Muriel Barbery -"Eleganţa ariciului"

"Eleganţa ariciului" este una din acele cărţi recomandate de toată lumea, despre care simţi că nu va fi complet pe gustul tău, dar pe care o citeşti totuşi ca să o bifezi de pe listă şi să închei orice discuţie pe această temă.

"Ce alt motiv aș putea avea pentru a scrie toate acestea, acest derizoriu jurnal al unei portãrese care îmbãtrânește, dacã scrisul n-ar avea și el ceva din arta cositului? Când rândurile devin proprii lor demiurgi, când asist ca la ceva în chip miraculos neștiut, la nașterea pe hârtie a unor fraze ce scapã voinţei mele și, așternându-se pe paginã fãrã voia mea, îmi spun ce nu știam și nici nu credeam cã vreau, mã bucur de aceastã naștere fãrã dureri, de aceastã evidenţã nepusã la cale, de a urmãri fãrã trudã, fãrã vreo certitudine, cu fericirea uimirilor sincere, o panã ce mã cãlãuzește și ma poartã. Atunci, ajung, în deplina cunoaștere și texturã a fiinţei mele, la o uitare de sine ce se învecineazã cu extazul și gust sublima tihnã a unei conștiinţe spectatoare."

Imbinarea mizantropiei unei portărese în vârstă, un nazist cultural şi literar, un observator acid şi nesentimental al vieţii locatarilor, în care se regăsesc probabil mulţi dintre cei care citesc intensiv (aş pune pariu că doamnei Michel nu i-ar plăcea cartea aceasta), cu prospeţimea şi vioiciunea unei adolescente, alături de o critică (savuroasă, e drept) a metehnelor francezilor (partea asta mi-a mers la suflet, recunosc) este reţeta de succes a romanului.

"Pânã atunci atribuisem condiţiei de autodidactã proletarã motivele eclectismului meu cultural. Dupã cum am amintit deja, am folosit fiecare secundã a existenţei mele pe care puteam s-o rup de la muncã pentru a citi, a vedea filme sau a asculta muzicã. Dar aceastã frenezie în devorarea obiectelor culturale mi se pãrea a suferi de o greșealã majorã în materie de gust: cea a amestecului brutal dintre opere respectabile și altele care erau mai puţin așa.
Nu încape îndoialã cã în domeniul lecturii este cel mai puţin pregnant eclectismul meu, deși aici diversitatea intereselor mele e cea mai mare. Am citit lucrãri de istorie, de filozofie, de economie politicã, de sociologie, de psihologie, de pdagogie, de psihanalizã și, bineînţeles și mai cu seamã, de literaturã. Primele m-au interesat; ultima este toatã viaţa mea. Motanul meu, Léon, poartã acest nume din motive de Tolstoi. Cel dinaintea lui se numea Dongo din motive de Fabrice del. Pe prima mea pisicã o chema Karenina din motive de Anna, dar n-o strigam decât Karé, de teamã sã nu fiu demascatã. In afarã de infidelitatea stendhalianã, preferinţele mele se situeazã foarte categoric în Rusia dinainte de 1910, însã am și satisfacţia de-a fi devorat o parte, în definitiv apreciabilã, din literatura mondialã, dacã ţinem cont de faptul cã sunt o fatã de la ţarã, ale cãrei speranţe de carierã au întrecut toate așteptãrile ducând pânã la statutul de portãreasã la numãrul 7 de pe rue de Grenelle."

Prima jumătate a cărţii e atractivă prin mişto-ul pe care îl face de snobismul francezilor. Sfârşitul, însă, este mai curând dezumflat şi lipsit de originalitate. Sunt unele cărţi unde apăsarea primei părţi cere un final relativ stereotip pentru că cititorul a primit deja o încărcătură mult prea grea pentru cât ar fi el dispus să asimileze. Mă gândesc aici la „Room” al lui Donoghue sau la mai cunoscutul "Eseu despre orbire" al lui Saramago. Pentru romanul uşurel (deşi nu mai puţin agreabil) de faţă sfârşitul răsuflat nu se justifică.

"Doamna Michel are eleganţa ariciului: pe dinafarã e plinã de ţepi, o adevãratã fortãreaţã, dar am senzaţia cã pe dinãuntru este la fel de rafinatã ca și aricii, care sunt niște fãpturi în chip înșelãtor indolente, cumplit de singuratice și teribil de elegante."

"Nu putem înceta sã dorim, iar asta ne glorificã și ne ucide. Dorinţa! Ea ne poartã și ne crucificã, conducându-ne în fiecare zi pe câmpul de luptã unde în ajun am pierdut bãtãlia, dar care, în lumina soarelui, ni se pare din nou un teren de cuceriri, ne face sã construim, chiar dacã mâine vom muri, imperii sortite sã ajungã praf și pulbere, ca și cum cunoașterea cãderii lor viitoare n-ar conta cât conteazã setea de-a le edifica acum, ne insuflã forţa de a vrea din nou ceea ce nu putem avea și ne aruncã dimineaţa în iarba presãratã cu cadavre, furnizându-ne pânã la moarte proiecte de îndatã împlinite și de îndatã renãscând. Dar e atât de extenuant sã dorim neîncetat... Curând, aspirãm la o plãcere fãrã cãutare, visãm la o stare preafericitã fãrã de început și fãrã de sfârșit, când frumuseţea n-ar mai fi nãzuinţã, nici proiect, ci ar deveni evidenţa însãși a naturii noastre. Or, aceastã stare este Arta. Cãci aceastã masã, eu va fi trebuit s-o aștern? Iar aceste merinde, trebuie oare sã jinduiesc la ele pentru a le vedea? Undeva, altundeva, cineva a dorit aceastã masã, a aspirat la aceastã transparenţã mineralã și a cãutat plãcerea de a mângâia cu limba miezul mãtãsos și sãrat al unei stridii cu lãmâie. A trebuit sã existe acest proiect, unul printre o sutã altele, fãcând sã se iveascã mii, aceastã intenţie de a pregãti și de a savura o gustare cu fructe de mare –acest proiect al celuilalt, în realitate, pentru ca tabloul sã prindã formã.
Dar când privim o naturã moartã, când ne delectãm, fãrã a fi cãutat-o, cu aceastã frumuseţe ce poartã cu ea reprezentarea glorificatã și imobilã a lucrurilor, ne bucurãm de ceva la care n-a trebuit sã jinduim, contemplãm ceva ce n-a trebuit sã vrem, preţuim ceva pentru care nu a trebuit sã nutrim dorinţa. Si atunci natura moartã, pentru cã materializeazã o frumuseţe ce se adreseazã dorinţei noastre, dar este zãmislitã de cea a altcuiva, pentru cã e pe potriva plãcerii noastre fãrã a intra în nici un plan de-al nostru, pentru cã ni se dãruiește fãrã a ne cere efortul de-a o dori, reprezintã chintesenţa Artei, acea certitudine a atemporalului. In scena mutã, fãrã viaţã, nici mișcare, se materializeazã un timp lipsit de proiecte, o perfecţiune smulsã duratei și obositei sale aviditãţi –o plãcere fãrã dorinţã, o existenţã fãrã duratã, o frumuseţe fãrã vrere.
Cãci Arta este emoţia fãrã dorinţã."

"Ceea ce nu-i în regulã este cã toţi copiii cred în vorbele adulţilor și, deveniţi adulţi, se rãzbunã înșelându-și proprii copii. „Viaţa are un sens pe care-l cunosc doar oamenii mari” este minciuna universalã în care toatã lumea e obligatã sã creadã. Când, la vârsta adultã, înţelegi cã nu-i adevãrat, e prea târziu. Misterul rãmâne intact, dar toatã energia disponibilã a fost de mult irositã în activitãţi stupide. Nu mai rãmâne decât sã te anesteziezi cum poţi, încercând sã maschezi faptul cã nu gãsești nici un sens vieţii tale și-ţi amãgești propriii copii pentru a încerca sã te convingi mai bine pe tine însuţi."

"Cei bogaţi au datoria sã respecte Frumosul. Dacã nu, meritã sã moarã."

Jeet Thayil -"Narcopolis"

Incerc să-mi diversific cât mai mult lecturile, dar, deşi consider că am citit suficient de mulţi autori indieni, mă dau bătută de fiecare dată în faţa promisiunilor lor literare. Aşa am ajuns la Jeet Thayil (recomandat, de altfel, şi de nominalizările la Man Booker/Asian Prize). Dacă v-a pasionat tema narcoticelor în literatură cu de Quincey sau Nerval, e bine de încercat şi Jeet Thayil pentru a vă extinde geografic, cultural şi temporal interesul.

Structura romanului este suficient de clară, cu puţină răbdare, iar enigma naratorului se rezolvă după ce acceptaţi că mintea nu vă joacă feste şi că la un moment dat povestitorul chiar este o pipă de opium (nu vă stric plăcerea lecturii prin această desconspirare, ba chiar vă scutesc de unele momente frustrante).
Sunt 4 părţi: "The Story of O" –cu naratorul Dom care ajunge la Bombay prin anii '70 şi devine dependent de opium, fiind un client fidel al "vizuinilor" de fumat unde îi întâlneşte pe Rashid, proprietarul unui asemenea stabiliment, şi pe Dimple, o frumoasă "hijra" (băiat vândut de o mamă săracă unui bordel unde a fost castrat pentru a avea un avantaj competitiv pe piaţa prostituţiei) care lucrează acolo part-time (îşi păstrează, desigur, şi locul la bordel). Intr-o societate puternic divizată social şi etnic, opiumul uneşte oameni dintre cei mai diferiţi.
La un moment dat, se schimbă naratorii din Dom la vechea pipă de opium (care foloseşte persoana întâi) şi care ne spune povestea lui Dimple care devine dependentă de droguri după ce un chinez, Mr. Lee, i le oferă pentru a-i diminua durerile.
Este o Indie căreia i se potriveşte imaginea lui Ghandi, unde hipioţii găsesc simplitatea, liniştea, naturaleţea pierdute în lumea vestică.
In partea a doua, construită într-un mod aşezat şi fără majore artificii temporale sau stilistice, "The Story of the Pipe" aflăm cum a ajuns Mr. Lee să-şi părăsească China natală pentru a se refugia în India şi a-i lăsa moştenire lui Dimple pipa faimoasă cu care să-şi câştige existenţa în "vizuina" lui Rashid.
In partea a treia, "The Intoxicated", lumea dependenţilor de opium începe să se prăbuşească, alături de întreaga Indie. Suntem deja în anii '90 când pe piaţă pătrunde heroina produsă chimic numită "garad" nemilos de accesibilă (inclusiv financiar) pentru mai multe categorii de indieni, iar Bombay-ul, acum numit Mumbai, este devastat de repetate acte de violenţă etnică care răspândesc o panică generală. Dom revine şi adoptă noua modă narcotică, iar înainte să părăsească Bombay-ul (din nou) o lasă pe Dimple la un fel de clinică de dezintoxicare.
In a patra parte, "Some Uses of Reincarnation", Dom revine în Bombay pentru a descoperi un oraş complet schimbat, polişat, sclipicios, dar la fel de corupt în esenţă, doar că de data aceasta cu ecstasy şi cocaină.
Romanul se încheie frumos, ciclic, rotund, atunci când Dom găseşte printre lucrurile lăsate de Dimple vechea pipă a lui Mr. Lee. Astfel se completează o lume închisă din care nimeni nu poate scăpa decât, poate, în amăgirile drogurilor.

