Stilul:3/5
Idei interesante:4/5
Coerență:4/5
Scrisã de un architect chiţibuşar, cartea oferã destule idei bune care sã tea jute sã evaluezi la un nivel minim confortul pe care ţi l-ar oferi un apartament pe care vrei sã-l cumperi. Cu umor, Radu Negoiţã analizeazã multe planuri reale de apartamente propuse de dezvoltatorii de complexe rezidenţiale şi evidenţiazã unde apar probleme. Este adevãrat cã la unele lucruri este excesiv de tipicar, dar pânã la urmã e important sã iei o decizie în cunoştinţã de cauzã şi sã recunoşti care sunt compromisurile atunci când le faci.
O carte utilã dacã eşti în cãutarea unui apartament de cumpãrat.
marți, 2 aprilie 2019
luni, 25 martie 2019
Marius Chivu -"Trei săptămâni în Anzi"
Stilul:3/5
Idei interesante:4/5
Coerență: 5/5
Un jurnal de cãlãtorie care mie mi-a plãcut foarte mult. Fãrã texte de cãutare a sinelui, pur şi simplu un om care s-a dus sã cunoascã alţi oameni, cu o agendã de locuri de vãzut, dar cu suficientã flexibilitate cât sã renunţe la obiective dacã apar lucruri mai interesante de fãcut sau dacã pur şi simplu se instaleazã oboseala.
"Poate unii dintre cititorii acestei cărți vor fi dezamăgiți [...], dar simt nevoia să mărturusesc că nu m-a interesat niciodată dimensiunea spirituală a acestei călătorii prin Peru. Nu am venit în Anzi să mă conectez cu Sinele, să simt Energia, să caut Iluminarea, să-mi găsesc Calea. Nu cred în cuvintele cu majusculă. Dacă mă voi întoarce mai înțelept şi mai împăcat cu mine, asta va fi urmarea unei călătorii în care am absorbit cât mai mult din această lume perfect necunoscută mie până acum. Consider că lumea de aici, realitatea aceasta şi viața de acum sunt suficient de vaste, de intense şi de misterioase."
Filosofia de cãlãtor a lui Marius Chivu mi s-a pãrut una sãnãtoasã, nepretenţioasã, de om care cautã sã descopere lumea, nu sã se proiecteze pe sine pe unde trece şi sã bifeze tot felul de competiţii de anduranţã fizicã, de fotografii uluitoare sau mai ştiu eu ce. Deşi fotografiile din carte sunt foarte mişto.
"In aceste aproape trei săptămâni am făcut tot ce ne-a stat în putință să merităm călătoria, să ne ridicăm la nivelul oamenilor locului şi, mai ales, să nu lăsăm urme ale trecerii noastre. I-am întrebat pe localnici mai mult decât am citit ghidurile de călătorie; am mâncat ce-am găsit în piețe, n-am ales din meniurile restaurantelor; am băut ceaiuri făcute în stradă, nu carbogazoase din marketuri; am dormit mai mult în paturile şi sub păturile lor decât în sacii noştri de dormit... N-am căutat confortul, am căutat să ne conformăm; am vrut cunoaştere nemijlocită, nu informație procesată; reproducerilor fidele le-am preferat imperfecțiunea făcută de mână. Am vrut lucrurile naturale şi autentice, chiar dacă murdare; trăitul, nu muzeificatul; ruina, nu finisatul. Imi imaginez că starea ideală a călătorului este ceva apropiat invizibilului. Un călător adevărat nu perverteşte, nu schimbă, nu intervine, nu lasă urme, nici semne. I'm not here, but I was there! este mantra călătorului adevărat. Trecerea trebuie să fie discretă, să nu perturbe ordinea, liniştea, obiceiurile locului. Un călător observă şi conservă. Vrea să se asemene diferenței, nu să semene variația. El merge ca şi cum s-ar ascunde: vrea să vadă, nu să fie văzut. Potecaşul, trecătorul, drumețul, călătorul sunt salamandre care devin una cu mediul, se diminuează pe sine. Călătoria e deghizare şi uitare de sine. Călătorim şi pentru că vrem să fim altcineva. Curiozitatea a ceea ce ai putea fi, a ceea ce eşti altundeva. Explorarea potențialității de sine. Călătoreşti pentru a arunca din lest, pentru a/ți fi o povară mai uşoară."
