Emma Donoghue -"Room"

Presupun că fiecare dintre noi are câte un subiect sensibil care îl afectează în mod special în cărţi sau filme. Aşa a fost pentru mine „Room” (şi filmul „Michael”), deşi cea mai traumatizantă în cazul meu este „Portocala mecanică”. După 30 de pagini am vrut să renunţ pentru că devenise insuportabilă angoasa că romanul va avea un sfârşit urât. Nu-mi plac finalurile stereotipe şi fericite doar ca autorul să se salveze de a pune cititorul (sau spectatorul) într-o poziţie foarte inconfortabilă, dar la „Room” nu aş fi suportat să termin de citit cartea fără acest sfârşit reconfortant (nu e neapărat un spoiler, dar v-ar putea fi util să ştiţi că situaţia de la începutul cărţii se schimbă, fără a avea neapărat un final excesiv de optimist).

Este povestea unei tinere ţinută prizonieră de un dement care o violează în mod constant. Aceasta rămâne însărcinată şi reuşeşte să-l convingă pe nebun să o lase să păstreze copilul. Prima parte a cărţii în care copilul descoperă lumea în cei 9 m2 de subsol unde este închis cu mama lui e una dintre cele mai bine scrise bucăţi de literatură pe care le-am citit eu din punct de vedere psihologico-existenţial. Perspectiva asupra lumii a copilului se formează din emisiunile de la televizor (limitat, imaginaţi-vă! –dacă nouă ne este greu să-i desprindem pe copii din faţa televizorului când avem întregul oraş – ţară – Pământ la dispoziţie, gândiţi-vă cât de greu îi este unei mame să reducă uitatul la TV al unui copil când tot universul lor se rezumă la 9m2 încojuraţi de ziduri, fără măcar posibilitatea de a privi afară) şi din jocurile şi poveştile mamei.

„Next week when I’ll be six you better get candles.” „Next year,” says Ma, „you mean next year.” Her eyes are shut. They always do that sometimes and she doesn’t say anything for a minute. When I was small I thought her battery was used up like happened to Watch one time, we had to ask for a new battery for him for Sundaytreat.”

Dar cartea nu se termină (aşa cum mulţi s-ar aştepta) în moment în care cei doi reuşesc să evadeze, ci Emma Donoghue continuă cu aceeaşi sensibilitate şi înţelegere să analizeze situaţia celor doi (mai ales a copilului) atunci când aceştia trebuie să se (re)acomodeze cu o lume mult mai complexă şi incontrolabilă.

„We sit on the deck, he’ll warn me if there’s any bees. Humans and bees should just wave, no touching. No patting a dog unless its human says OK, no running across roads, no touching private parts except mine in private. Then there’s special cases, like police are allowed to shoot guns but only at bad guys. There’s too many rules to fit in my head, so we make a list with Dr. Clay’s extra-heavy golden pen. Then another list of all the new things, like free weights and potato chips and birds. „Is it exciting seeing them for eal, not just on TV?” he asks. „Yeah. Except nothing in TV ever stinged me.” „Good point,” says Dr. Clay, nodding. „ `Human kind cannot bear very much reality.” [...] But what I actually meant was, maybe I’m a human but I’m a me-and-Ma as well. I don’t know a word for us two. Roomers?”

Relaţia copilului cu bunica dă naştere la cele mai amuzante situaţii din roman, un prilej de destindere foarte bine venit după tensiunea din prima jumătate, cu un umor proaspăt derivat dintr-o perspectivă surprinzătoare asupra lumii.

„Mmm. Knows more math than me but can’t go down a slide,” says Grandma.”

„Also Grandma gave me five keys on a key ring that says Pozzo’s House of Pizza, I wonder how a house is made of pizza, wouldn’t it flop?”

„My fingers are scuba divers. The soap falls in the water and I play it’s a shark. Grandma comes in with a stripey think on like underwear and T-shirt stuck together with beads, also a plastic bag on her head she says is called a shower cap even though we’re having a bath. I don’t laugh at her, only inside.”

Ca să fim şi cârcotaşi, cartea nu este perfectă; unele comentarii aparţin clar scriitoarei, nu unui copil care descoperă lumea brusc la 6 ani după o relaţie simbiotică exclusivă cu propria mamă. Si mai are puţin sirop pe alocuri (în dulcele stil american), dar toate acestea nu sunt supărătoare, pot fi trecute cu vederea.

„In the world I notice persons are nearly always stressed and have no time. Even Grandma often says that, but she and Steppa don’t have jobs, so I don’t know how persons with jobs do the jobs and all the living as well. In Room me and Ma had time for everything. I guess the time gets spread very thin like butter over all the world, the roads and houses and playgrounds and stores, so there’s only a little smear of time on each place, then everyone has to hurry on to the next bit.”