"The sea was swollen with waves and rain. There were no birds in the sky, or there were fluorescent birds that piped harsh melodies, birds that revealed themselves to be kites, and moments later revealed themselves to be not fluorescent at all but transparent, and not kites but crows, transparent albino crows barking dissonance, not melody, and Dimple crouched under the terrible sky wheeling with luminous birds and asked me if I could see the lights of a ship where the horizon was. I followed where her finger pointed but saw nothing, because the sea was full of chop and rain. I don’t remember what I said in reply, or whether I replied at all, but just then I experienced a moment of clairsentience, a feeling of longing and anxiety, Dimple’s, and for a moment I saw what she saw, a lost junk with tattered sails that seemed to have travelled a great distance of time, from the past into the future, with too few stops for refuelling and repairs. And I knew that she wanted the ship to send a boat to collect her and take her away, take her somewhere calm and clean, where she could rest and repair her own wounds, and just then, just as I felt her sadness settle in my chest, she got up and went back to the taxi."

Pe această structură, devenită clară mai ales după ce termini cartea, Thayil îmbină ca într-o stare halucinogenă poveştile, sentimentele şi identităţile personajelor, amestecuri care se infiltrează natural într-o realitate suficient de ciudată şi haotică pentru a le estompa bizareriile fumului de opium.

"Dreams leak from head to head; they travel between those who face in the same direction, that is to say lovers, and those who share the bonds of intoxication and death. That’s why the old Chini’s head is in mine. I’m dreaming Dimple’s dream and I want to stop but I don’t know how. The beggar woman is dead and Dimple too is dead and I deserve to die for fucking the dead. He smelled the smoke from the burning warehouse as the sweat broke on his face and the room turned red. I deserve to be here in hell, he thought, as he reached down and squeezed his dick with his hand, squeezed as hard as he could, squeezed until he was shouting and he saw a vision of himself in the future, sitting in a room while the evening gathered, still dreaming her dream, except the dream was not of Mr Lee but of himself, years after Dimple’s death, when he was old and pious and waiting for her ghost, and he heard her future words, the lovely words with which she would greet him: dreams leak and the dead return, but only if you love us. Of the dozen words she would speak in the future, he’d be struck by the word love, because it had never before been uttered between them, not in all their time together. By then, Rashid would know the truth of the words, though he’d be glad to hear them from her; and by then he’d be grateful, bewildered but grateful that she’d come back to pay him this compliment."

Personajul care dă esenţă cărţii nu este naratorul Dom, ci Dimple, cea/cel care îşi adaptează masculinitatea sau feminitatea la propriile interese sau senzaţii (nu invers cum suntem cu toţii educaţi), nefiind niciodată cu adevărat nici una dintre cele două, pentru care drogul cuvintelor este mai puternic decât cel chimic, care devine un junkie al lecturilor (mai ales după ce învaţă engelza care îi dă o libertate literară mult mai mare), pentru care identitatea e ceva fluid, ceva aflat în continuă construcţie şi adaptare.

"I thought: For every happiness there is an equal and opposite unhappiness. Then I took a drag of charas and the room filled with light. Everything was transparent. The skin on my arms was as thin as paper. I looked into my flesh and saw the moving bones wrapped in pink translucent sheets; and all the while the rain fell in great washes against the roof, sheets of water that streamed from the windows and gathered in the corners of the room. We smoked that dirty hash, Bombay black charas with the colour and texture of goat shit, and we chased heroin on strips of foil. We spoke those words, the beautiful ones without meaning or consequence. We laughed for no reason and interrupted our laughter with silence. Pepsi spread a prayer mat and prayed and we waited in the room where the television flickered like firelight and the rain gurgled and crashed. We smoked. People came and went. We spoke the beautiful words and we called heroin by its joyful name. I didn’t sleep but I was full of dreams and when I made my way outside it was dawn. The rain had thinned. Everything was lit with meaning. Water lapped against the city’s ruined buildings, dirty water strewn with petals and garbage and smelling of attar. People waded on the street, soaked to the skin, their faces ecstatic in the charcoal light. I knew them as my brothers as I stood in the rain. I spread my pitiful, deluded arms wide. I wanted to hold the city, each woman and child and animal and man. I wanted to save them. And then I saw Dimple on the balcony reading a book, squinting as if her life depended on the words. When she saw me she stood up. There was a piece of sticking plaster on her chin and she said something I didn’t understand, or maybe I did understand but I don’t remember. I went to say goodbye and she whispered something in my ear, repeated what she’d said earlier or said something else, though I still didn’t understand until I saw the Air India carry case in her hands. She had packed her belongings and she’d been waiting for me on the balcony. It was still raining and below us the floodwater suddenly seemed very deep, though I knew it wasn’t. Dimple watched a puddle form on the balcony. She said, Take me with you. I’ll die if I stay here."

O predispoziţie la schimbare identitară pe care o are însuşi oraşul aflat în centrul cărţii, construit paradoxal pe o bază absurdă şi nedreaptă de inegalitate imuabilă, stabilită prin naştere.

Meeting the brilliant David Sedaris

Profit de zilele libere de Crăciun ca să mai recuperez din postările cu care am rămas mult în urmă. Pe 12 decembrie David Sedaris a fost invitat la Librăria Bastilia. Mi-am făcut neapărat timp să îl văd pentru că "Dress Your Family in Corduroy and Denim" este de o ironie absolut fabuloasă şi trece cu fineţe amară peste unele experienţe dramatice din viaţa personală (bineînţeles că îi voi dedica o postare specială, dar va mai dura niţel până îi vine rândul).

Să revenim la David. E la fel de spumos de amuzant în realitate pe cât e în cărţile lui. A fost mai bine decât orice stand-up comedy show posibil.
A fost drăguţ că s-a jucat niţel cu limba română. Mi s-a părut un semn de respect şi de deschidere din partea lui. Pe lângă faptul că învăţase unele proproziţii mai neobinşnuite (cum ar fi "Aş dori să beau nişte apă.") pe care le strecura pe neaşteptate în discuţie, a făcut un întreg tărăboi de râsete pe tema înjurăturilor româneşti (care sunt, trebuie să recunoaştem, destul de inventive –„f... your mother’s Easters”?!).
Pe lângă aventura nefericită cu taximetristul care l-a adus de la aeroport (nici nu mai ştiu când vom scăpa de aceste specimene nefericite care abuzează de turişti din acea revoltătoare tendinţă românească de a te crede superior pentru că "fraiereşti" pe un străin –o speculare a situaţiei care îţi provoacă vomă, dar să trecem peste revolta mea...), observaţiile lui David Sedaris privind România au fost simpatice –mereu este folositor ca şi "reality check" să ai perspectiva cuiva din exterior. După ce a povestit cu mare haz cum româncele sunt exagerat de machiate, şi asta ca şi cum tocmai urmează să joace în rolul Cruella Deville, o săptămână întreagă m-am holbat la tipe în metrou ca să ajung să-i dau dreptate.

Mi-a plăcut modestia cu care a vorbit despre debutul lui ca scriitor. A scris zilnic timp de 15 ani înainte de a-şi publica prima carte. "Nothing big happens to me, but I write every day." Iar când a avut prima lectură publică, publicului i-a plăcut ce a auzit. Aşa a mai fost invitat la alte evenimente şi a avut confirmarea că este suficient de bun pentru a fi publicat. De aceea i-am şi înţeles consternarea faţă de manuscrisele primite de la persoane care scriu doar de câteva săptămâni. Si răspunsul lui savuros că recomandă ca scriitorii aspiranţi să ceară sfatul unor persoane care nu le sunt prieteni.
Cititorii recunosc valoarea, ştiu când o carte le place cu adevărat şi te răsplătesc cu aprecierea lor. In plus, un scriitor are nevoie să-şi acorde suficient timp pentru a se dezvolta, pentru a evolua, pentru a-şi maturiza stilul. Iar evaluările celorlalţi sunt foarte importante: "It is stupid not to listen to smart people and put your ego first."

Orice poate deveni subiect de scris, cu acelaşi umor inconfundabil marca David Sedaris. Cum ar fi povestea unei tumori (benigne, din fericire) pe care să o dai de mâncare broaştelor ţestoase. Asta dacă nu ai nimerit pe plajă în perioada când ele hibernează, fiind nevoit să o păstrezi până la sezonul următor în congelator.
Chiar şi cele mai jenante întâmplări pot deveni amuzante dacă le vezi din unghiul potrivit. Până la urmă, nu suntem foarte diferiţi unii de ceilalţi, aşa că sentimentul de jenă este relativ nejustificat.
Oricum, David Sedaris consideră că are mai mult farmec să scrii despre lucruri care nu îţi ies foarte bine. "You do not write about things you do well. I make myself more inapt in a story than I am in real life."
Iar despre francezi a spus un lucru simpatic, care mi-a mers la inimă: "Making friends in France is like getting married. It is hard to break up."

Sadegh Hedayat –„Bufniţa oarbă”

„In viaţă sunt răni care, precum lepra, rod încet în singurătate sufletul şi-l distrug.” Si distrugerea asta ţine 150 de pagini.
„Bufniţa oarbă” este bântuită din scoarţă în scoarţă de viziunile de coşmar ale naratorului, într-o lume halucinantă şi absurdă, deşi poate coerentă la nivel psihologic pentru personajul care se afundă în nebunie.

Pe lângă elementele cu iz autobiografic (refugiul în opium pentru a regăsi liniştea în faţa realităţii haotice, incomprehensibile; referinţele la cultura indiană de care Hedayat era fascinat), povestea izolării, a imposibilităţii de comunicare, se construieşte labirintic, printr-o reţea de simboluri, imagini recurente, reflecţii asupra vieţii, societăţii, religiei, artei, literaturii şi a orice altceva mai bântuie prin fumul opiumului.
Personajul este abulic, nu poate iniţia nici o acţiune, deşi resimte în mod dureros această incapacitate de a atinge acea frumuseţe la care visează.

Romanul e structurat în două părţi, deşi lipsa de coerenţă face relativă orice încercare de a-i impune o structură. Chiar dacă totul este povestit la persoana întâi, naratorul apare la fel de de-structurat, de alienat de logică şi realitate ca şi cartea.
In prima parte, personajul-narator este un artist, iar în cea de-a doua, scriitorul care îşi spune povestea. Este o ciudată reflexie a celor două părţi: la început, naratorul desenează învelitori pentru truse de scris, iar mai apoi, scriitorul pare să îşi amintească ca în vis de prima parte. Dacă la început povestitorul are o fascinaţie bizară faţă de apariţia feminină care nu se va materializa nicidoată într-o relaţie carnală (ba chiar se va termina în moarte), în partea a doua personajul nostru este devastat de atracţia senzuală faţă de soţia lui pe care o bănuieşte de infidelitate, paranoia care pare să îi macine complet sănătatea psihică.

Intreaga carte este o pendulare şi o reflecţie asupra dublului: scriitor-narator, realitate-halucinaţie, spiritualitate-senzualitate.
Cu siguranţă mi-au scăpat multe nuanţe ale cărţii (pe care va trebui neapărat să o recitesc cândva), aşa că voi rămâne la pasiunea mea veche (din facultate) pentru Gérard de Nerval. „Aurélia” e scrisă în acelaşi stil ca şi „Bufniţa oarbă”, numai că Nerval a fost mai pe înţelesul/sentimentul meu. Poate e şi o preferinţă dată de limitele mele culturale. C’est à voir. Oricum, mi-ar plăcea să citesc un studiu comparativ între cele două cărţi. Dacă nu găsesc, mă voi apuca să-l scriu eu la pensie. In 30 de ani, blogul meu va deveni cel mai consistent material literar de pe internet, cu siguranţă.

Cum a fost la FILIT 2014

Am fost şi eu la FILIT, doar că la mine e mai greu cu scrisul impresiilor la timp. Sunt foarte încântată că Dan Lungu a depus eforturile şi şi-a sacrificat timpul de scris pentru a organiza un asemenea festival impresionant ca să mai scoată Iaşiul din anonimat. Pentru că este oraşul meu, eu am simţit mereu agitaţia intelectuală, nu neapărat literară, dar e greu să o transmiţi altora, să-i convingi să vină ei înşişi să guste o săptămână de Iaşi. De aceea mă bucur că acum s-a reuşit aşa ceva, chiar şi dincolo de limitele României.

Ca impresie generală de la FILIT-ul de anul acesta, am rămas în principal cu dezamăgirea că scriitorii români încă nu au înţeles că o carte este un produs. In contextul actual, trebuie să-ţi promovezi cartea, trebuie să fii conştient că tu îţi formezi o imagine care să-ţi promoveze scrisul. Si asta mai ales dacă nu ai talentul unei Herta Müller sau al unui Cărtărescu sau al unui Vişniec.

Nici scriitorii străini invitaţi nu erau neapărat o savoare spontană, se cunoştea pe alocuri că au un discurs învăţat, repetat, că aveau pregătite replici, povestiri etc. Dar aceasta arăta că cel puţin îşi respectă cititorii, înţeleg că trebuie să vină cu ceva atractiv, că acesta este un moment pentru a umaniza puţin cărţile de pe tejghea şi pentru a îmbogăţi actul cumpărării unei cărţi cu amintiri personalizate. Din păcate, unii dintre scriitorii români mai au până să scape de complexul superiorităţii, de ideea că noi, mizerii de cititori, ar trebui să fim pur şi simplu orbiţi de genialitatea lor şi să îi lăsăm să ne facă favorul de a le cumpăra cărţile. Din fericire, perioada în care cărţile erau un bun de mare preţ (şi nu din punct de vedere financiar) s-a cam terminat de ani buni. Acum, avem de unde alege. Noi, cititorii, alegem, nu ne milogim către scriitori să ne binecuvânteze cu creaţiile lor divine. Atât timp cât scriitorii români nu înţeleg că nu trăiesc în sfere înalte, inaccesibile nouă, ci că suntem aici cu toţii ca să ne bucurăm de experienţa lecturii, iar din această bucurie să se nască şi bucuria scrisului, vor rămâne în încrâncenarea lor că nu se simt suficient de valorizaţi într-o societate care îşi ignoră talentele.

Atât despre dezamăgirea mea cu unii scriitori români şi modul în care se prezintă în faţa cititorilor. Voi continua cu momentele care mi-au plăcut mie din serile FILIT.

Fabio Stassi, autorul cărţii „Ultimul dans al lui Charlot”. A povestit cum bunicii lui puneau la masa de Crăciun un scaun pentru Charlie Chaplin. Intrucât bunica lui venise în Italia din Argentina, iar bunicul, din Tunisia (nu mai ţin minte exact ţările, dar continentele sunt bune), se regăseau şi se alinau în filmele lui Chaplin care vorbeau despre migrare, dezrădăcinare, singurătate.

Matei Vişniec. Glumele lui despre Rădăuţi sunt molipsitoare. A încheiat subiectul motivând că nu vrea ca acest mic oraş moldovenesc să ajungă atât de faimos încât hoardele de turiştisi asiatici să dea năvală şi să-i strice tot farmecul. A vorbit despre lipsa de atractivitate televizionistică a unei suferinţe normale (doar tragediile fac audienţă), despre şocul formator al primului poem apărut în revista şcolii, despre mondializarea prin imagine şi multe altele. Inainte de a pleca, a insistat să rămânem cu o idee – cuvântul este forma de rezistenţă culturală eficientă în faţa manipulării actuale preponderent vizuale.

Patrick McGuinness, autorul cărţii „Ultimele o sută de zile”. Umorul britanic a dat toată savoarea discursului său. Despre paradoxul de a fi scris o carte despre comunism şi România, a spus hâtru: am făcut ceea ce fac toţi scriitorii cu ceva ce nu ştiu – am scris despre el. Despre cum a fost primită cartea în Anglia: „your reality was someone else’s exoticism”. Si o replică pe care mi-o păstrez printre motto-urile mele preferate: „It is better to be criticized for the good reasons than to be praised for the wrong ones”.

Adrian Schiop, autorul cărţii „Soldaţii. Poveste din Ferentari”. Este o apariţie non-conformistă şi a fost delicios să-l vezi pe moderator prins pe picior greşit. Mi-a plăcut sinceritatea lui când a afirmat că „gayciunea” l-a ajutat să parvină literar. Sper să rescrie la un nivel mai comercial şi să-şi publice teza de doctorat despre fenomenul manelelor.

Herta şi Cărtărescu au fost, bineînţeles, punctele forte ale festivalului (mă rog, preferaţii mei, să spunem).

Herta „pe viu” este o personalitate fabuloasă, de o spontaneitate şi un umor care te cuceresc dincolo de toată deprimarea din romanele ei.
Ce m-a impresionat pe mine: povestea poeziilor foarte dificile şi profunde pe care le recitau muncitoarele întrucât doar un asemenea text dens le ajuta să facă faţă situaţiei îngrozitoare de zi cu zi. Modestia amară a Hertei care spune că descoperirea literaturii a fost un hazard. Dacă nu ar fi început să scrie şi să o facă bine, probabil că s-ar fi refugiat într-o muncă grea, care să o epuizeze până la a uita de tot ce este în jurul ei. „Tot ce am băgat eu într-un text, aş fi băgat într-un ciorap. Doar că nu s-ar fi văzut.” Si tehnica obsesiv-compulsivă de a număra aluniţele oamenilor de pe stradă vara pentru a evita gândurile negre şi a nu cădea pradă panicii este o altă lecţie pentru cei care au nostalgii comuniste.
Cât despre criteriile ei de a fi mulţumită de ce scrie: „O carte trebuie să mă bucure pe atât de mult pe cât mă doare. Dacă nu se păstrează această ecuaţie, nu-mi place cartea”.

Si supranaturalul Cărtărescul. „Literatura face parte din mine, la fel cum termitiera este o prelungire în exterior a corpului termitei, deşi aceasta nu este vreun arhitect. Este ceva genetic.” Iar criteriile lui pentru a aprecia o carte – îi plac cărţile unde se simte bucuria minţii.
Mi-a potolit de tot supărarea din timpul „Orbitorului” când a publicat diverse cărţulii meschine între volume. A recunoscut că acele scriituri care m-au iritat atât sunt într-un registru minor, ceea ce nu înseamnă mediocru, ci doar într-o altă tonalitate. L-am declarat iertat.
A povestit despre noua carte la care lucrează şi care pare să fi atins nişte dimensiuni apreciabile, deşi e departe de a fi terminată, „o carte în care mi-am privit viaţa onirică cu o luciditate care pe mine mă înspăimântă”. A făcut o paralelă între această nouă carte şi ce a însemnat „Finnegans Wake” pentru Joyce. Sper totuşi să nu ajungă la ceva atât de abscons şi dificil încât să bată în toate topurile de cărţi imposibil de citit. Oricum, a spus şi el că a ieşit altceva, nu chiar Finnegans. Slavă Domnului! Si concluzionează: „această întrunire cu tine însuţi este lucrul cel mai teribil care ţi se poate întâmpla”.
Si replica de mi-a mers mie la inimă: „nu folosesc niciodată adjectivul mare în legătură cu mine decât în această sintagmă: sunt un mare visător”.

Panos Karnezis -"Infamii marunte"

„Infamii mărunte” este o colecţie de povestiri (unele dintre ele foarte scurte, ca nişte schiţe) despre locuitorii unui mic sat, fără nume şi uitat de lume, din Grecia, plasat cumva în afara timpului (deşi perioada este una modernă, după cel de-al doilea război mondial). Incă de la început (în prima povestire satul este afectat de un cutremur puternic care scoate din pământ până şi sicriele din cimitir) ne este clară lipsa oricărui viitor pentru această comunitate condamnată la dispariţie prin uitare. Deşi unii săteni se mai duc pe la oraş cu diverse treburi, în principal lumea este cea care vine în satul care stă pe loc (şi la propriu, şi la figurat) –aşa ajung aici circul, o fotografă, vânzători ambulanţi etc.
Vieţile sătenilor (printre care preotul,şeful de gară, frizerul, primarul, băiatul de la bodegă, doctorul, croitoreasa, curva satului) se interesectează (cum ar putea fi altfel într-un spaţiu atât de strâmt şi izolat!) şi dezvăluie (mai ales pentru noi, cititorii) secretele care le bântuie existenţele, acele infamii mărunte din titlu, multe dintre ele nelipsite chiar de umor.

Deşi bucata de Grecie descrisă de Karnezis este destul de actuală, elementele fantastice aduc trecutul mitologic în prezent într-un mod firesc, neatrăgând în mod special atenţia nimănui ca fiind ceva ieşit din comun (apare un centaur de la circ care e cam nemulţumit de banii primiţi pentru numărul lui; un papagal este învăţat să recite din Homer). Umorul cărţii merge de la glumele hâtre (cum este remarca şefului de staţie care spune că oamenii din sat nu prea se îmbolnăvesc, poate pentru că mor tineri şi în putere, astfel că nu mai au timp să ajungă bătrâni şi să zacă de boală) până la unele destul de violente (când preotul insistă pe lângă moşier să-l dezlege pe un ţăran lăsat în soare ca pedeapsă, proprietarul de pământuri îl îndeamnă să-şi vadă de treaba lui că acum nu ar mai avea nici un dumnezeu care să-i dea un loc de muncă dacă oamenii ar fi intervenit să-l salveze pe Iisus pe cruce).

Povestirile îţi lasă impresia că Panos Karnezis a scris mai mult ca să păstreze amintirea acestei lumi faţă de care îi poţi simţi afecţiunea, deşi tonul (şi structura totală a cărţii, de altfel) este de multe ori critic şi acuzator pentru pasivitatea ei în faţa auto-distrugerii prin neimplicare, resemnare, refuz de schimbare, decât dintr-o plăcere de a scrie, de a experimenta cu frazele, de a construi un text literar sofisticat.

„Cum arată un înger păzitor, Cassandra?
-Plictisit –ca o persoană care aşteaptă autobuzul.
-Nu mă mai necăji, Cassandra.
-Mă jur că aşa e.
-Părintele Yerasimos spune că „să nu iei numele Domnului în deşert”, Cassandra.
-Părintele Yerasimos ar trebui să ştie asta. El bea sângele Domnului la micul dejun.” 
*Cassandra este femeia-sirenă de la circ, bineînţeles.

Gary Shteyngart -"Absurdistan"

Mişa locuieşte în Sankt Petersburg, este fiul celui de-al 1238-lea cel mai bogat om din Rusia (poziţie care îi permite moştenitorului să învârtă banii cu lopata), trăieşte cu nostalgia paradisului american pierdut (studiase la Accidental College, s-a mutat în Manhattan, se îndrăgostise de o stripteuză pe jumătate puertoricană, pe jumătate negresă, Rouenna, femeia vieţii lui, desigur, şi a devenit dependent de psihoterapia doctorului Levine cu care îşi continuă din Rusia şedinţele la telefon pentru 350 de dolari pe oră) din cauza tăticului care i-a făcut, în plăcutul stil mafiot rusesc, de petrecanie unui magnat de prin Oklahoma.
Prin urmare, Mişa s-a ras pe bot de viza americană, singurul lucru care îl zdruncină din inerţia oblomoviană a celor jdemii de kilograme (este foarte gras) şi care-l face să lase confortul casei pentru a călători în micul, dar plinul de petrol Absurdistan unde are promisiunea unui paşaport fals belgian.

Mişa are toate şansele de a ne fi antipatic dacă nu ar fi ingenuitatea amuzantă cu care priveşte lumea şi cu care se trezeşte mereu în diverse situaţii hilare (episodul circumciziei pe la vreo 20 de ani fiind unul dintre cele mai reuşite).
Nici nu apucă Mişa bine să pună mâna pe mult râvnitul paşaport, că lucrurile o iau razna cu izbucnirea unui război civil între Svani şi Sevi pe motivul swiftian a direcţiei în care îşi ţinea Iisus picioarele când era răstignit pe cruce. Bineînţeles, ca orice război, şi acesta este doar un pretext pentru a facilita accesul multinaţionalelor la resurse naturale valoroase şi la infiltrări financiare extrem de profitabile în economia Absurdistanului.
Dar chiar dacă motivele acestui război sunt neserioase, victimele sunt cât se poate de reale. Iar această combinaţie de tragic şi satiră este punctul forte al cărţii, deşi se diluează de multe ori în tot felul de digresiuni sau repetiţii plictisitoare. Cum să nu-ţi placă comentariul că o ţară atrage atenţia şi compasiunea americanilor doar dacă numele ei poate fi folosit pentru a boteza un copil (sună bine Rwanda Jones, Timor Jackson etc., dar Absurdistan Meyer, doamne fereşte!)?!

Shteyngart se pricepe să creeze o imagine de ansamblu care să atragă atenţia, ştie cum să îmbine elementele şi cum să introducă acel moment în care perspectiva noastră suferă o ruptură prin care are acces la o realitate brutală ascunsă sub masca umorului. De asemenea, satira lui devine interesantă pentru că nu implică doar intelectul, nu se bazeză doar pe idei, pe opinii, ci include şi lucruri carnale, să-i spunem, de la mâncare la sex. Este o oarecare senzualitate în genul Gargantua şi Pantagruel în peripeţiile lui Mişa.

„Am luat-o de nebun, coborând de-a lungul digului, mişcând mâinile-n aer şi ondulându-mi şoldurile ca o mimoză travestită. Am trecut pe lângă călăreţul din bronz, statuia cretinului de Petru cel Mare, care, cu peruca-n vânt, încerca să escaladeze o stâncă abruptă şi-şi mâna calul spre nord, preferând zările zâmbitoarei Finlande în locul ruinelor acestui oraş întemeiat de mâna lui şi îndemnându-i pe toţi cei rămaşi fără viză UE să-l pupe sub coada iepei sale grase.”

„Absurdistan” îşi prinde cititorul prin aceste paragrafe satirice care îmbină de cele mai multe ori în mod reuşit umorul cu o privire critică asupra unei societăţi corupte, dominate în exclusivitate de bani, singurii care îţi permit să supravieţuieşti în naivitate, aşa cum i se întâmplă fericitului Mişa.

„Adevărul e că tătuca n-avea nici cea mai vagă idee ce dracu’ să facă cu mine. Trăia mai departe în lumea lui ideală, unde cea mai înaltă formă a binelui nu era creşterea plozilor, ci plecarea în Israel. Să te muţi acolo, să creşti portocali, să încropeşti băi rituale pentru femei la menstruaţie şi să-i împuşti pe arabi –ei bine, ăsta era singurul scop demn de urmat. Desigur că, după ce-a picat socialismul, a avut şi el în sfârşit ocazia de-a se îmbăta şi de-a risipi nişte bani pe-o plajă din Tel-Aviv, dar curând a descoperit că Israelul e-o ţărişoară de blegi nesentimentali, cu un ideal la fel de banal şi erodat ca al nostru. Cred că lecţia cea mai veritabilă a fost că libertatea devine adevăratul blestem al visurilor nutrite în captivitate.”

Iris Murdoch -"The Bell"

Ca să scap de nostalgia de a citi un clasic care mi-a scăpat (mi se mai întâmplă), am luat-o pe Iris Murdoch. Când nu mai ai chef de literatură contemporană, de jocuri stilistice şi de structură narativă, când vrei să fii sigură că nu vei înjura cartea pe care ai ales-o, e aşa o binecuvântare să citeşti un roman frumos construit, armonios ca o piesă muzicală, în care este evident că autorul ştie ce pune în text, că a studiat bine personajele, că are o grijă preţioasă pentru coerenţă, că îşi stabileşte nişte leit-motive serioase pe care le dezvoltă voluptuous până la finalul care abundă în semnificaţii!

Romanul lui Iris Murdoch se concentrează pe lumea duală (de altfel, cam totul e dual –ca acea pendulare a clopotului) de la Imber Court, o comunitate restrânsă şi semi-izolată unde convieţuiesc o mănăstire de maici şi departamentul administrativ, să-i zicem, cu laici care trăiesc cumva în suspensie între acceptarea lumii şi refuzul ei şi care primesc, uneori, studenţi şi profesori în căutare de tihna necesară creaţiilor academice. Această combinaţie de resemnare şi revoltă formează cuplul de tensiuni din carte.

Perspectiva narativă este oferită de Dora (mai ales), Toby şi Michael. Dora, o tânără aiurită este prinsă într-o căsătorie înstărită cu seriosul, pedantul şi nobilul profesor Paul (căruia i-a fost şi studentă –una mediocră), de care încearcă să scape, fără sorţi de izbândă, prin mai multe aventuri amoroase.
„Paul stood with one hand on his hip and stared at Dora. He could scan her in this way for a long time, frowning slightly, and this always frightened her. Yet at the same moment she knew that this was a manifestation of love, of that untiring and relentless love that Paul went on feeling for her, and which held her resentful, fascinated, ultimately grateful. She looked back at him, uneasy, yet admiring the solidity of him, full to the brim with his love and his work and all his certainty about life. She felt flimsy and ephemeral by comparison, as if she were merely a thought in his mind.”

Deşi ştearsă, haotică, emotivă şi prostuţă, Dora are o calitate imbatabilă: joacă perfectul rolul unui catalizator pentru dorinţele, tendinţele, sentimentele, visurile ascunse sau reprimate ale celor din jurul ei.
Astfel, pastorul Michael, leaderul comunităţii de laici de la Imber Court, ajunge să-şi dezvăluie şi să accepte pulsiunile (homo)sexuale, alături de pasiunea lui pentru religie. Mi-a plăcut modul natural, fără prea multe explicaţii inutile, fără un discurs persuasiv super-elaborat, în care Iris Murdoch introduce problematica homosexualităţii în roman. Mai apar cei doi gemeni ciudaţi, Nick, un fost student de-al lui Michael, depresiv şi cinic, şi Catherine care se pregăteşte să intre la mănăstire ca novice. James, pastorul secund (nu ştiu exact cum să-i numesc poziţia în comunitate), este un Michael mult mai carismatic, leaderul informal al grupului de laici cu care Michael se află într-o confruntare mocnită, de uzură. Il mai avem pe Toby, varianta masculină a Dorei, prea fraged ca să-şi dea seama de impactul şi farmecul pe care ingenuitatea sa le are asupra celor din jur.

„Dora could see the flagstones clearly revealed. The music was now very loud and it was plain that no one could have heard her approaching. Dora stood for a moment or two, well out of the beam of light, attending to the music. Yes, that was Bach all right. Dora disliked any music in which she could not participate herself by singing or dancing. Paul had given up taking her to concerts since she could not keep her feet still. She listened now with distaste to the hard patterns of sound which plucked at her emotions without satisfying them and which demanded in an arrogant way to be contemplated. Dora refused to contemplate them.”

După instalarea Dorei şi a lui Paul, o dată cu evenimentul aducerii unui nou clopot la mănăstire, vieţile celor de la Imber Court vor lua o întorsătură neaşteptată cu revelarea lucrurilor tăinute de membrii restrânsei comunităţi.

Lucian Boia -"De ce este Romania altfel?"

Deşi domeniul istoriei naţionale nu este unul care să mă pasioneze, i-am luat şi eu cartea domnului Boia după ce am auzit-o menţionată mai în toate discuţiile despre cărţile interesante de pe 2013. Ca lucrurile să fie clare de la început, eu sunt mulţumită de modul în care a evoluat România după Revoluţie, consider că ne-am revenit într-un mod satisfăcător (deşi poate nu ideal), sunt încântată că facem parte din Uniunea Europeană (cu toate discuţiile şi „dar”-urile asociate acestui statut) şi am încredere că vom continua să ne schimbăm în bine în propriul nostru ritm care, deşi mai toată lumea îi subliniază dificultatea şi încetineala, eu cred că este unul adecvat, care ni se potriveşte şi pe care ar trebui să-l acceptăm ca atare (da, bine, sunt şi eu posedată de spiritul retrograd şi lipsit de viziune tipic românesc...).

Prin urmare, cartea domnului Boia, deşi interesantă în unele puncte mai indigeste pe care le aduce în discuţie direct şi fără menajamente (şi pe care le-am apreciat), nu m-a atras deloc prin înclinarea evidentă spre modelul occidental (al moralei, educaţiei, politicii etc.) care, pe mine, nu mă convinge 100%. Este o părere personală, eu nefiind o persoană avizată în teme de politică şi istorie naţională.

Punctele care de obicei îi inflamează pe români şi pe care cartea nu se fereşte să le abordeze direct:

-să nu ne mai dăm atâtea aere de superioritate faţă de bulgari
„...nu e deloc exagerat să spunem că, prin modelul oferit, inclusiv prin limba folosită de elite, Bulgaria a jucat la începutul Evului Mediu un rol asemănător cu cel pe care îl va avea Franţa, mai târziu, în secolul al XIX-lea, în procesul modernizării societăţii româneşti.”

-să acceptăm că ne-am bazat mult pe influenţele externe pentru a evolua
„Printre meseriaşi şi comercianţi, românii erau minoritari. Burghezia ţărilor române, în segmentul ei economic, debutează cu o mare majoritate neromânească. [...] Până la mijlocul secolului al XIX-lea, medicii autohtoni se numărau pe degete; aproape toţi erau veniţi din afară. Carol Davila, cel mai renumit dintre ei (de origine incertă, oarecum francez, în orice caz nu român), a organizat întregul sistem sanitar al ţării, precum şi învăţământul medical; figurează, incontestabil, printre cei câţiva mari făuritori ai României moderne. Arhitecţii noului Bucureşti, pe cale de a deveni „micul Paris”, sunt iniţial aproape toţi străini, francezi îndeosebi: Paul Gottereau ridică noua aripă a palatului regal, Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, Fundaţia Universitară Carol I; Albert Galeron, Ateneul Român ...”

-critica la adresa statului şi a celor implicaţi în guvernarea lui, dar, mai ales, a puterii hipnotizatoare pe care figura conducătorului suprem o are asupra noastră, ca popor
 „Corupţia şi clientelismul sunt în bună parte moşterniri din societatea tradiţională, unde nici nu prea puteau fi numite aşa, fiindcă făceau parte din ordinea lucrurilor. In acest context, Conducătorul a fost şi a rămas un personaj central, cu puternică încărcătură simbolică. In lipsa unui mecanism complex şi echilibrat al puterilor şi responsabilităţilor, societăţile „patriarhale”, cu organizare sumară, investesc masiv în persoana-simbol aflată la vârf: Vodă, cu un cuvânt consacrat. El împarte dreptatea, el asigură bunul mers al ţării. Cu asemenea premise, derapajele autoritare sunt posibile oricând, conducătorii înşişi simţindu-se susţinuţi prin aşteptarea colectivă.”

-să nu mai avem ieşiri patriotarde patetice, să ne privim istoria cu mai puţin sentimentalism
„Românii aveau însă nevoie de o istorie eroică, tot aşa cum aveau nevoie de origini măreţe, pentru a compensa frustrările prezentului”.

Dar cu acest din urmă punct eu sunt de acord doar într-o anumită măsură. Cred că la români (un punct de vedere asemănător apare şi undeva în carte, dar nu mi-am marcat pasajul) există o atitudine duplicitară faţă de propria ţară. Pe de o parte, ne batem cu pumnul în piept cum am fost noi nişte victime faţă de ţările din Vest de-a lungul istoriei, ele profitând de situaţia stabilă pentru a se dezvolta , în timp ce noi am înfruntrat greul, iar pe de altă parte, la prima ocazie, românii încep să tune şi să fulgere împotriva propriei ţări, care nu i-a ajutat niciodată, unde şi-au văzut toate visurile spulberate, unde situaţia este dezastruoasă (în special în comparaţie cu ţările minunate, ca Spania şi Italia, pe unde au muncit, de multe ori la negru).
Am rămas de la comunişti cu o exacerbare a sentimentului acesta naţionalist clădit pe imaginea unei istorii strălucite unde toţi au profitat de puterea, rezistenţa, curajul şi inteligenţa noastră. De meteahna asta ar fi bine să scăpăm.
In acelaşi timp însă, mă gândesc că nu ne-ar strica un naţionalism mai „sănătos” (în cazul în care să presupunem că ar exista o asemenea alăturare de termeni), pentru că naţionalismul este un sentiment, o atitudine firească, o are fiecare popor. Este normal să te mândreşti cu propria ţară, cu trecutul ei, cu personalităţile formate în ea.

„Indiferent de mitologia eroizantă (faptele măreţe ale străbunilor), românii au mai mult o cultură a compromisului decât a rezistenţei sau a aplicării neabătute a principiilor.”
Just, dar asta nu înseamnă neapărat că este un motiv de ruşine. A face compromisuri pentru o valoare pe care o consideri superioară, cum ar fi chiar supravieţuirea. E adevărat şi că este plăcută mândria păstrării coloanei vertebrale, dar, dacă aparent, constitutiv, nu e posibilă, putem accepta şi compromisul. La o privire mai atentă, dacă analizăm metodele prin care reuşim să ne fofilăm, ar putea ieşi la iveală şi unele trăsături care, dacă ar fi exploatate şi duse într-o direcţie constructivă, ar compensa această lipsă cronică de integritate. Cum ar fi creativitatea, spontaneitatea, umorul de ce nu?

Bineînţeles că trebuie mai întâi să-ţi treacă dracii la unele aspecte extrem de neplăcute implicate de acest compromis şi de această şmecherie (deşi situaţia nu este lipsită chiar şi asa de un anumit farmec):
„Ceea ce nu merge în societatea românească sau merge tare şchiopătând este selecţia valorilor. Primatul raporturilor personale sau de grup asupra exigenţelor instituţionale: metehne mai vechi, amplificate în comunism, şi lăsate complet în voia lor după 1989.”
„In spaţiul acesta de „tranziţie”, de anevoioasă, de nesfârşită tranziţie, se întinde, triumfătoare, mahalaua. [...] Incultura şi prostul gust sunt păcatele minore ale acestui mediu social. [...] Virtuţile cele mai preţioase ale unui anume individ de mahala sunt şmecheria şi agresivitatea.”

Sunt două lucruri care chiar nu mi-au plăcut la carte:
1. Consider că atitudinea critică este unilaterală. Domnul Boia ne dezveleşte toate metehnele, ne detaliază tot ce nu am făcut bine de-a lungul istoriei, dar nu ne dă nici o soluţie, nu propune ceva valabil (iar această orientare excesivă către metodele şi practicile occidentale nu ni se potriveşte, vine artificial pe felul nostru de a fi –poate că în loc să ne schimbăm stilul de a aborda problemele, de a reacţiona, ar fi mai bine să ne privim aşa cum suntem şi să identificăm anumite laturi ale caracterului nostru naţional care pot fi amplificate, lucrate, dezvoltate în ceva cu adevărat valoros prin care să ne identificăm). Nu mi se pare cinstit să distrugi ceva fără să pui nimic în loc. Pentru mine, Lucian Boia e cam negativist aici. Rămâne fixat pe ideea că Occidentul este modelul care trebuie urmat neapărat, în condiţiile în care chiar societăţile din Vest încep să se pună tot mai mult sub semnul întrebării.
2. Ultima parte a cărţii care ia ca temă de dezbatere România de după 1989 este plină de platitudini, de stereotipuri, de idei răsuflate (cum ar fi capitolul despre frunza lui Udrea ca brand de ţară –un subiect dezbătut pe toate părţile în presă şi care chiar nu îşi avea sensul în contextul acestei cărţi decât poate ca un exemplu punctual; sau referendumul pentru demiterea lui Băsescu...). Mă aşteptam la o privire de ansamblu, la o punere în context mai cu miez, nu la o serie de comentarii de care a tot duduit presa la momentul respectiv. Si e dezamăgitor să ai ultimele 30 de pagini la cea mai joasă calitate din toată cartea.

Mo Yan -"Sorgul rosu"

Am pus „Sorgul roşu” pe lista mea de lectură după ce, evident, Mo Yan a luat premiul Nobel pentru literatură. Romanul, care are, de fapt, forma unei colecţii de povestiri (nici nu sunt sigură dacă este clasat ca roman), este o succesiune de perindări temporare centrate pe perioada invaziei japoneze din 1945 şi ocuparea zonei Shandong pe urma filonului personal al destinului propriei familii, pornind de la tinereţea figurii dominante şi puternice a bunicii. Instituţiile care să reflecte o autoritate ce poate reglementa lucrurile dispar şi, în faţa acestui eşec cultural şi organizaţional, nu mai există nici o barieră în faţa distrugerii umane în cele mai diverse (şi pe alocuri dezgustător de inventive) moduri.

Este o poveste de trădări, invidii, violenţe (uneori extreme) şi atrocităţi care par să epuizeze toate posibilităţile naturii umane (devenită, inevitabil, inumane în acest context). Viaţa, oricum nu foarte uşoară şi plăcută, dar destul de paşnică, suficient de liniştită pentru a aborda cu umor perioadele dificile, a satului natal e răvăşită de ocupaţia japoneză. Pasajele cu câini pe care sătenii abia reuşesc să îi îndepărteze de cadavrele în putrefacţie din care animalele, pe jumătate sălbăticite, se înfruptă cu voluptate sunt unele dintre scenele cele mai dure din carte (dar nu cele mai dure, aşa că nu v-am stricat „plăcerea” lecturii).

„All’inizio era stato un posto selvaggio e desolato, coperto di rovi e canne, un paradiso per volpi e lepri. In seguito c’erano state alcune capanne di pastori; poi assassini evasi, ubriaconi e giocatori d’azzardo avevano costruito case e coltivato la terra, trasformando il luogo in un paradiso umano. Le volpi e le lepri erano migrate gettando grida di acusa contro il genere umano. Ora il vilaggio era una distesa di rovine, ciò che l’uomo aveva costruito era stato distrutto dall’uomo. In quel preciso momento il luogo era un triste paradiso di gioia e dolore edificato sulle rovine. Nel 1960 una tenebrosa carestia avvolse le terre dello Shandong, e sebbene avessi quattro anni percepii confusamente che il vilaggio di Gaomi nel nordest non era mai stato altro che un mucchio di rovine. I suoi abitati non riuscirono mai a liberare i loro cuori da tutte quelle tegole e mattoni rotti che vi si erano accumulati, forse non era neanche possibile farlo.” [da, am citit cartea în italiană pentru că la momentul respectiv era singura versiune pe care o puteai găsi pe net]

Deşi cartea, per total, este foarte brutală, te surprind unele fragmente lirice deosebite, mai ales atunci când sunt descrise câmpiile de sorg. Sorgul pare pe alocuri să devină un personaj de sine stătător. Este tăinuitorul iubirilor interzise, protectorul bandiţilor şi al revoltaţilor, sursă de hrană şi, mai ales, de alcool. Alături de imaginea bunicii, sorgul este acel element matern, feminin, natural, ca rezistenţă în faţa unei lumi dure, dominate de bărbaţi şi de acţiunile lor. Este sursa de energie pentru ţăranii din zonă, matricea în care se formează şi se confruntă ideile, pasiunile, deciziile, temperamentele personajelor.