Din cãlãtorie, avem de toate: picanterii locale (cum ar fi mâncatul de porcuşori de Guinea), detalii de diferenţe culturale şi sociale, întâmplãri neaşteptate care te lasã gurã cascã (cum ar fi discuţia cu bãtrânul care l-a cunoscut pe Hemingway când ãsta dãdea pe-acolo cu sãptãmânile la pescuit în ocean).
"E al doilea travestit, după librarul Richard cel Roşu, pe care îl vedem integrat firesc într-o societate care nu pare să facă mare caz de această diferență. In aeroport am răsfoit o revistă glossy peruană pe a cărei copertă figura un cuplu gay şi mi-am dat seama că aşa ceva încă nu e posibil în România. I-am compătimit atâta pentru sărăcia lor, dar oamenii aceştia au o concepție asupra lumii mai complexă, iar toleranța lor impune respect."
Idei interesante:4/5
Coerență: 5/5
Un jurnal de cãlãtorie care mie mi-a plãcut foarte mult. Fãrã texte de cãutare a sinelui, pur şi simplu un om care s-a dus sã cunoascã alţi oameni, cu o agendã de locuri de vãzut, dar cu suficientã flexibilitate cât sã renunţe la obiective dacã apar lucruri mai interesante de fãcut sau dacã pur şi simplu se instaleazã oboseala.
"Poate unii dintre cititorii acestei cărți vor fi dezamăgiți [...], dar simt nevoia să mărturusesc că nu m-a interesat niciodată dimensiunea spirituală a acestei călătorii prin Peru. Nu am venit în Anzi să mă conectez cu Sinele, să simt Energia, să caut Iluminarea, să-mi găsesc Calea. Nu cred în cuvintele cu majusculă. Dacă mă voi întoarce mai înțelept şi mai împăcat cu mine, asta va fi urmarea unei călătorii în care am absorbit cât mai mult din această lume perfect necunoscută mie până acum. Consider că lumea de aici, realitatea aceasta şi viața de acum sunt suficient de vaste, de intense şi de misterioase."
Filosofia de cãlãtor a lui Marius Chivu mi s-a pãrut una sãnãtoasã, nepretenţioasã, de om care cautã sã descopere lumea, nu sã se proiecteze pe sine pe unde trece şi sã bifeze tot felul de competiţii de anduranţã fizicã, de fotografii uluitoare sau mai ştiu eu ce. Deşi fotografiile din carte sunt foarte mişto.
"In aceste aproape trei săptămâni am făcut tot ce ne-a stat în putință să merităm călătoria, să ne ridicăm la nivelul oamenilor locului şi, mai ales, să nu lăsăm urme ale trecerii noastre. I-am întrebat pe localnici mai mult decât am citit ghidurile de călătorie; am mâncat ce-am găsit în piețe, n-am ales din meniurile restaurantelor; am băut ceaiuri făcute în stradă, nu carbogazoase din marketuri; am dormit mai mult în paturile şi sub păturile lor decât în sacii noştri de dormit... N-am căutat confortul, am căutat să ne conformăm; am vrut cunoaştere nemijlocită, nu informație procesată; reproducerilor fidele le-am preferat imperfecțiunea făcută de mână. Am vrut lucrurile naturale şi autentice, chiar dacă murdare; trăitul, nu muzeificatul; ruina, nu finisatul. Imi imaginez că starea ideală a călătorului este ceva apropiat invizibilului. Un călător adevărat nu perverteşte, nu schimbă, nu intervine, nu lasă urme, nici semne. I'm not here, but I was there! este mantra călătorului adevărat. Trecerea trebuie să fie discretă, să nu perturbe ordinea, liniştea, obiceiurile locului. Un călător observă şi conservă. Vrea să se asemene diferenței, nu să semene variația. El merge ca şi cum s-ar ascunde: vrea să vadă, nu să fie văzut. Potecaşul, trecătorul, drumețul, călătorul sunt salamandre care devin una cu mediul, se diminuează pe sine. Călătoria e deghizare şi uitare de sine. Călătorim şi pentru că vrem să fim altcineva. Curiozitatea a ceea ce ai putea fi, a ceea ce eşti altundeva. Explorarea potențialității de sine. Călătoreşti pentru a arunca din lest, pentru a/ți fi o povară mai uşoară."
Din cãlãtorie, avem de toate: picanterii locale (cum ar fi mâncatul de porcuşori de Guinea), detalii de diferenţe culturale şi sociale, întâmplãri neaşteptate care te lasã gurã cascã (cum ar fi discuţia cu bãtrânul care l-a cunoscut pe Hemingway când ãsta dãdea pe-acolo cu sãptãmânile la pescuit în ocean).
"E al doilea travestit, după librarul Richard cel Roşu, pe care îl vedem integrat firesc într-o societate care nu pare să facă mare caz de această diferență. In aeroport am răsfoit o revistă glossy peruană pe a cărei copertă figura un cuplu gay şi mi-am dat seama că aşa ceva încă nu e posibil în România. I-am compătimit atâta pentru sărăcia lor, dar oamenii aceştia au o concepție asupra lumii mai complexă, iar toleranța lor impune respect."
Etichete:
Calatorii,
Carti,
Romania,
scriitori barbati
sâmbătă, 16 martie 2019
Peter Wohlleben -"Viata secreta a copacilor"
Stil: 3/5
Idei interesante: 5/5
Coerență: 4/5
Stiţi acele cãrţi unde se simte pasiunea pentru subiect a celui care le scrie? Ei, asta e un astfel de exemplu minunat. Nu conteazã cã nu vã atrage subiectul copacilor. Cartea aceasta vã va merge la suflet. Lãsând la o parte faptul cã nenea acesta vorbeşte cu patos, cartea cuprinde multe observaţii spectaculoase despre viaţa copacilor, unele care chiar vin contra aşteptãrilor şi presupunerilor noastre.
Ca sã vã faceţi o idee:
"Cãderea frunzelor este un process activ. Aşadar, copacul nu poate sã tragã un pui de somn în tot acest timp. Dupã ce substanţele nutritive au fost redepozitate în trunchi, el formeazã o peliculã separatoare, care întrerupe legãtura cu crengile. E de ajuns o adiere de vânt, şi frunzele plutesc spre pãmânt. Abia apoi copacul se poate odihni. Si are nevoie de asta, pentru a se elibera de stresul sezonului care a trecut. Lipsa de somn la copaci are aceleaşi consecinţe ca la oameni: constituie un pericol de moarte. Acesta este şi motivul pentru care stejarii şi fagii plantaţi în ghivece, în sufragerie, nu supravieţuiesc. Nu le permitem sã se deconecteze şi de aceea mor, de cele mai multe ori chiar în primul an."
"Copacii cresc mai repede odatã cu înaintarea în vârstã. Copaci cu trunchiuri cu un diametru de un metru produc de douã ori mai multã biomasã decât arborii cu trunchiuri de douã ori mai mici. In cazul copacilor, sã fii bãtrân nu înseamnã, aşadar, sã fii neputincios, încovoiat şi sensibil, ci, dimpotrivã, plin de vigoare şi în putere. Seniorii pãdurii sunt mult mai productivi decât lupii tineri şi, în contextul schimbãrilor climatice, aliaţi de nãdejde ai oamenilor. Sloganul sã întinerim pãdurile ca sã le regenerãm este cel puţin înşelãtor […] Singura scãdere a valorii, dupã o anumitã vârstã, este în sensul utilitãţii lemnului. […] Dacã ne dorim sã ne folosim de pãduri în lupta noastrã împotriva schimbãrilor climatice, atunci trebuie sã le lãsãm sã îmbãtrâneascã, aşa cum cer toate marile organizaţii de protecţie a mediului."
Idei interesante: 5/5
Coerență: 4/5
Stiţi acele cãrţi unde se simte pasiunea pentru subiect a celui care le scrie? Ei, asta e un astfel de exemplu minunat. Nu conteazã cã nu vã atrage subiectul copacilor. Cartea aceasta vã va merge la suflet. Lãsând la o parte faptul cã nenea acesta vorbeşte cu patos, cartea cuprinde multe observaţii spectaculoase despre viaţa copacilor, unele care chiar vin contra aşteptãrilor şi presupunerilor noastre.
