Ludmila Uliţkaia -"Minciunile femeilor"

6 povestiri despre cum femeile mint pentru a se justifica, pentru a crea o realitate aşa cum şi-o doresc măcar în mintea celor care le ascultă, pentru a se pune într-o poziţie de victimă unde li se iartă lucruri pe care, poate, ele însele nu şi le pot ierta. Poveştile sunt legate prin personajul comun Jenia, incapabilă să mintă, dar care învaţă cum să-i lase pe ceilalţi să o facă. Aceeaşi Uliţkaia scrutătoare şi îngăduitoare cu slăbiciunile feminine, care ne mustră, dar pe care o ghicim mereu dispusă să ne treacă greşelile cu vederea.

Si să nu uităm de detaliile delicios amărui care îţi smulg un zâmbet:
"-Anna Veniaminovna, eu nu mă duc să-i cer vecinei fierul de călcat, râşniţa de cafea sau mixerul, mi le-am procurat pe ale mele. De ce trebuie să iau cu împrumut un bărbat?"

Finalul meu preferat de povestire:
"Iar peste încă o zi Jenia a plecat. A încheiat cu Michel un contract ca să scrie scenariul. Despre viaţa asta de câine. Despre minciuna asta mizerabilă. Iar adevărul e şi mai mizerabil. Dar Michel voia poveşti. Romanţe de mahala. Melodrame pentru oameni sărmani. In care toate fetele din lumea asta să-şi regăsească speranţele, şi cele naive, şi cele egoiste, şi cele sărace cu duhul, şi cele bune, şi cele crude, şi cele trase pe sfoară...
Jenia a primit o foaie avans. Aceeaşi sumă pe care toate sperau s-o primească pentru o noapte...
S-a întors acasă. Acasă totul era adevărat, viaţa era penibil de grea şi de tensionată. Jenia s-a dus la lucru şi a scris scenariul. La Moscova întreaga istorie i s-a părut din ce în ce mai stupidă şi mai inutilă.
Iar peste o lună şi jumătate a sunat Leo, i-a spus că Michel a murit din cauza unei supradoze de heroină. Si asta s-a întâmplat la o zi după înmormântarea soţiei lui, Esperanza, care a murit de SIDA într-o clinică. Leo plângea. A plâns şi Jenia. In sfârşit s-a isprăvit cu toată nebunia asta. S-au lămurit toate lucrurile, printre care şi culoarea ochilor lui Michel: albastru când pupila se contractă, ajunge cât un vârf de ac, şi negru când ea se dilată şi ocupă tot irisul, în funcţie de doză..."

Emma Donoghue -"Room"

Presupun că fiecare dintre noi are câte un subiect sensibil care îl afectează în mod special în cărţi sau filme. Aşa a fost pentru mine „Room” (şi filmul „Michael”), deşi cea mai traumatizantă în cazul meu este „Portocala mecanică”. După 30 de pagini am vrut să renunţ pentru că devenise insuportabilă angoasa că romanul va avea un sfârşit urât. Nu-mi plac finalurile stereotipe şi fericite doar ca autorul să se salveze de a pune cititorul (sau spectatorul) într-o poziţie foarte inconfortabilă, dar la „Room” nu aş fi suportat să termin de citit cartea fără acest sfârşit reconfortant (nu e neapărat un spoiler, dar v-ar putea fi util să ştiţi că situaţia de la începutul cărţii se schimbă, fără a avea neapărat un final excesiv de optimist).

Este povestea unei tinere ţinută prizonieră de un dement care o violează în mod constant. Aceasta rămâne însărcinată şi reuşeşte să-l convingă pe nebun să o lase să păstreze copilul. Prima parte a cărţii în care copilul descoperă lumea în cei 9 m2 de subsol unde este închis cu mama lui e una dintre cele mai bine scrise bucăţi de literatură pe care le-am citit eu din punct de vedere psihologico-existenţial. Perspectiva asupra lumii a copilului se formează din emisiunile de la televizor (limitat, imaginaţi-vă! –dacă nouă ne este greu să-i desprindem pe copii din faţa televizorului când avem întregul oraş – ţară – Pământ la dispoziţie, gândiţi-vă cât de greu îi este unei mame să reducă uitatul la TV al unui copil când tot universul lor se rezumă la 9m2 încojuraţi de ziduri, fără măcar posibilitatea de a privi afară) şi din jocurile şi poveştile mamei.