„La nonna si alzò fluttando nell’aria e li seguì, spiegando le sue nuove ali, planando leggera. Sotto di lei la terra bruna e il sorgo. Guardava con affetto il villaggio distrutto, il corso sinuoso del fiume, i sentieri che si intersecavano, guardava lo spazio caotico squarciato dai proiettili roventi e l’umanità esitante e indecisa al bivio tra la vita e la morte. Respirò per l’ultima volta l’aroma del vino di sorgo e l’odore dolce e rancido del sangue caldo. Vide in un lampo una scena mai vista: sotto l’incalzare dei colpi, centinaia di compaesani con gli abiti stracciati giacevano scomposti nei campi di sorgo. L’ultimo filo che la teneva legata al mondo stava per essere reciso. Tutte le angustie, le sofferenze, le tensioni, le pene sarebbero precipitate nel campo di sorgo, colpendo come grandine le cime dei fusti, avrebbero messo radice della terra bruna, ne sarebbero sbocciati i fiori e i loro amari frutti sarebbero stati raccolti dalle generazioni a venire. La sua liberazione si era compiuta. Volava dietro ai colombi. Lo spazio del pensiero, ridotto alla grandezza di un pugno, traboccava di gioia, pace, tepore, benessere e armonia. Felice, esclamò riverente: Cielo! Cielo mio...”

Mo Yan are talentul povestirii. In pendulările temporale din carte, el prevesteşte cu multe pagini înainte destinul personajelor. Nu suspansul este punctul forte al cărţii, ci plăcerea detaliilor, a dozării ritmului naraţiunii, a privirii prelungi asupra dramelor prin care trec sătenii. Atrocităţile ocupaţiei japoneze sunt contrabalansate de dragostea puternică care îi leagă pe bunici, de loialitatea filială a tatălui naratorului, Douguan, şi de determinarea sătenilor. Doar că, la sfârşit, după moartea bunicii, dispare şi sorgul roşu care rămăsese singurul companion în rezistenţa demnă împotriva unui destin absurd şi violent. El este înlocuit cu un hibrid care seamănă cu cozile de câine. Acei câini bucuroşi să se hrănească din leşurile combatanţilor chinezi.

„Il sorgo che cresce oggi intorno alla tomba della seconda nonna è di una specie prodotta dall’innesto con piante dell’isola di Hainan e così anche il sorgo che ricopre la terra bruna di Gaomi è un ibrido. Il sorgo rosso come un mare di sangue, da me tante volte cantato, è stato sommerso dall’onda rivoluzionaria, non esiste più, lo ha rimpiazzato questo ibrido dai fusti bassi e tozzi, dal fogliame fitto e coperto di polvere bianca, le cime lunghe come code di cani. Viene coltivato in grandi quantità, ha un sapore allappante e amaro e provoca la costipazione. In passato gli abitanti del mio villaggio, a eccezione del segretario di sezione e degli altri quadri, avevano tutti il viso color ruggine. Odio il sorgo ibrido. Questa varietà sembra che non maturi mai. Tiene siempre chiusi i suoi occhi grigioverdi. In piedi davanti alla tomba della seconda nonna guardo i mostruosi fusti che hanno preso il posto del sorgo rosso. Portano il nome di sorgo, ma non sono alti e diritti; portano il nome di sorgo ma non hanno un colore splendente. Mancano dello spirito e dell’aspetto del sorgo. Quei loro volti cupi, ambigui e sottili inquinano l’aria pura della regione di Gaomi.”

A.D. Miller -"Snowdrops"

O Moscovă actuală, verosimilă, plină de gangsteri, de îmbogăţiţi peste noapte, de dansatoare de strip-tease (plus servicii adiţionale) în căutarea unui bărbat care să le întreţină, bătrâni văzuţi ca o masă indistinctă, ţintă sigură pentru escrocii financiari şi imobiliari.
Dacă vă sună familiar, nu vă impacientaţi. E ok să vă gândiţi că seamănă cu România de după Revoluţie. De ce e interesantă? In primul rând pentru că e văzută prin ochii unui străin, iar în al doilea rând pentru că acest străin are un simţ savuros al detaliilor ironice. Comentariile despre lumea moscovită sunt unul dintre motivele pentru care mie mi-a plăcut cartea (chiar foarte mult, de altfel).

“It had mud and oil up its flanks, like a tank might after a battle –a dark crust that, if you were frank with yourself, you knew was how your insides looked after a few years in Moscow, and maybe your soul too.”

“Most of the front doors to the individual apartments were made of axe-resistant steel, but had been prettified with a sort of leather padding –a fashion that sometimes made it feel as though the whole of upscale Moscow was a low security asylum.”

“Say what you like about the Soviets, they were the alltime world champions of parquet. It stretched away from the plain front door of her apartment in interlocking Khrushchevera boomerangs, interrupted in the middle of the floor by a faded Turkmen rug. There was a glittery communist chandelier, which looked fabulous as long as you didn’t get too close to it.”

“Any Russian who has power over you (notary, ambulance man, waiter) is obliged to make you wait before they help you, so you know they can.”

Nu mai ţin minte exact cum a fost tradusă în română, cred că „Dezgheţul”, o traducere care pierde destul de mult din impactul titlului (explicat de altfel de la începutul cărţii, aşa că nu o să vă stric plăcerea lecturii). Ghiocelul este o metaforă (sinistră şi sarcastică) pentru cadavrele care apar de sub zăpadă pe trotuarele moscovite o dată cu venirea primăverii. Un fel de avertisment brutal că aparenţele înşală, pe care naratorul-personaj nu îl ia în seamă, de unde şi afundarea lui pasivă într-o mocirlă morală pe care şi-o mărturiseşte fără ascunzişuri în forma unei epistole trimise viitoarei lui soţii.

“When I told Steve Walsh about the foot, by the way, he said, “Snowdrop. Your friend is a snowdrop.” That’s what the Russians call them, he told me –the bodies that float up into the light in the thaw. Drunks, most of them, and homeless people who just give up and lie down into the whiteness, and murder victims hidden in the drifts by their killers.
Snowdrops: the badness that is already there, always there and very close, but which you somehow manage not to see. The sins the winter hides, sometimes forever.”

Romanul urmăreşte firul narativ clasic al decăderii personajului de pe înălţimile fericirii imaginate, dar nefondate, în abisul tristeţii şi al înşelăciunilor. Naratorul-personaj nu încearcă să găsească scuze pentru faptul că s-a lăsat dus de nas în punerea la cale a unor acte mârşave, ci mizează pe cartea propriei naivităţi, a propriei gogomănii, de fapt.
Totul începe cu salvarea întâmplătoare a genţii smulse în metroul moscovit de un hoţ neinspirat de la o tânără aparent vulnerabilă. Masha şi Nick devin, ca urmare a incidentului, intimi unul cu celălalt, el crezându-se amorezat până peste poate, iar ea profitând de statutul lui privilegiat de străin înstărit pentru a-l folosi în rezolvarea unor afaceri murdare şi bănoase. Bucuros să fie în graţiile Mashei, Nick se lasă de bună voie dus de nas, ceea ce nu-i scuză în nici un fel complicitatea la imoralitate. Deşi excelează în descrierea mizeriei spirituale şi materiale din jurul lui, Nicholas nu depune nici un efort pentru a-i scăpa, ba chiar dă de multe ori impresia că e foarte mulţimit să se complacă în pasivitatea visurilor sale romantice şi în gustarea exotismului sexual al lumii interlope moscovite.

Nick ocupă poziţia de spectator în comploturile din carte, deşi, în circumstanţele date, această poziţie te desemnează, inevitabil, ca şi complice. Pe lângă comentariile savuroase şi agere despre lumea moscovită, este interesantă surprinderea acestei implicări graduale a unui personaj, de altfel simpatic şi isteţ, într-un păienjeniş de acte dubioase care te lasă cumva în suspensie: pe de o parte l-ai condamna pe Nick că nu s-a revoltat împotriva nedreptăţii clare la care a luat parte, el fiind probabil şi singurul cu suficientă autoritate şi distanţare pentru a schimba lucrurile, iar pe de altă parte îi înţelegi lipsa de reacţie, refuzul de a lua atitudine, complacerea într-o zonă de confort, evitarea conflictului deschis. Detaliile le descoperiţi şi singuri în carte.

“In Russia, Steve said, there are no business stories. And there are no politics stories. There are no love stories. There are only crime stories.”

Mănăstirea Prislop -mormântul preotului Arsenie Boca

La îndelungatele insistenţe ale mamei am fost într-o tură la mănăstirile de prin sudul ţării. Si bine am făcut. În general mama are idei bune, doar că eu mă împotrivesc. Din principiu, nu neapărat dintr-un motiv valid.

Aşa am ajuns la Mănăstirea Prislop unde se află mormântul preotului Arsenie Boca.

Eu am o preferinţă ciudată pentru preoţii martiri din timpul comunismului (odată şi-odată voi scrie un roman pe tema aceasta) şi pentru cât de controversată este sfinţenia lor de o biserică mult prea materialistă pentru lucruri cu adevărat importante. Dacă aţi citit despre Arsenie Boca şi aţi fost marcaţi de viaţa şi învăţăturile lui, merită, bineînţeles, să faceţi un pelerinaj (deşi în ziua de azi acest cuvânt este oarecum desuet –de obicei în ziua de azi mai mult călătorim şi mai puţin „pelerim”). Doar că trebuie să vă înarmaţi cu suficientă încredere personală şi să vă păstraţi în permanenţă credinţa în simbolul Arsenie Boca, pentru că realitatea de la faţa locului poate fi, pe alocuri, dureroasă. Spiritual.