Ca sã vã faceţi o idee:
"Cãderea frunzelor este un process activ. Aşadar, copacul nu poate sã tragã un pui de somn în tot acest timp. Dupã ce substanţele nutritive au fost redepozitate în trunchi, el formeazã o peliculã separatoare, care întrerupe legãtura cu crengile. E de ajuns o adiere de vânt, şi frunzele plutesc spre pãmânt. Abia apoi copacul se poate odihni. Si are nevoie de asta, pentru a se elibera de stresul sezonului care a trecut. Lipsa de somn la copaci are aceleaşi consecinţe ca la oameni: constituie un pericol de moarte. Acesta este şi motivul pentru care stejarii şi fagii plantaţi în ghivece, în sufragerie, nu supravieţuiesc. Nu le permitem sã se deconecteze şi de aceea mor, de cele mai multe ori chiar în primul an."
"Copacii cresc mai repede odatã cu înaintarea în vârstã. Copaci cu trunchiuri cu un diametru de un metru produc de douã ori mai multã biomasã decât arborii cu trunchiuri de douã ori mai mici. In cazul copacilor, sã fii bãtrân nu înseamnã, aşadar, sã fii neputincios, încovoiat şi sensibil, ci, dimpotrivã, plin de vigoare şi în putere. Seniorii pãdurii sunt mult mai productivi decât lupii tineri şi, în contextul schimbãrilor climatice, aliaţi de nãdejde ai oamenilor. Sloganul sã întinerim pãdurile ca sã le regenerãm este cel puţin înşelãtor […] Singura scãdere a valorii, dupã o anumitã vârstã, este în sensul utilitãţii lemnului. […] Dacã ne dorim sã ne folosim de pãduri în lupta noastrã împotriva schimbãrilor climatice, atunci trebuie sã le lãsãm sã îmbãtrâneascã, aşa cum cer toate marile organizaţii de protecţie a mediului."
Etichete:
Carti,
Germania,
non-fiction,
scriitori barbati
sâmbătă, 9 martie 2019
Evgheni Zamiatin -"Noi"
Stil: 3/5
Complexitate temporală: 4/5
Personaje: 3/5
Idei interesante: 3/5
Dramatism: 4/5
Bonus: puteți face o paralelă cu "1984" sau "Brave New World"
Complexitate temporală: 4/5
Personaje: 3/5
Idei interesante: 3/5
Dramatism: 4/5
Bonus: puteți face o paralelă cu "1984" sau "Brave New World"
Etichete:
Carti,
romane,
Rusia,
scriitori barbati
sâmbătă, 2 martie 2019
miercuri, 27 februarie 2019
miercuri, 20 februarie 2019
Anna Burns -"Milkman"
Stil: 5/5
Complexitate temporală: 5/5
Personaje: 4/5
Dramatism: 5/5
Bonus: nu ați mai citit nimic la fel
O altã carte cu un stil aparte (evident, doar a luat Man Booker Prize-ul). Pe mine m-a cam scos din sãrite la început, dar odatã intrata în ritm mi-a fost mai uşor de citit. Desi nu mi s-a potrivit, am apreciat stilul Annei Burns, se cunoaşte cã este foarte lucrat şi cã propune un mod specific de a te raporta la lume. E o analizã foarte minuţioasã a oamenilor, evenimentelor şi a propriilor gânduri şi reacţii, cumva un flow of counsciousness pentru obsesiv-compulsivi. Este o disecare a firului în 1000. Fiecare detaliu este întors pe absolut toate pãrţile, inclusive cele potenţiale, imaginare şi imposibile. Iar paradoxul constã în faptul cã personajul principal (personajele nu au nume în carte, dar sunt excesiv de individualizate, chiar şi aşa), în ciuda acestei hiper-analize, este forţat sã realizeze cã nu înţelege lumea în care trãieşte. Este adevãrat şi cã face parte dintr-o comunitate implicatã profund într-un conflict absurd (îţi ia vreo 100 de pagini ca sã-ţi dai seama despre ce este vorba -religie, politicã, sexualitate etc.), imposibil de rezolvat, pe care oamenii îl iau ca atare, fãrã sã-l conteste, unde moartea apare ca un alt fapt divers, un nou motiv de bârfã, o modalitate de a-ţi descrie familia alãturi de gradele de rudenie (la un moment dat îţi dai seama cã totul seamãnã foarte bine cu Irlanda de Nord).
"As for the gossips, and their response to my response, I knew I was confounding them as I had intended to confound them, even if I hadn’t intended confounding myself as well. It transpired though, that they didn’t care for confoundment and complained that my demeanour was improper, that it was resistant to ordinary treatment, that it was against the common weal, that I was almost-inordinately blank, almost-lifeless, almost-sterile, almost-counter-intuitive which was not and couldn’t ever be, they said, normal for a person on this earth ceaselessly to be. As for their use of "almost" –almost-inordinately blank, almost-lifeless and so on- that of course, on my part had been meant. Although I’d said it was imperative to present myself as blank and empty, what I meant was almost-blank and almost-empty. This was because preciseness and clean-cut methods might work perfectly and give a certain bromidic satisfaction on paper, but they wouldn’t do at all, or fool anybody for a second, in real life. Such meticulousness of planning smacked of aforethought, and obvious aforethought in this community -especially if you were trying to dupe it- was not a good thing. Unless you were dealing with the immensely stupid which I wasn’t, it was best to muss things up, to crease things, to leave tea-stains, to place a small but partial muddy footprint not exactly in the middle of the issue but slightly to the side of, and hopefully suggestive of, an incidental to the issue. So that part worked. But they said I was ungenerous in my facial expression, stressing “expression” as in singular, as in, I only seemed to have one. Near-expressionless too, was what they said it was. It was near-arid, near-solitary, near-deprogrammed and again I took hope from their not saying it was inscrutable. Inscrutability here, as with obvious aforethought, as with topsoil thinking, didn’t work. At first they said they weren’t sure if I was displaying an unamiable Marie Antoinetteness by being stuck-up, by thinking I was above them. Then they decided that no, probably this was some eccentricity in keeping with my character, most likely stemming from all that reading of ancient books I did while walking about. They said that overall, my not being one thing or the other was proving a drain on their resources, which didn’t stop them though, from inferring me all the same. A bit eerie, a bit creepy, they decided, adding that they hadn’t noticed before but it was that I resembled in my open-but-closed perspective the ten-minute area. It was as if there was nothing there when there was something there, while at the same time, as if there was something there when there was nothing there. I was a condition athwart, they said, transverse, not social, though they did mitigate this with, "But perhaps that’s only one side of her." However, as they didn’t believe there was any other side, that just brought them back to the beginning, to me having only the one."
Tânãra care este personajul principal (prin ochii cãreia şi avem acces la lumea din carte) este vãzutã de societate ca fiind o ciudatã pentru cã are “prostul” obicei de a citi pe stradã. O evadare din realitate atât de ostentativã încât produce repulsie şi blamare în comunitatea unde orice pas greşit duce la moarte. Iar cititul, alãturi de falsa hiper-luciditate, se dovedeşte o metodã ineficientã de auto-apãrare. Doar pentru cã îţi creezi propriul univers unde sã modelezi viaţa pânã la obsesie nu îţi dã controlul la care speri. Ba dimpotrivã. Te lasã dezarmat atunci când realitatea va da buzna, imposibil de a fi opritã de bariera psihicã care nu aduce decât o alienare la nivel subiectiv, complet neputincioasã în faţa exteriorului intruziv. Dar avem un fel de happy-end (pentru cã existã, evident, un dumnezeu al cititorilor).