„Next week when I’ll be six you better get candles.” „Next year,” says Ma, „you mean next year.” Her eyes are shut. They always do that sometimes and she doesn’t say anything for a minute. When I was small I thought her battery was used up like happened to Watch one time, we had to ask for a new battery for him for Sundaytreat.”

Dar cartea nu se termină (aşa cum mulţi s-ar aştepta) în moment în care cei doi reuşesc să evadeze, ci Emma Donoghue continuă cu aceeaşi sensibilitate şi înţelegere să analizeze situaţia celor doi (mai ales a copilului) atunci când aceştia trebuie să se (re)acomodeze cu o lume mult mai complexă şi incontrolabilă.

„We sit on the deck, he’ll warn me if there’s any bees. Humans and bees should just wave, no touching. No patting a dog unless its human says OK, no running across roads, no touching private parts except mine in private. Then there’s special cases, like police are allowed to shoot guns but only at bad guys. There’s too many rules to fit in my head, so we make a list with Dr. Clay’s extra-heavy golden pen. Then another list of all the new things, like free weights and potato chips and birds. „Is it exciting seeing them for eal, not just on TV?” he asks. „Yeah. Except nothing in TV ever stinged me.” „Good point,” says Dr. Clay, nodding. „ `Human kind cannot bear very much reality.” [...] But what I actually meant was, maybe I’m a human but I’m a me-and-Ma as well. I don’t know a word for us two. Roomers?”

Relaţia copilului cu bunica dă naştere la cele mai amuzante situaţii din roman, un prilej de destindere foarte bine venit după tensiunea din prima jumătate, cu un umor proaspăt derivat dintr-o perspectivă surprinzătoare asupra lumii.

„Mmm. Knows more math than me but can’t go down a slide,” says Grandma.”

„Also Grandma gave me five keys on a key ring that says Pozzo’s House of Pizza, I wonder how a house is made of pizza, wouldn’t it flop?”

„My fingers are scuba divers. The soap falls in the water and I play it’s a shark. Grandma comes in with a stripey think on like underwear and T-shirt stuck together with beads, also a plastic bag on her head she says is called a shower cap even though we’re having a bath. I don’t laugh at her, only inside.”

Ca să fim şi cârcotaşi, cartea nu este perfectă; unele comentarii aparţin clar scriitoarei, nu unui copil care descoperă lumea brusc la 6 ani după o relaţie simbiotică exclusivă cu propria mamă. Si mai are puţin sirop pe alocuri (în dulcele stil american), dar toate acestea nu sunt supărătoare, pot fi trecute cu vederea.

„In the world I notice persons are nearly always stressed and have no time. Even Grandma often says that, but she and Steppa don’t have jobs, so I don’t know how persons with jobs do the jobs and all the living as well. In Room me and Ma had time for everything. I guess the time gets spread very thin like butter over all the world, the roads and houses and playgrounds and stores, so there’s only a little smear of time on each place, then everyone has to hurry on to the next bit.”

Kathleen Winter -"Annabel"

"Annabel" este povestea unui hemafrodit care, deşi părinţii au ales să fie băiat la naştere, ajunge să-şi descopere şi să-şi accepte partea feminină care pentru el e mai atractivă, deşi poate şi prin faptul că a fost mereu nevoit să-şi refuze mici plăceri considerate nepotrivite pentru un băiat, mai ales în comunitatea restrânsă şi izolată de vânători şi pescari din Labrador unde e crescut.
Din punctul meu de vedere, cartea de referinţă pentru tema personajului-hemafrodit este "Middlesex" unde dilema sexuală îmbinată cu cea socială şi familială îşi găseşte doza perfectă de dramatism şi umor în stilul minunat al lui Eugenides.
"Annabel" e mai puţin amuzantă şi inovativă ca "Middlesex", dar Kathleen Winter scrie cum trebuie, matur şi elegant, deşi despre un subiect care acum nu se mai bucură de ineditul necesar pentru a ţine vie atenţia cititorului în afara altor elemente din roman care să ne trezească interesul. Copilăria şi adolescenţa lui Wayne-Annabel se desfăşoară pe fundalul turbulenţelor matrimoniale din îngheţatul (şi la propriu, şi la figurat) Croydon Harbor unde soţii sunt plecaţi la vânătoare jumătate de an, iar nevestele rămân acasă încercând să umple această singurătate cu diverse activităţi: plantarea de plante exotice care nu au nici o şansă să reziste în climatul dur al zonei, găsirea unui amant, abuzul de alcool etc.

