Simona Popescu -"Exuvii"

"Exuvii" mi-a dat impresia că este o carte pe care şi eu aş fi putut-o scrie dacă mi-aş aduna notiţele din liceu şi facultate. Ori pentru mine cărţile bune sunt alea pe care mi-aş dori să le scriu, dar nu pot. "Exuvii" a fost ca o incursiune în mine de acum vreo 10-15 ani.

"Colecţionez exuvii.
O dată la şapte ani celulele tale se schimbă, la fiecare şapte ani se termină cu tine, eşti retezat. Din nou la început. Intr-un corp altul-acelaşi. Doar creierul, general bătrân dând comenzi unor trupe recente, creierul vechi, doar el fidel –echilibratorul ectoplasmicilor predecesori desfiinţaţi (care, pierzându-şi trupul, cer continuu socoteală). Creierul, el recunoaşte, te recunoaşte. [...] Un creier fără nostalgii, căci nu-i nimic pierdut (o ştie el prea bine)."

"N-am avut niciodată memoria epicii şi nu mi-au plăcut niciodată cu adevărat romanele, poveştile de aventură şi amor, cărţile cu personaje, cu Ei şi Ele, cărora nu le reţineam niciodată numele şi care făceau şi spuneau, în general, mereu aceleaşi lucruri. Mi-am infectat mintea şi trupul cu tot felul de dejecţii, de orori lălăite, siropoase, am ţinut în mână cărţi de carne putredă, cărţi de sâne, unsuroase, mlăştinoase, cărţi otrăvitoare, cărţi bolnave, cărţi primejdioase ce-mi pândeau creierul ca nişte flori carnivore, frumoase capcane, cărţi de praf cu scheme şi formule inutile, cărţi serbede precum ceaiul de muşeţel, cărţi greţoase, zaharisite, cărţi ornamentale pe care nici nu-ţi venea să le citeşti, cu goldschnit, cu versuri pe hârtie chamois sau pe foiţă de ţigară, compendii inumane, compilaţii adipoase, fără nervi, mortăciuni lipsite de inimă, cărţi mascule şi femele pre limba lor pierind din faţa mea, cărţi pudice şi neruşinate, decerebrate, gogoşi umflate, goale pe dinăuntru sau umplute cu marmelade indigeste."

"Am citit în întregime opera unor autori numai şi numai pentru că găsisem în vreo carte scrisă de ei (din când în când, o dată la zeci de pagini) lucruri ce mă priveau direct şi personal, am citit imens în speranţa că voi mai găsi încă un fragment pentru marele meu puzzle în care să mă recunosc, întreagă."

"Cum nu mai ştiam să fac altceva, citisem deja atâtea şi amestecate, că, într-o zi, târziu în adolescenţă, s-a întâmplat ceva îngrozitor. Mi-am dat seama că nu sunt decât o loghioană culturală, o moluscă împănată cu mirodenii livreşti, o ikebana de cuvinte inutile, o maimuţă împăiată în compania morţilor vechi de zeci, de sute, de mii de ani, o mumie în sarcofag, într-un templu pustiu. [...] Nu mai aveam vlagă, mă mortificasem, nu mai ştiam să vorbesc, orice contact uman mă plictisea şi, mai mult, mă scotea din minţi."

"O doamnă nesuferită stă în faţa mea şi îmi dă lecţii. Are pe ea un palton de blană alb cu spic argintiu. Se tot oţărăşte la mine. Si eu de mult nu mai aud ce spune. Mi-am lipit spatele şi burta apoi, aşa de la distanţă, de paltonul ei răcoros. Apoi fac doi paşi spre ea şi o mângâi cu mâna pe spate. Cheful ei moralizator se duce de râpă. Am domesticit-o. Si oamenii, ca şi câinii, săracii..."

"Nu voiam să înaintez spre niciunde, nu căutam nimic, nu aveam nici un scop. Ci pura plăcere de a tremura bezmetic în aerul saturat de limbaj. [...] A venit şi momentul când mi-am dat seama că toată magma pestriţă de cuvinte nu e decât o adunătură de umbre, de palori care-mi înghit lent fiinţa adevărată, viruşi parazitari, black-biţi. In sărăcia sentimentelor şi gândurilor mele, cuvintele ţineau loc de orice, erau forma laşităţii mele în faţa realităţii celei adevărate, forma lăbărţată de a fi a cuiva care nu e, care se face că e, care-şi caută un înlocuitor, imaginea isterică a deficitului meu de viaţă. Cuvintele astea mă bruiau, mă înlocuiau."