"...the events recounted in the preceding pages are real, as are all the names. From the day in November 2007 that I walked into Annawadi and met Asha and Manju until March 2011, when I completed my reporting, I documented the experiences of residents with written notes, video recordings, audiotapes and photographs [...] I witnessed many of the events described in this book. I reported other events shortly after they occurred, using interviews and documents."
"No onlooker asked, Why fix a house when the airport authority might demolish it? Almost everyone here improved his hut when he was able, in pursuit not just of better hygiene and protection from the monsoon but of protection from the airport authority. If the bulldozers came to flatten the slum, a decent hut was seen as a kind of insurance. The state of Maharashtra had promised to relocate those families who had squatted at the airport since 2000 to tiny apartments in high-rises. To Annawadians, a difficult-to-raze house increased the odds that a family’s tenure on airport land would be acknowledged by the relocation authorities. And so they put their money into what would be destroyed."
Incă din State, Katherine Boo a fost preocupată de subiectul sărăciei, mai ales în ţările prospere sau aflate în plină dezvoltare economică. Astfel, autoarea ajunge să ia contact direct cu ralitatea violentă a unor oameni care se sabotează reciproc, iar această lipsă de unitate în mijlocul mizeriei, suspiciunile şi convingerea că reuşita este posibilă doar pe cont propriu alcătuiesc reţeta sigură către eşec şi vulnerabilitate.
"At Annawadi, everyone had a wrong he wanted righted: the water shortage, brutal for three months now; the quashing of voter applications at the election office; the worthlessness of the government schools; the fly-by-night subcontractors who ran off with their laborers’ pay. Abdul was one of many residents who were angry at the police. Elaborate fantasies about blowing up the Sahar Police Station had become the secret comfort of his nighttimes. But the slumdwellers rarely got mad together….Instead, powerless individuals blamed other powerless individuals for what they lacked. Sometimes they tried to destroy one another. Sometimes, like Fatima, they destroyed themselves in the process. When they were fortunate, they improved their lot by beggaring the life chances of other people.
What was unfolding in Mumbai was unfolding elsewhere, too. In the age of global market capitalism, hopes and grievances were narrowly conceived, which blunted a sense of common predicament. Poor people didn’t unite; they competed ferociously amongst themselves for gains as slender as they were provisional. And this undercity strife created only the faintest ripple in the fabric of society at large. The gates of the rich, occasionally rattled, remained unbreached. The politicians held forth on the middle class. The poor looked down on one another, the world’s great, unequal cities soldiered on in relative peace."
"Behind the Beautiful Forevers" este mult peste sentimentalismul comercial al lui "Slum Dog Millionaire", dar îi lipseşte farmecul detaliilor şi ironia fină ale lui Arundhati Roy. Compensează însă prin realism şi printr-o privire critică fără a fi acuzatoare. Katherine Boo ne vorbeşte despre destinul trist al unei comunităţi care se auto-subminează şi este sortită să rămână în propria mizerie şi neputinţă prin lipsa de solidaritate şi prin adoptarea ca unică soluţie de salvare exclusiv individuală asocierea cu cei puternici financiar şi politic, care inevitabil îşi urmăresc propriul interes.
"In the West, and among some in the Indian elite, this word, corruption, had purely negative connotations; it was seen as blocking India’s modern, global ambitions. But for the poor of a country where corruption thieved a great deal of opportunity, corruption was one of the genuine opportunities that remained."
Corupţia aceasta la nivel înalt nu poate rezista decât cu sprijinul celor din comunitatea de căutători în gunoaie. Teoretic, guvernul indian se protejează în faţa acuzaţiilor internaţionale de promovare a inegalităţilor sociale prin adoptarea de măsuri educaţionale, politice şi economice benefice în absolut, dar profund ineficiente şi chiar distructive la nivel practic. Fiecare comunitate are şefii ei care iau banii alocaţi de guvern diverselor programe menite să îmbunătăţească situaţia comunităţilor sărace, iar schimbările sunt doar de faţadă. Astfel, absolvenţii de liceu care ar trebui să le predea lecţii elementare de matematică, alfabetizare, engleză copiilor care caută prin gunoaie îşi ţin orele doar în zilele când ştiu că vor primi vizita inspectorilor şcolari, poziţiile politice rezervate exclusiv femeilor sunt ocupate de servitoarele oamenilor politici, banii pentru întreprinzători sunt acordaţi doar pe hârtie oamenilor disperaţi care acceptă să aibă doar cu numele o prăvălie, o cizmărie, o croitorie, în schimbul unei sume derizorii de bani, dar de care au nevoie pentru a da şpagă medicilor pentru o intervenţie medicală de rutină, subvenţionată de fapt de sistemul sanitar de stat, pentru a nu-şi pierde locul de măturător de stradă, singurul venit legal al familiei.
Pe lângă acest nivel generalizat de corupţie care împiedică orice posibilitate de depăşire a nivelului economic şi social al celor din clasele de jos, în interiorul comunităţii se nasc adevărate drame din invidia vecinilor care îşi dau foc în mijlocul unui scandal de renovare a cocioabei celuilalt care îşi pune nişte rafturi pe zidul comun, un zid atât de subţire încât îşi aud unii altora respiraţia în timpul somnului. O comunitate în care 100 de dolari economisiţi de celălalt este motiv de a-l târî prin tribunale sub acuzaţia falsă că ţi-a bătut nevasa, cei 100 de dolari fiind chiar suma cerută pentru a-ţi retrage acuzaţiile. Pe lângă abuzurile politice şi sociale, familiile sunt pline de poveşti de abuz domestic, de femei care îşi dau foc sau se sinucid cu otravă de şobolani pentru a scăpa de bătăile soţilor sau ale fraţilor. Dar toate acestea sunt uitate în perioada alegerilor, când muzica şi petrecerile organizate de candidaţi le asigură loialitatea şi voturile unei comunităţi care uită pentru câteva zile de abuzurile la care sunt supuse în restul timpului tocmai de cei care vin acum să le ceară voturile.
Si astfel cercul vicios se închide şi mahalaua de căutători în gunoaie o ia de la capăt cu furturile de fier din aria aeroportului, în ciuda bătăilor sălbatice aplicate celor prinşi de paznici şi poliţişti, alături de panouri luminoase şi colorate care îi îndeamnă "Have a break. Havea Kit Kat". "A land of few assumptions", unde domneşte o nesiguranţă cronică, unde animalele suscită pasiunea organizaţiilor non-guvernamentale care vin să salveze caii puşi să participe la curse ilegale, deşi ei sunt fiinţele cele mai îngrijite şi bine hrănite din toată mahalaua, iar cadavrele căutătorilor în gunoi găsite măcelărite în repetate rânduri pe marginea autostrăzii sunt cazuri clasate mereu de poliţie întrucât circumstanţele nu par a fi suspecte, mai ales că nu e nimeni dispus să depună mărturie sau să reclame absenţa unei anchete judiciare pe nedrept refuzate.
"...in a modernizing, increasingly prosper city, their lives were embarrassments, best confined to small spaces, and their deaths would matter not at all."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu