Javier Marias -"Maine in batalie sa te gandesti la mine"

Javier Marias e acel gen de scriitor căruia îi place să scrie (şi să scrie foarte bine), să extindă personajul, mai ales prin monologuri nesfârşite, mult peste povestea propriu-zisă, să facă din analiza ezitărilor, regretelor, impulsurilor (de-a dreptul iraţionale pe alocuri) ale acestuia punctul central al cărţii mult peste limitele subiectului.
Detaliile din viaţă (unele dintre ele de o trivialitate rar întâlnită prin romane) curg în digresiuni extinse (şi, paradoxal, fascinante) care îl conturează pe Victor în logica lui alambicată care se pune în mişcare pentru a-l întâlni pe soţul fostei lui (aproape-)amante ca să-i mărturisească faptul că el este cel care i-a fost alături Martei (aproape-amanta) în noaptea în care aceasta a murit.

Ca să vă faceţi o idee cam cum se întâmplă lucrurile astea în capul lui Victor:
"Si ea trebuie să fi crezut, când îmi spusese „Ia-mă”, că se născuse ca să moară mai degrabă tânără şi căsătorită şi mamă, poate a văzut toţi paşii anteriori şi zilele ei de început ca pe un itinerar, în sfârşit lesne de înţeles, care conducea la noaptea cu mine, infidelă, dar fără împlinire. Iar eu, la rândul meu, trebuie să o fi văzut ca pe cineva apărut în zilele mele numai pentru a muri lângă mine şi a-mi provoca această vrajă, ce stranie misiune sau îndatorire este aceasta, să apară şi să dispară ca eu să fac alţi paşi, pe care nu i-aş fi făcut – firul continuităţii neîntrerupt, firul meu de mătase încă intact, dar fără ghid -, să-mi fac griji pentru un copil şi să caut un anunţ mortuar şi să asist disimulând la o înmormântare în faţa unui mormânt din 1914 şi să ascult, o dată şi încă o dată, o casetă („sigur că nu spune prea multe despre cheful tău de a fi cu mine, dacă vrei mai pot să trec pentru o clipă, tipul nu pare rău deloc, dar fie, nu este om de litere, nu-ţi face iluzii, povero me, aici lucrurile nu stau aşa de bine ca el să fie de negăsit, aşa că facem cum spui tu, putem să ne întâlnim luni sau marţi, bună, eu sunt, lăsaţi-mi un pic de şuncă, te rog, te rog”; şi plâns), ca să mă amestec fără nici o intenţie şi pe ascuns în vieţile altor persoane, pe care nici măcar nu le cunosc, de parcă aş fi un spion care ignoră ceea ce trebuie să afle –dacă trebuie să afle ceva- şi care, în schimb, îşi pune în pericol propriul secret tocmai în faţa celor care ar trebui să o facă cel mai puţin, chiar dacă nici ei nu ştiu că are un secret care îi priveşte; ca să-l păstrez între timp şi să scriu acum cuvintele pe care ..." ş.a.m.d. ş.a.m.d.

Această încercare de a completa piesa necunoscută dintr-un puzzle pentru Eduardo, soţul Martei, se combină în mod ciudat cu tot felul de scăpări de memorie, Victor însuşi, ca narator chiar, fiind un observator în care nu poţi avea încredere, căruia îi scapă lucruri, fie din neatenţie, fie pentru că e cu mintea complet aiurea. Ca la final, completarea adusă de Eduardo puzzle-ului unde Victor se presupunea că este piesa lipsă să dea o cu totul altă dimensiune întregii situaţii [nu voi adăuga aici nimic pentru că ar fi un spoiler de neiertat, dar să vă puneţi centura de siguranţă lecturistică atunci când ajungeţi la scena discuţiei dintre cei doi].

Cititorul trebuie să fie atent la detalii. Chiar dacă titlul cărţii nu are un sens evident, paginile sunt presărate cu referinţe la situaţii conflictuale, de la obsedanta imagine a avioanelor-jucărie atârnate de tavan în camera copilului Martei până la "Richard al III-lea" care e dat la televizor după dubioasa întâlnire cu Celia (fosta nevastă a lui Victor) sau cu o prostituată care seamănă izbitor de mult cu aceasta şi care făcuse mişto de el când îi spusese că-l cheamă Javier (!).

Un exemplu pentru a vă da seama cât de atent trebuie să vânaţi detaliile în carte:
"Am lucrat alături de Tellez restul săptămânii iar duminică m-am dus cu Ruiberriz de Torres la curse, gândindu-mă că acum puteam deja să-l răsplătesc pentru intervenţiile lui, să-mi plătesc datoria faţă de el şi să-i povestesc ce mi se întâmplase cu o necunoscută cu mai bine de o lună înainte, povestea îl va distra, pur şi simplu, într-un anumit sens o va invidia: de-ar fi fost a lui istorisirea, ar fi răspândit-o de la început în cele patru vânturi şi ar fi fost o naraţiune între macabru şi burlesc, deopotrivă comic şi tenebros, moartea oribilă şi moartea ridicolă, un lucru care atunci când se întâmplă nu este nici grosolan, nici elevat, nici amuzant, nici trist, poate deveni orice când este povestit, lumea depinde de povestitorii ei şi, de asemenea, de cei care aud povestea şi o condiţionează uneori, eu însumi nu îndrăznisem să i-o povestesc pe a mea lui Ruiberriz altfel decât o făcusem, în timp ce se desfăşurau cele două prime curse neînsemnate, adică în acelaşi ton tenebros şi burlesc, întrerupându-ne fără probleme pentru a urmări liniile drepte cu binoclurile noastre, mergând de la gradenuri la padoc şi de la padoc la bar şi de acolo la pariuri şi din nou la gradenuri, nimic nu se potriveşte de două ori în acelaşi fel, nici cu aceleaşi cuvinte, nici măcar povestitorul nu este unic pentru fiecare situaţie, chiar dacă rămâne acelaşi."