"Intors acasă de la vânătoare, lecuit de singurătate, Treadway îşi iubea nevasta pentru că aşa promisese. Dar miezul sălbăticiei îl chema şi iubea cel miez mai mult decât orice promisiune. Miezul acela sălbatic era o stare de spirit, însă avea şi un punct geografic."

"In Croydon Harbor erau multe perechi de tineri, de vârsta lui şi a lui Gracie, care păreau să stea împreună mai degrabă împinşi de forţa unei maree decât de dorinţă sau de vreo decizie conştientă. Ieşeau de câteva ori la dans împreună şi, pe nesimţite, tatăl unuia sau al celuilalt curăţa locul din capătul îndepărtat al proprietăţii familiei pentru o casă nouă."

De când am trecut cu avionul pe deasupra Labradorului, am devenit fascinată de această regiune încremenită în propria sălbăticie, goală şi duşmănoasă ca un deşert, însă fără temperaturile sufocante de acolo, cu elani în loc de cămile şi orizonturi largi de pământ golaş şi întinderi nesfârşite de apă. Astfel, pentru mine, descrierea vieţii în Labrador a reprezentat unul din farmecele cărţii. Poate pentru cineva care nu-mi împarte pasiunea pentru această zonă decorul Labradorului nu are acelaşi impact, dar pentru mine partea aceasta a fost unul dintre marile plusuri ale romanului.

Katherine Boo -"Behind the Beautiful Forevers"

Romanul lui Katherine Boo este puternic şi are un suflu autentic pentru că se bazează pe propria ei experienţă de a locui în mahalaua indiană unde se petrec toate dramele personajelor sub ameninţarea continuă cu evacuarea din magherniţele construite în imediata vecinătate a aeroportului internaţional din Mumbai.

"...the events recounted in the preceding pages are real, as are all the names. From the day in November 2007 that I walked into Annawadi and met Asha and Manju until March 2011, when I completed my reporting, I documented the experiences of residents with written notes, video recordings, audiotapes and photographs [...] I witnessed many of the events described in this book. I reported other events shortly after they occurred, using interviews and documents."

"No onlooker asked, Why fix a house when the airport authority might demolish it? Almost everyone here improved his hut when he was able, in pursuit not just of better hygiene and protection from the monsoon but of protection from the airport authority. If the bulldozers came to flatten the slum, a decent hut was seen as a kind of insurance. The state of Maharashtra had promised to relocate those families who had squatted at the airport since 2000 to tiny apartments in high-rises. To Annawadians, a difficult-to-raze house increased the odds that a family’s tenure on airport land would be acknowledged by the relocation authorities. And so they put their money into what would be destroyed."

Incă din State, Katherine Boo a fost preocupată de subiectul sărăciei, mai ales în ţările prospere sau aflate în plină dezvoltare economică. Astfel, autoarea ajunge să ia contact direct cu ralitatea violentă a unor oameni care se sabotează reciproc, iar această lipsă de unitate în mijlocul mizeriei, suspiciunile şi convingerea că reuşita este posibilă doar pe cont propriu alcătuiesc reţeta sigură către eşec şi vulnerabilitate.

"At Annawadi, everyone had a wrong he wanted righted: the water shortage, brutal for three months now; the quashing of voter applications at the election office; the worthlessness of the government schools; the fly-by-night subcontractors who ran off with their laborers’ pay. Abdul was one of many residents who were angry at the police. Elaborate fantasies about blowing up the Sahar Police Station had become the secret comfort of his nighttimes. But the slumdwellers rarely got mad together….Instead, powerless individuals blamed other powerless individuals for what they lacked. Sometimes they tried to destroy one another. Sometimes, like Fatima, they destroyed themselves in the process. When they were fortunate, they improved their lot by beggaring the life chances of other people.
What was unfolding in Mumbai was unfolding elsewhere, too. In the age of global market capitalism, hopes and grievances were narrowly conceived, which blunted a sense of common predicament. Poor people didn’t unite; they competed ferociously amongst themselves for gains as slender as they were provisional. And this undercity strife created only the faintest ripple in the fabric of society at large. The gates of the rich, occasionally rattled, remained unbreached. The politicians held forth on the middle class. The poor looked down on one another, the world’s great, unequal cities soldiered on in relative peace."