"These past months, ever since the beginning of Milkman, I was getting an education on just how much I was impacting people without any awareness I’d been visible to people. "It’s creepy, perverse, obstinately determined," went on longest friend. "It’s not as if, friend," she said, "this were a case of a person glancing at some newspaper as they’re walking along to get the latest headlines or something. It’s the way you do it -reading books, whole books, taking notes, checking footnotes, underlining passages as if you’re at some desk or something, in a little private study or something, the curtains closed, your lamp on, a cut of tea beside you, essays being penned -your discourses, your lucubrations. It’s disturbing. It’s deviant. It’s optical illusional. Not public-spirited. Not self-preservation. Calls attention to itself and why -with enemies at the door, with the community under siege, with us all having to pull together -would anyone want to call attention to themselves here?" "Hold on a minute," I said. "Are you saying it’s okay for him to go around with Semtex but not ok for me to read Jane Eyre in public?" "I didn’t say not in public. Just don’t do it while you’re walking about. They don’t like it," she added, meaning the community then, resuming that looking-ahead of hers, she said she was not prepared to get into amphibologies, into equivocations, into the auld "over the water" double-talk, but if I cared to look at it in its proper surroundings, then Semtex taking precedence as something normal over reading-while-walking –"which nobody but you thinks is normal" -could certainly be construed as the comprehensible interpretation here. "Semtex isn’t unusual," she said. "It’s not not to be expected. It’s not incapable of being mentally grasped, of being understood, even if most people here don’t carry it, have never seen it, don’t know what it looks like and don’t want anything to do with it. It fits in -more than your dangerous reading-while-walking fits in. This is about awareness and your behaviour doesn’t display awareness. So, looked at in those terms, terms of contextual environment, then yeah," she concluded, "it is okay for him and it’s not okay for you." "
Complexitate temporală: 5/5
Personaje: 4/5
Dramatism: 5/5
Bonus: nu ați mai citit nimic la fel
O altã carte cu un stil aparte (evident, doar a luat Man Booker Prize-ul). Pe mine m-a cam scos din sãrite la început, dar odatã intrata în ritm mi-a fost mai uşor de citit. Desi nu mi s-a potrivit, am apreciat stilul Annei Burns, se cunoaşte cã este foarte lucrat şi cã propune un mod specific de a te raporta la lume. E o analizã foarte minuţioasã a oamenilor, evenimentelor şi a propriilor gânduri şi reacţii, cumva un flow of counsciousness pentru obsesiv-compulsivi. Este o disecare a firului în 1000. Fiecare detaliu este întors pe absolut toate pãrţile, inclusive cele potenţiale, imaginare şi imposibile. Iar paradoxul constã în faptul cã personajul principal (personajele nu au nume în carte, dar sunt excesiv de individualizate, chiar şi aşa), în ciuda acestei hiper-analize, este forţat sã realizeze cã nu înţelege lumea în care trãieşte. Este adevãrat şi cã face parte dintr-o comunitate implicatã profund într-un conflict absurd (îţi ia vreo 100 de pagini ca sã-ţi dai seama despre ce este vorba -religie, politicã, sexualitate etc.), imposibil de rezolvat, pe care oamenii îl iau ca atare, fãrã sã-l conteste, unde moartea apare ca un alt fapt divers, un nou motiv de bârfã, o modalitate de a-ţi descrie familia alãturi de gradele de rudenie (la un moment dat îţi dai seama cã totul seamãnã foarte bine cu Irlanda de Nord).
