Mihail Sişkin -"Scrisorar"

"Scrisorar" este (după cum probabil nu surprinde pe nimeni după ce citeşte titlul) un roman epistolar între Volodia, soldat rus plecat pe front, şi Saşa, iubita rămasă acasă. Trebuie să rezistaţi cu stoicism primele zeci de pagini în care scrisorile celor doi sunt pline de detalii fizice (ce se doresc inedite, fără însă a şi reuşi) ale dragostei lor. Aduce cu filmul "To The Wonder" al lui Malick. Cu mâna iubitei contre-jour care mângâie spicele dintr-un lan şi altele asemnea.
După ce treceţi de partea aceasta de reclamă la ciocolată în formă de inimioare, romanul devine interesant, încep să se contureze unele idei noi, avem şocul realizării că cei doi iubiţi nici măcar nu sunt în acelaşi plan temporal (el a fost trimis într-un război de la începutul secolului 20, în timp ce ea trăieşte clar în timpuri mai actuale).
Aceasta este una dintre ideile mele preferate din carte. Stiţi situaţiile acelea în care dragostea dintre doi oameni nu este posibilă pentru că între er i s-a întâmplat să fie o incompatibilitate de dată de naştere? Mă rog, în zilele noastre, diferenţa de vârstă la un cuplu este mai flexibilă, dar orişicât...

"Despre ce tot vorbesc? Despre faptul că nu avem timp.
Ei, sigur, există ore şi minute, dar timpul suntem noi. Oare timpul există în afara noastră? Noi suntem pur şi simplu o formă de existenţă a timpului. Suntem purtătorii lui. Si vectorii. Deci timpul este un fel de boală a cosmosului. Apoi cosmosul o să se răfuiască cu noi, noi o să dispărem şi o să urmeze insănătoşirea. Timpul o să treacă precum amigdalita.
Dar moartea este lupta cosmosului cu timpul, cu noi. Si ce înseamnă cosmos? In greacă înseamnă ordine, frumuseţe, armonie. Moartea este apărarea frumuseţii şi armoniei generale faţă de noi, de haosul nostru.
Dar noi ne opunem.
Timpul este o boală pentru cosmos, iar pentru noi arborele vieţii."

Sişkin ne propune un schimb de scrisori între două persoane care, temporal vorbind, nu prea aveau cum să se întâlnească –dar de ce ar fi asta o piedică în dragostea lor?! Doar pentru că sufletul-pereche cum ar veni e mort atunci când te-ai născut tu, asta ar însemna că între voi nu poate exista nici o legătura? Cel puţin în literatură poate exista. Si cred că asta face Sişkin în "Scrisorar", unde timpul se măsoară nu în zile, luni, ani, ci în frecvenţa scrisorilor.
Dar, pe de altă parte, aici intervine ceea nu mi-a plăcut la roman: cei doi nu par să comunice; în ciuda faptului că ei îşi vorbesc (în scris) în afara timpului, există totuşi o ruptură, o încapsulare în propria singurătate a fiecăruia, o imposibilitate de a fi împreună, deşi timpul este într-o oarecare măsură anulat.
Poate sunt eu prea siropoasă (deşi cartea lui Sişkin este mai puternică tocmai la acest nivel sentimental), dar nu prea am gustat inconsistenţa între dorinţa de a arăta că timpul devine irelevant pentru afinităţile dintre oameni şi nepotrivirile de dialog care, per total, par să dezvolte două poveşti paralele, nu convergente. Temele sunt frumoase, complexe –războiul este ceva urât, viaţa e cea care contează etc.- dar nu este suficient pentru a crea un roman convingător.

"Uneori, toate acestea îmi dau impresia unui bal mascat bizar –toate aceste uniforme, podoabe, caschete, turbane. Pe vremuri, oamenii se costumau la carnaval pentru a păcăli moartea. Nu asta facem şi noi aici?"

"Hrisostomi din toate vremurile şi ai tuturor popoarelor ne-au asigurat că scrisul nu cunoaşte moartea, că e singura modalitate de comunicare a morţilor, a viilor şi a celor nenăscuţi –şi eu i-am crezut. Eram convins că numai cuvintele mele vor rămâne după mine, efemerul, clipa vor fi aruncate în groapa puturoasă din cimitirul bunicii, şi de aceea cele scrise de mine erau partea cea mai importantă, primordială a mea."  

"Saşenka, acolo unde e moartea, unde te trimit să omori, mereu e multă minciună. Stii ce cred acum despre toate astea? De fapt, nu este important să fii învingător sau învins, singura victorie în război este să rămâi în viaţă."