"Behind the Beautiful Forevers" este mult peste sentimentalismul comercial al lui "Slum Dog Millionaire", dar îi lipseşte farmecul detaliilor şi ironia fină ale lui Arundhati Roy. Compensează însă prin realism şi printr-o privire critică fără a fi acuzatoare. Katherine Boo ne vorbeşte despre destinul trist al unei comunităţi care se auto-subminează şi este sortită să rămână în propria mizerie şi neputinţă prin lipsa de solidaritate şi prin adoptarea ca unică soluţie de salvare exclusiv individuală asocierea cu cei puternici financiar şi politic, care inevitabil îşi urmăresc propriul interes.

"In the West, and among some in the Indian elite, this word, corruption, had purely negative connotations; it was seen as blocking India’s modern, global ambitions. But for the poor of a country where corruption thieved a great deal of opportunity, corruption was one of the genuine opportunities that remained."

Corupţia aceasta la nivel înalt nu poate rezista decât cu sprijinul celor din comunitatea de căutători în gunoaie. Teoretic, guvernul indian se protejează în faţa acuzaţiilor internaţionale de promovare a inegalităţilor sociale prin adoptarea de măsuri educaţionale, politice şi economice benefice în absolut, dar profund ineficiente şi chiar distructive la nivel practic. Fiecare comunitate are şefii ei care iau banii alocaţi de guvern diverselor programe menite să îmbunătăţească situaţia comunităţilor sărace, iar schimbările sunt doar de faţadă. Astfel, absolvenţii de liceu care ar trebui să le predea lecţii elementare de matematică, alfabetizare, engleză copiilor care caută prin gunoaie îşi ţin orele doar în zilele când ştiu că vor primi vizita inspectorilor şcolari, poziţiile politice rezervate exclusiv femeilor sunt ocupate de servitoarele oamenilor politici, banii pentru întreprinzători sunt acordaţi doar pe hârtie oamenilor disperaţi care acceptă să aibă doar cu numele o prăvălie, o cizmărie, o croitorie, în schimbul unei sume derizorii de bani, dar de care au nevoie pentru a da şpagă medicilor pentru o intervenţie medicală de rutină, subvenţionată de fapt de sistemul sanitar de stat, pentru a nu-şi pierde locul de măturător de stradă, singurul venit legal al familiei.
Pe lângă acest nivel generalizat de corupţie care împiedică orice posibilitate de depăşire a nivelului economic şi social al celor din clasele de jos, în interiorul comunităţii se nasc adevărate drame din invidia vecinilor care îşi dau foc în mijlocul unui scandal de renovare a cocioabei celuilalt care îşi pune nişte rafturi pe zidul comun, un zid atât de subţire încât îşi aud unii altora respiraţia în timpul somnului. O comunitate în care 100 de dolari economisiţi de celălalt este motiv de a-l târî prin tribunale sub acuzaţia falsă că ţi-a bătut nevasa, cei 100 de dolari fiind chiar suma cerută pentru a-ţi retrage acuzaţiile. Pe lângă abuzurile politice şi sociale, familiile sunt pline de poveşti de abuz domestic, de femei care îşi dau foc sau se sinucid cu otravă de şobolani pentru a scăpa de bătăile soţilor sau ale fraţilor. Dar toate acestea sunt uitate în perioada alegerilor, când muzica şi petrecerile organizate de candidaţi le asigură loialitatea şi voturile unei comunităţi care uită pentru câteva zile de abuzurile la care sunt supuse în restul timpului tocmai de cei care vin acum să le ceară voturile.
Si astfel cercul vicios se închide şi mahalaua de căutători în gunoaie o ia de la capăt cu furturile de fier din aria aeroportului, în ciuda bătăilor sălbatice aplicate celor prinşi de paznici şi poliţişti, alături de panouri luminoase şi colorate care îi îndeamnă "Have a break. Havea Kit Kat". "A land of few assumptions", unde domneşte o nesiguranţă cronică, unde animalele suscită pasiunea organizaţiilor non-guvernamentale care vin să salveze caii puşi să participe la curse ilegale, deşi ei sunt fiinţele cele mai îngrijite şi bine hrănite din toată mahalaua, iar cadavrele căutătorilor în gunoi găsite măcelărite în repetate rânduri pe marginea autostrăzii sunt cazuri clasate mereu de poliţie întrucât circumstanţele nu par a fi suspecte, mai ales că nu e nimeni dispus să depună mărturie sau să reclame absenţa unei anchete judiciare pe nedrept refuzate.