Nu vorbesc despre orele de aşteptare la mormânt. In context, e ceva normal. Nimic preţios nu ar trebui să se obţină cu uşurinţă.
Dar, în drumul spre mănăstire, trebuie să învingeţi cu determinare mirosul (şi fumul) de mici la grătar –destul de ireverenţios dacă e perioadă de post (cum s-a întâmplat acum).
Când am ajuns la mormânt (la ora 6 seara pentru că s-a întâmplat să fie un rând foarte lung), o măicuţa m-a luat repezit de braţ că să mă mişc repede să mă închin (deşi la cruce era încă domnul din faţa mea care îşi zicea el acolo liniştit rugăciunile). Ii mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat calmul (neobişnuit pentru mine –am putea spune că este chiar o minune săvârşită la faţa locului) să nu mă stropşesc la pioasa măicuţă (mi-am abţinut până şi întrebarea ironică dacă se grăbeşte cumva să prindă meciul de la cupa mondială de diseară şi vrea să scape mai repede de-acolo).
Este un obicei de a te duce cu flori la mormânt (o să vă daţi seama după toate dughenele cu flori de pe marginea drumului de până acolo -25 de lei ghiveciul, să nu vă faceţi iluzii). Din păcate, la mormânt situaţia e puţin cam tragi-comică. Inaintea mea am lăsat să treacă o bătrână cu un tânăr cu sindrom Down. Băiatul era foarte afectat şi impresionat de realizarea de a ajunge la mormântul preotului Arsenie Boca. Vroia să pună lângă cruce un ghiveci cu o floare adusă de el în semn de preţuire. Moment în care o măicuţă de acolo i-a smuls ghiveciul din mână şi l-a dat peste gard la o babă cu un sac de rafie plin de ghivece de flori date de măicuţe peste gard. Băiatul a bâguit acolo în legea lui un protest, dar bunică-sa (probabil îi era bunică) l-a tras de mânecă repede ca să se liniştească şi să nu mai comenteze.
Trist, foarte trist, loc sacru, dar cu iz românesc de bătaie de joc.

Mă demoralizez foarte tare când văd în România locuri cu un potenţial foarte mare de a spune poveşti. Asta e reţinută dintr-un training cu Bucurenci. Este foarte important sa spui o poveste. Să atragi lumea, să o farmeci, spunând poveşti. Mormântul preotului Arsenie Boca este un loc despre care s-ar putea povesti o mie de lucruri fascinante, nu numai pentru români, dar şi pentru străini, indiferent de orientarea lor religioasă. Dar suntem noi în stare de aşa ceva? In mod evident, nu.
Biserica noastră ortodoxă nu ştie decât să se plângă de înstrăinarea tinerilor. Oare de ce? Pentru că biserica este primul ei duşman, îşi face sieşi rău, cere lucruri gratis, fără să dea nimic în schimb. Intr-o lume în care ni se oferă lucruri atrăgătoare din toate părţile, cum poţi să rămâi încremenit într-o iluzie de supremaţie rămasă neschimbată din evul mediu? Biserica a fost într-adevăr ceva benefic pentru oameni, religia avea pe atunci un sens, te ajuta să te dezvolţi. Dar acum? Acum biserica trebuie să se vadă într-o competiţie cu celelalte atracţii din viaţa noastră, trebuie să se situeze într-un context în care există o luptă pentru atenţia şi interesul oamenilor.
Lucrurile nu mai sunt atât de evidente ca în trecut. In avalanşa de informaţii şi stimuli cu care suntem abordaţi în fiecare zi, alegerile noastre se îndreaptă spre cel care reuşeşte să ne capteze, să ne prindă, să ne intereseze, să ne fascineze. Iar biserica intră în această competiţie. Chiar dacă ea nu vrea sau se crede deasupra acestei realităţi. Si este tocmai aici unde biserica pierde. Pentru că nu mai este ea singura care creează realitatea, ci o realitate diversă o obligă să lupte alături de alţii pentru a-şi dobândi această poziţie de creator de realităţi personale.
Dacă biserica refuză să intre în această dinamică, ba chiar se mai şi auto-sabotează în mod constant, chiar nu are nici un motiv să se plângă de propriul eşec. Mai ales când are un trecut cu oameni excepţionali şi carismatici, cum a fost părintele Arsenie Boca.

 P.S. O descoperire foarte plăcută a fost Mănăstirea Lainici. Foarte veselă şi colorată. Te binedispune, transmite optimism.

Ray Bradbury -"Fahrenheit 451"

Nu știu cum s-a întâmplat cã nu m-am apucat de citit "Fahrenheit 451" pânã acum. Si mai am câteva lecturi evidente pe care, cumva, le-am tot amânat.
Toatã lumea știe cã este o faimoasã distopie despre ars cãrţi (temperatura de 451 grade Fahrenheit este cea la care arde hârtia). Pompierii din aceastã lume sinistrã (unde materialele sunt ignifuge, așa cã noţiunea clasicã de pompier nu mai are sens) se ocupã, paradoxal, nu cu stinsul vreunui incediu, ci cu identificarea și ardere cãrţilor declarate ilegale.

Cititul este o infracţiune. Oamenii nu trebuie sã gândeascã, ci sã-și petreacã timpul agresaţi vizual și auditiv de plasme imense de pe toţi pereţii casei (vi se pare cunoscut? mda, și mie) Nu mai existã discuţii despre lucruri cu adevãrat importante, oamenii fug de clipele în care pot rãmâne singuri cu gândurile lor, toatã lumea refuzã sã vorbeascã despre sentimentul de gol existenţial în care se regãsesc.

"Nobody listens any more. I can’t talk to the walls because they’re yelling at me. I can’t talk to my wife; she listens to the walls. I just want someone to hear what I have to say. And maybe if I talk long enough, it’ll make sense. "

Acţiunea este preferatã cuvântului (soţia lui Montag încearcã în repetate rânduri sã se sinucidã, dar nu oferã nici un fel de justificare pentru actul sãu, nu exprimã verbal nici o durere, nici o suferinţã, nu vrea sã schimbe nimic în propria viaţã). Toţi sunt menţinuţi în supunere necondiţionatã prin nesiguranţa continuã cauzatã de imaginile și ideea unui rãzboi care se întâmplã undeva departe și care este pãstrat la distanţã doar graţie sistemului pus la punct sau prin încurajarea consumului nediferenţiat și excesiv de medicamente și tranchilizante, la fel de eficient ca și promovarea agresivã a manifestãrilor sportive.

"With school turning out more runners, jumpers, racers, tinkerers, grabbers, snatchers, fliers, and swimmers instead of examiners, critics, knowers, and imaginative creators, the word intellectual, of course, became the swear word it deserved to be. You always dread the unfamiliar."
"Cram them full of non-combustible data, chock them so damned full of `facts` they feel stuffed, but absolutely `brilliant` with information. Then they'll feel they're thinking, they'll get a sense of motion without moving. And they'll be happy, because facts of that sort don't change. Don't give them any slippery stuff like philosophy or sociology to tie things up with. That way lies melancholy."

Personajul nostru principal, Guy, ajunge însã sã punã tot acest sistem sub semnul întrebãrii. Fãcând parte dintr-o brigadã de pompieri, începe sã aibã îndoieli privind justeţea acţiunilor sale atunci când asistã la sinuciderea unei femei în timp ce i se ardeau cãrţile.

"How inconvenient! Always before it had been like snuffing a candle. The police went first and adhesive-taped the victim’s mouth and bandaged him off into their glittering beetle cars, so when you arrived you found an empty house. You weren’t hurting anyone, you were hurting only things! And since things really couldn’t be hurt, since things felt nothing, and things don’t scream or whimper, as this woman might begin to scream and cry out, there was nothing to tease your conscience later."

Si de când al nostru Guy Montag se apucã de gândit, lucrurile degenereazã. Sau, de fapt, pentru el ca și individ se îmbunãtãţesc. Doar cã toate "de ce"-urile la care vrea sã gãseascã rãspuns îl scot în afara legii, îl fac sã fie un fugar urmãrit de autoritãţi, care pleacã în cãutarea incertã și mai curând fantasticã a altor exilaţi ca și el.

Spre deosebire de "1984", "Fahrenheit 451" se concentreazã mai mult pe evoluţia și ostracizarea rapidã a personajului. Nu existã drame sentimentale, personajul nu are profunzime, nu se bucurã de o analizã detaliatã, nu reușim sã creãm o legãturã afectivã cu Montag. Detașarea faţã de ce se petrece în carte este mai mare ca la Orwell, deși realitatea descrisã e mai apropiatã (din nefericire) de a noastrã decât lumea din "1984".
De asemenea, în "Fahrenheit 451" nu existã un geniu demonic, un dictator megaloman care sã punã la punct regulile unei noi lumi dezumanizante. Ray Bradbury își alege niște personaje banale, oameni care nu se diferenţiazã cu nimic de medie. Nu este scoasã în evidenţã nici o elitã de conducãtori care sã impunã regulile absurde dupã care se construiește lumea din "Fahrenheit 451" (bine, apare la un moment dat șeful lui Montag, dar și el face parte din aceeași categorie socialã, culturalã, intelectualã ca și Guy).
Oamenii par sã fie alienaţi din inerţie, nu din opresiune evidentã venitã de la nivelurile ierarhice superioare. Pânã la urmã, noi suntem cei care ne creãm societatea în care trãim, fie într-un mod activ, fie, mai trist, printr-un mod pasiv de a accepta lucruri nedrepte și lipsite de sens.

"I’m one of the innocents who could have spoken up and out when no one would listen to the “guilty”, but I did not speak and thus became guilty myself. And when finally they set the structure to burn the books, using the firemen, I grunted a few times and subsided, for there were no others grunting or yelling with me, by then. Now, it’s too late."


Clarisse, un alt personaj care rezistã opresiunii sistemului:
"Oh, they don’t miss me”, she said. "I’m anti-social, they say. I don’t mix. It’s so strange. I’m very social indeed. It all depends on what you mean by social, doesn’t it? Social to me means talking about things like this." She rattled some chestnuts that had fallen off the tree in the front yard. “Or talking about how strange the world is. Being with people is nice. But I don’t think it’s social to get a bunch of people together and then not let them talk, do you? An hour of TV class, an hour of basketball or baseball or running, another hour of transcription history or painting pictures, and more sports, but do you know, we never ask questions, or at least most don’t; they just run the answers at you, bing, bing, bing, and us sitting here for four more hours of film-teacher. That’s not social to me at all. It’s a lot of funnels and a lot of water poured down the spout and out the bottom, and them telling us it’s wine when it’s not. They run us so ragged by the end of the day we can’t do anything but go to bed or head for a Fun Park to bully people around, break windowpanes in the Window Smasher place or wreck cars in the Car Wrecker place with the big steel ball. Or go out in the cars and race on the streets, trying to see how close you can get to lamp-posts, playing chicken and abnormal. But everyone I know is either shouting or dancing around like wild or beating up one another. Do you notice how people hurt each other nowadays?"

