, cartographers, mechanics anywhere. The bigger your market, Montag, the less you handle controversy, remember that! All the minor minor minorities with their navels to be kept clean. Authors, full of evil thoughts, lock up your typewriters. They did. Magazines became a nice blend of vanilla tapioca. Books, so the damned snobbish critics said, were dishwater. No wonder books stopped selling, the critics said. But the public, knowing what it wanted, spinning happily, let the comic books survive. And the three-dimensional sex-magazines, of course. There you have it, Montag. It didn’t come from the Government down. There was no dictum, no declaration, no censorship, to start with, no! Technology, mass exploitation, and minority pressure carried the trick, thank God. Today, thanks to them, you can stay happy all the time, you are allowed to read comics, the good old confessions, or trade-journals."

"You must understand that our civilization is so vast that we can’t have our minorities upset and stirred. Ask yourself, What do we want in this country, above all? People want to be happy, isn’t that right? Haven’t you heard it all your life? I want to be happy, people say. Well, aren’t they? Don’t we keep them moving, don’t we give them fun? That’s all we live for, isn’t it? For pleasure, for titillation? And you must admit our culture provides plenty of these."

"Coloured people don’t like Little Black Sambo. Burn it. White people don’t feel good about Uncle Tom’s Cabin. Burn it. Someone’s written a book on tobacco and cancer of the lungs? The cigarette people are weeping? Burn the book. Serenity, Montag. Peace, Montag. Take your fight outside. Better yet, into the incinerator. Funerals are unhappy and pagan? Eliminate them, too. Five minutes after a person is dead, he’s on his way to the Big Flue, the Incinerators serviced by helicopters all over the country. Ten minutes after death a man’s a speck of black dust. Let’s not quibble over individuals with memoriams. Forget them. Burn them all, burn everything. Fire is bright and fire is clean."

Poiana Narciselor (Dumbrava Vadului)

Un loc foarte frumos de mers cu cortul în mai este Poiana Narciselor de lângã satul Vad.

Matei Visniec –"Sindromul de panicã în Orasul Luminilor"

Ca și "Dezordinea preventivã", "Sindromul de panicã..." este tot un fel de distopie cu un element autobiografic care sporește îngrijorarea cã lumea sumbrã, oricât de amuzant-absurdã ar fi ea, se poate materializa în afara dimensiunii ficţionale.
Panica derivã din perspectiva ratãrii, a anonimatului, a eșecului pe plan scriitoricesc a unor autori entuziaști cã au un mesaj interesant de transmis, derivat mai ales din încãrcãtura apocalipticã a universului comunist pe care o aduc în luminosul Paris, nesãţios de povești teribile despre sisteme politice inumane împotriva cãrora sã se revolte în bunul spirit franţuzesc.
Dar scriitorii au surpriza sã își vadã visurile spulberate în ciuda unui succes literar rãsunãtor, dar efemer. Așa cã ajung sã formeze grupul numãrul 5 al domnului editor Cambreleng, umbre scriitoricești nedumerite de uitarea nedreaptã la care sunt condamnaţi de o piaţã editorialã pe ale cãrei reguli nu le înţeleg pe deplin.

"Pãrerea domnului Cambreleng era cã Parisul devenise, în ultimii 50 de ani, un cimitir pentru artiștii lumii. [...]Toţi vin sã se înece aici cu bunã știinţã. Sigur, în inimile lor existã speranţa cã poate, poate, vor reuși, cã poate vor fi remarcaţi într-o bunã zi de un ilustru negustor de artã sau patron de galerie, de un ilustru critic literar sau director de editurã. Numai cã procentul de reușitã este de zero virgulã zero, zero la sutã. [...] De altfel, din aceastã cauzã și simţim o senzaţie de elasticitate când ne plimbãm în Paris, pentru cã de fapt pãșim pe cadavre [...] Câte talente a smuls din alveolele lor originare pentru a le înghiţi aici, pentru a le sugruma aici, pentru a le umfla cu iluzii... Ideal ar fi fost ca Parisul sã migreze spre toate colţurile lumii, nu ca toate talentele lumii sã migreze la Paris. Din cauza asta, de altfel, Parisul se scufundã acum, pentru cã a devenit o corabie prea grea, încãrcatã cu cadavre..."

Vișniec însuși, autor, narator și personaj, ajunge în acest cerc excentric și încearcã sã înţeleagã regulile jocului editorial sub bagheta lui Cambreleng. Nimic nu pare sã mai fi rãmas de spus, de creat, de împãrtãșit pe o scenã literarã suprasaturatã, cu teme golite de sens de atâtea discuţii, cu stiluri rãsuflate de atâtea întrebuinţãri, cu reţete neapetisante de la atâtea utilizãri. Totul este acoperit de amãrãciunea și melancolia dupã zilele luminoase ale scriitorului-rege peste mintea și inima opiniei publice. Totul a devenit mondenitate, consumerism și la final blazare într-un uriaș cimitir literar care pãstreazã, paradoxal, magia unei lumini intelectuale în realitate de mult stinse. Iar Cambreleng este acolo ca sã întreţinã iluzia unei posibile publicãri, deși nu existã nici un temei pentru o astfel de speranţã.

Apare și tema unei conspiraţii informaţionale care ne modeleazã sau, mai bine zis, manipuleazã atitudinile, poziţiile, opiniile, temã dezvoltatã în celãlalt roman al lui Vișniec, "Dezordinea preventivã". E amuzant (și amar totodatã) personajul câinelui devenit dependent de știri care moare de sevraj atunci când stãpânul sãu se izoleazã de orice sursã de știri atunci când își dã seama de abrutizarea intelectualã în care suntem menţinuţi tocmai prin supraîncãrcarea informaţionalã care se aflã peste tot în jurul nostru, un zgomot de fond informaţional la care suntem expuși forţat și pe nesimţite.

In orașul luminilor toatã lumea scrie, personajele devin autori și se povestesc pe sine, nu mai existã o delimitare clarã între creator și creaţie, fiecare își construiește limitele și scenariul propriei lumi din care tocmai el vrea sã evadeze. Umorul absurd care îl prinde atât de bine pe Vișniec îl salveazã pe cititor de la depresie, de la îngrijorarea nocivã cã dezastrul este iminent, deși nici nu mai avem mult pânã acolo.

"Literatura este un lucru misterios, în timp ce scrii și te afli în raport direct, mistic aproape, cu pagina albã de hârtie, îţi dai seama cã ești supus unor forţe imposibil de definit cu precizie. Cuvintele, odatã eliberate, au dreptul la anumite iniţiative. Ce orgoliu, sã crezi cã poţi construi tu însuţi o carte, când de fapt cuvintele te scriu pe tine și te construiesc!"