"...in a modernizing, increasingly prosper city, their lives were embarrassments, best confined to small spaces, and their deaths would matter not at all."

Shyam Selvadurai -"Funny Boy"

"Funny Boy" e pe lista mea de lecturi din fiecare ţară din lume la Sri Lanka. Nu excelează prin valori literare, dar îşi atinge scopul ca diversificare a cărţilor citite.

Este povestea lui Arjie, unul din copiii unei familii bogate din Sri Lanka, considerat de toţi ca un ciudat pentru că de mic preferă să fie implicat în jocurile fetelor şi să poarte sari-uri frumoase decât să se ducă la cricket cu fratele lui.
Este copilăria şi adolescenţa unui homosexual care învaţă să-şi înţeleagă şi să-şi accepte sexualitatea, un tabu în societatea în care trăieşte. Viaţa tihnită şi prosperă a familiei va fi şi ea afectată de conflictele rasiale între tamili şi singalezi.
Bineînţeles, stâlpul moral al familiei este Appa, tatăl care îi interzice lui Arjie să-şi continue jocurile feminine atunci când mătuşile lui îl numesc ironic "funny boy" pentru a menţine buna reputaţie a familiei şi îl trimite la o şcoală unde va învăţa să fie un bărbat adevărat.

"I watched my father as he walked away down the hall. Unlike Amma, he was a distant figure who had very little effect on our everyday reality. We dealt with him mainly through avoidance. The family squabbles that took place, the secrets, were kept from him by an unspoken understanding. He was a figure we held in awe, and his presence represented an authority my sister and brother and I would seldom defy."

Paralel cu traseul de "coming of age" al lui Arjie, apare povestea de dragoste între Radha şi Anil care nu se pot căsători din cauza diferenţelor culturale şi sociale dintre familiile lor. Radha, care crescuse în America, nu dă foarte mare importanţă tradiţiilor din ţara maternă, dar Anil, un sinhalez, are de înfruntat refuzul categoric al familiei lui Radha. Fata este trimisă departe de casă pentru a-i permite să îl uite pe Anil, iar la întoarcere este obligată să se mărite cu un om care îi este practic un necunoscut.

"Sometimes I wonder if it was all worth it in the end. To have made all those sacrifices. Life is a funny thing, you know. It goes on, whatever decisions you make. Ultimately you have children or don’t have children and then you grow old. Whether you married the person you loved or not seems to become less important as time passes."

La şcoală, Arjie se împrieteneşte cu Shehan, un băiat la fel de "funny" ca şi el. Relaţia dintre ei trebuie şi ea să fie păstrată secretă pentru a nu fi distrusă de o societate intolerantă la tot ceea ce iese din ideea acceptată de normalitate. Astfel, Arjie începe să accepte faptul că nu va răspunde niciodată la pretenţiile familiei lui aşa cum îi cere tatăl.

"Ultimately I found myself in the back garden, the one in which only a few months ago I had played bride-bride. The girls had forgotten to take down the altar from the last time they had played, and it looked bedraggled now from a recent rainfall. The garlands of araliyas had come undone and lay broken and crushed on the ground. I thought of bride-bride and all those elaborate ceremonies I had invented, how I had thought that weddings could not be anything but magical occasions. How distant that time seemed, a world I had left far behind."

Romanul îşi construieşte personajele şi îşi dezvoltă intriga pentru a arăta cum oamenii sunt obligaţi să se înstrăineze de o familie şi o societate care refuză diversitatea şi schimbarea, care pun tradiţiile şi stereotipurile mai presus de sentimentele şi unicitatea indivizilor, toate acestea pe un fundal de turbulenţe etnice care condamnă orice îndemn de deschidere ca o subminare a eforturilor comunităţii de a rămâne puternică şi integră în faţa atacurilor celorlalte comunităţi religioase sau culturale.