"Once, books appealed to a few people, here, there, everywhere. They could afford to be different. The world was roomy. But then the world got full of eyes and elbows and mouths. Double, triple, quadruple population. Films and radios, magazines, books leveled down to a sort of paste pudding norm, do you follow me?"
"I think so"
Beatty peered at the smoke pattern he had put on the air. "Picture it. Nineteenthcentury man with his horses, dogs, carts, slow motion. Then, in the twentieth century, speed up your camera. Books cut shorter. Condensations, Digests. Tabloids. Everything boils down to the gag, the snap ending."
"Snap ending." Mildred nodded.
"Classics cut to fit fifteen-minute radio shows, then cut again to fill a two-minute book column, winding up at last as a ten- or twelve-line dictionary resume. I exaggerate, of course. The dictionaries were for reference. But many were those whose sole knowledge of Hamlet (you know the title, certainly, Montag; it is probably only a faint rumour of a title to you, Mrs. Montag) whose sole knowledge, as I say, of Hamlet was a one-page digest in a book that claimed: now at least you can read all the classics; keep up with your neighbours. Do you see? Out of the nursery into the college and back to the nursery; there’s your intellectual pattern for the past five centuries or more."
"More sports for everyone, group spirit, fun, and you don’t have to think, eh? Organize and organize and superorganize super-super sports. More cartoons in books. More pictures. The mind drinks less and less. Impatience. Highways full of crowds going somewhere, somewhere, somewhere, nowhere. The gasoline refugee. Towns turn into motels, people in nomadic surges from place to place, following moon tides, living tonight in the room where you slept this noon and I the night before."

"Now let’s take up the minorities in our civilization, shall we? Bigger the population, the more minorities. Don’t step on the toes of the dog lovers, the cat lovers, doctors, lawyers, merchants, chiefs, Mormons, Baptists, Unitarians, second generation Chinese, Swedes, Italians, Germans, Texans, Brooklynites, Irishmen, people from Oregon or Mexico. The people in this book, this play, this TV serial are not meant to represent any actual painters, cartographers, mechanics anywhere. The bigger your market, Montag, the less you handle controversy, remember that! All the minor minor minorities with their navels to be kept clean. Authors, full of evil thoughts, lock up your typewriters. They did. Magazines became a nice blend of vanilla tapioca. Books, so the damned snobbish critics said, were dishwater. No wonder books stopped selling, the critics said. But the public, knowing what it wanted, spinning happily, let the comic books survive. And the three-dimensional sex-magazines, of course. There you have it, Montag. It didn’t come from the Government down. There was no dictum, no declaration, no censorship, to start with, no! Technology, mass exploitation, and minority pressure carried the trick, thank God. Today, thanks to them, you can stay happy all the time, you are allowed to read comics, the good old confessions, or trade-journals."

"You must understand that our civilization is so vast that we can’t have our minorities upset and stirred. Ask yourself, What do we want in this country, above all? People want to be happy, isn’t that right? Haven’t you heard it all your life? I want to be happy, people say. Well, aren’t they? Don’t we keep them moving, don’t we give them fun? That’s all we live for, isn’t it? For pleasure, for titillation? And you must admit our culture provides plenty of these."

"Coloured people don’t like Little Black Sambo. Burn it. White people don’t feel good about Uncle Tom’s Cabin. Burn it. Someone’s written a book on tobacco and cancer of the lungs? The cigarette people are weeping? Burn the book. Serenity, Montag. Peace, Montag. Take your fight outside. Better yet, into the incinerator. Funerals are unhappy and pagan? Eliminate them, too. Five minutes after a person is dead, he’s on his way to the Big Flue, the Incinerators serviced by helicopters all over the country. Ten minutes after death a man’s a speck of black dust. Let’s not quibble over individuals with memoriams. Forget them. Burn them all, burn everything. Fire is bright and fire is clean."

Poiana Narciselor (Dumbrava Vadului)

Un loc foarte frumos de mers cu cortul în mai este Poiana Narciselor de lângã satul Vad.

Matei Visniec –"Sindromul de panicã în Orasul Luminilor"

Ca și "Dezordinea preventivã", "Sindromul de panicã..." este tot un fel de distopie cu un element autobiografic care sporește îngrijorarea cã lumea sumbrã, oricât de amuzant-absurdã ar fi ea, se poate materializa în afara dimensiunii ficţionale.
Panica derivã din perspectiva ratãrii, a anonimatului, a eșecului pe plan scriitoricesc a unor autori entuziaști cã au un mesaj interesant de transmis, derivat mai ales din încãrcãtura apocalipticã a universului comunist pe care o aduc în luminosul Paris, nesãţios de povești teribile despre sisteme politice inumane împotriva cãrora sã se revolte în bunul spirit franţuzesc.
Dar scriitorii au surpriza sã își vadã visurile spulberate în ciuda unui succes literar rãsunãtor, dar efemer. Așa cã ajung sã formeze grupul numãrul 5 al domnului editor Cambreleng, umbre scriitoricești nedumerite de uitarea nedreaptã la care sunt condamnaţi de o piaţã editorialã pe ale cãrei reguli nu le înţeleg pe deplin.

"Pãrerea domnului Cambreleng era cã Parisul devenise, în ultimii 50 de ani, un cimitir pentru artiștii lumii. [...]Toţi vin sã se înece aici cu bunã știinţã. Sigur, în inimile lor existã speranţa cã poate, poate, vor reuși, cã poate vor fi remarcaţi într-o bunã zi de un ilustru negustor de artã sau patron de galerie, de un ilustru critic literar sau director de editurã. Numai cã procentul de reușitã este de zero virgulã zero, zero la sutã. [...] De altfel, din aceastã cauzã și simţim o senzaţie de elasticitate când ne plimbãm în Paris, pentru cã de fapt pãșim pe cadavre [...] Câte talente a smuls din alveolele lor originare pentru a le înghiţi aici, pentru a le sugruma aici, pentru a le umfla cu iluzii... Ideal ar fi fost ca Parisul sã migreze spre toate colţurile lumii, nu ca toate talentele lumii sã migreze la Paris. Din cauza asta, de altfel, Parisul se scufundã acum, pentru cã a devenit o corabie prea grea, încãrcatã cu cadavre..."

Vișniec însuși, autor, narator și personaj, ajunge în acest cerc excentric și încearcã sã înţeleagã regulile jocului editorial sub bagheta lui Cambreleng. Nimic nu pare sã mai fi rãmas de spus, de creat, de împãrtãșit pe o scenã literarã suprasaturatã, cu teme golite de sens de atâtea discuţii, cu stiluri rãsuflate de atâtea întrebuinţãri, cu reţete neapetisante de la atâtea utilizãri. Totul este acoperit de amãrãciunea și melancolia dupã zilele luminoase ale scriitorului-rege peste mintea și inima opiniei publice. Totul a devenit mondenitate, consumerism și la final blazare într-un uriaș cimitir literar care pãstreazã, paradoxal, magia unei lumini intelectuale în realitate de mult stinse. Iar Cambreleng este acolo ca sã întreţinã iluzia unei posibile publicãri, deși nu existã nici un temei pentru o astfel de speranţã.

Apare și tema unei conspiraţii informaţionale care ne modeleazã sau, mai bine zis, manipuleazã atitudinile, poziţiile, opiniile, temã dezvoltatã în celãlalt roman al lui Vișniec, "Dezordinea preventivã". E amuzant (și amar totodatã) personajul câinelui devenit dependent de știri care moare de sevraj atunci când stãpânul sãu se izoleazã de orice sursã de știri atunci când își dã seama de abrutizarea intelectualã în care suntem menţinuţi tocmai prin supraîncãrcarea informaţionalã care se aflã peste tot în jurul nostru, un zgomot de fond informaţional la care suntem expuși forţat și pe nesimţite.

In orașul luminilor toatã lumea scrie, personajele devin autori și se povestesc pe sine, nu mai existã o delimitare clarã între creator și creaţie, fiecare își construiește limitele și scenariul propriei lumi din care tocmai el vrea sã evadeze. Umorul absurd care îl prinde atât de bine pe Vișniec îl salveazã pe cititor de la depresie, de la îngrijorarea nocivã cã dezastrul este iminent, deși nici nu mai avem mult pânã acolo.

"Literatura este un lucru misterios, în timp ce scrii și te afli în raport direct, mistic aproape, cu pagina albã de hârtie, îţi dai seama cã ești supus unor forţe imposibil de definit cu precizie. Cuvintele, odatã eliberate, au dreptul la anumite iniţiative. Ce orgoliu, sã crezi cã poţi construi tu însuţi o carte, când de fapt cuvintele te scriu pe tine și te construiesc!"

Vacanţã!!!!!!

Sã pleci în vacanţã este una din marele plãceri ale vieţii.

Am trecut pe la Mausoleul de la Mãrãșești –cea mai frumoasã surprizã a acestei vacanţe ; chiar am rãmas foarte uimitã la cât de bine aratã, un semn al aprecierii noastre faţã de cei cãzuţi în rãzboi demn de toatã stima.

Apoi am trecut, bineînţeles, pe la ai mei la Iași. Iepurii high de Paște din Iași sunt febleţea mea.

Iar fostele bãlãrii din spatele Palatului Culturii au fost metamorfozate într-un loc cu un aer occidental uimitor (fãrã regula aia idioatã cu nu cãlcaţi pe iarbã).

Am fãcut și o vizitã la Mãnãstirea Hadâmbu (drumul acceptabil pânã acolo). E drãguţ sã mergi cu copii pentru cã au animale. De asemenea, se pot cumpãra produse naturale de la mãnãstire (cu preţurile puţin mai ridicate –de ex. litrul de vin era 10 lei).

 Am tras o fugã și pe la Grãdina Botanicã. Uitasem cât de frumoasã poate sã fie.

Apoi am mers la Sovata (staţiunea mea preferatã).

 Lucruri utile pe care trebuie sã le știţi dacã mergeţi la Sovata în extra-sezon (adicã atunci când e frig și ștrandul de afarã de la Lacul Ursu nu este deschis): intrarea la piscina interioarã de la Hotel Aluniș este destul de scumpã (40 de lei pe zi pentru un adult), dar este inclusã în preţul cazãrii la ei (iar ca sã fie cazarea ieftinã, noi mergem la Vila Maria –din centru, cam la 1km de hotel, dar care este inclusã în complexul hotelier Aluniș, așa cã nu se plãtește separat intrarea la piscinã).

 De asemenea, nu uitaţi sã vã îndopaţi cu langoși de câte ori aveţi ocazia (de la Lacul Roșu pânã-n Praid sunt numai langoși gustoși –dar cei mai buni sunt în Praid, dupã ce treceţi de salinã și de magazinașele de-acolo, pe dreapta este un semn galben cu Langoși tot la niște cãsuţe din lemn –acolo e o bãtrânicã, ea face cei mai buni langoși din univers).

Apoi am coborât spre Cãciulata (una dintre celelalte staţiuni preferate ale mele –dar mai ales iarna) prin Sighișoara și Sibiu.

Sã nu uitaţi în Sibiu sã urcaţi în turnul din Piaţa Micã. Intrarea e doar 2 lei, iar priveliștea de sus, minunatã.