"As for the gossips, and their response to my response, I knew I was confounding them as I had intended to confound them, even if I hadn’t intended confounding myself as well. It transpired though, that they didn’t care for confoundment and complained that my demeanour was improper, that it was resistant to ordinary treatment, that it was against the common weal, that I was almost-inordinately blank, almost-lifeless, almost-sterile, almost-counter-intuitive which was not and couldn’t ever be, they said, normal for a person on this earth ceaselessly to be. As for their use of "almost" –almost-inordinately blank, almost-lifeless and so on- that of course, on my part had been meant. Although I’d said it was imperative to present myself as blank and empty, what I meant was almost-blank and almost-empty. This was because preciseness and clean-cut methods might work perfectly and give a certain bromidic satisfaction on paper, but they wouldn’t do at all, or fool anybody for a second, in real life. Such meticulousness of planning smacked of aforethought, and obvious aforethought in this community -especially if you were trying to dupe it- was not a good thing. Unless you were dealing with the immensely stupid which I wasn’t, it was best to muss things up, to crease things, to leave tea-stains, to place a small but partial muddy footprint not exactly in the middle of the issue but slightly to the side of, and hopefully suggestive of, an incidental to the issue. So that part worked. But they said I was ungenerous in my facial expression, stressing “expression” as in singular, as in, I only seemed to have one. Near-expressionless too, was what they said it was. It was near-arid, near-solitary, near-deprogrammed and again I took hope from their not saying it was inscrutable. Inscrutability here, as with obvious aforethought, as with topsoil thinking, didn’t work. At first they said they weren’t sure if I was displaying an unamiable Marie Antoinetteness by being stuck-up, by thinking I was above them. Then they decided that no, probably this was some eccentricity in keeping with my character, most likely stemming from all that reading of ancient books I did while walking about. They said that overall, my not being one thing or the other was proving a drain on their resources, which didn’t stop them though, from inferring me all the same. A bit eerie, a bit creepy, they decided, adding that they hadn’t noticed before but it was that I resembled in my open-but-closed perspective the ten-minute area. It was as if there was nothing there when there was something there, while at the same time, as if there was something there when there was nothing there. I was a condition athwart, they said, transverse, not social, though they did mitigate this with, "But perhaps that’s only one side of her." However, as they didn’t believe there was any other side, that just brought them back to the beginning, to me having only the one."
Tânãra care este personajul principal (prin ochii cãreia şi avem acces la lumea din carte) este vãzutã de societate ca fiind o ciudatã pentru cã are “prostul” obicei de a citi pe stradã. O evadare din realitate atât de ostentativã încât produce repulsie şi blamare în comunitatea unde orice pas greşit duce la moarte. Iar cititul, alãturi de falsa hiper-luciditate, se dovedeşte o metodã ineficientã de auto-apãrare. Doar pentru cã îţi creezi propriul univers unde sã modelezi viaţa pânã la obsesie nu îţi dã controlul la care speri. Ba dimpotrivã. Te lasã dezarmat atunci când realitatea va da buzna, imposibil de a fi opritã de bariera psihicã care nu aduce decât o alienare la nivel subiectiv, complet neputincioasã în faţa exteriorului intruziv. Dar avem un fel de happy-end (pentru cã existã, evident, un dumnezeu al cititorilor).
"These past months, ever since the beginning of Milkman, I was getting an education on just how much I was impacting people without any awareness I’d been visible to people. "It’s creepy, perverse, obstinately determined," went on longest friend. "It’s not as if, friend," she said, "this were a case of a person glancing at some newspaper as they’re walking along to get the latest headlines or something. It’s the way you do it -reading books, whole books, taking notes, checking footnotes, underlining passages as if you’re at some desk or something, in a little private study or something, the curtains closed, your lamp on, a cut of tea beside you, essays being penned -your discourses, your lucubrations. It’s disturbing. It’s deviant. It’s optical illusional. Not public-spirited. Not self-preservation. Calls attention to itself and why -with enemies at the door, with the community under siege, with us all having to pull together -would anyone want to call attention to themselves here?" "Hold on a minute," I said. "Are you saying it’s okay for him to go around with Semtex but not ok for me to read Jane Eyre in public?" "I didn’t say not in public. Just don’t do it while you’re walking about. They don’t like it," she added, meaning the community then, resuming that looking-ahead of hers, she said she was not prepared to get into amphibologies, into equivocations, into the auld "over the water" double-talk, but if I cared to look at it in its proper surroundings, then Semtex taking precedence as something normal over reading-while-walking –"which nobody but you thinks is normal" -could certainly be construed as the comprehensible interpretation here. "Semtex isn’t unusual," she said. "It’s not not to be expected. It’s not incapable of being mentally grasped, of being understood, even if most people here don’t carry it, have never seen it, don’t know what it looks like and don’t want anything to do with it. It fits in -more than your dangerous reading-while-walking fits in. This is about awareness and your behaviour doesn’t display awareness. So, looked at in those terms, terms of contextual environment, then yeah," she concluded, "it is okay for him and it’s not okay for you." "
Etichete:
Carti,
Irlanda,
romane,
scriitori femei
Abonați-vă la:
Postări (Atom)