Roberto Bolaño -"2666"

"2666" este ultimul roman, și cel mai apreciat, al lui Roberto Bolaño. Cartea începe cu figura misterioasã a scriitorului neamţ Benno von Archimboldi descoperit de patru critici pedanţi care fac o obsesie pentru opera acestuia, în timp ce scriitorul rãmâne departe de public, ascuns în spatele unui pseudonim. Prietenia dintre cei patru critici (unul este femeie, ceea ce complicã evident relaţiile) este o combinaţie ciudatã de discuţii, divagaţii și acţiuni fãrã relevanţã, inutile și descoperiri pline de miez. In încercarea lor de a-l întâlni pe Archimboldi, trei critici ajung, pe urma unui zvon, în orașul mexican Santa Teresa din deșertul Sonora unde își dau seama cã au fost puși pe o pistã falsã, dar romanul rãmâne în acest orãșel unde se dezvãluie un adevãrat iad, o combinaţie absurdã de violenţã și monstruozitate cu o serie de sute de crime brutale ale cãror victime sunt exclusiv femei.
Dupã povestea unui profesor de filosofie ţicnit de la universitate, cunoscut de criticii pasionaţi de Archimboldi, a cãrui fiicã este salvatã de destinul de a deveni și ea una dintre victimele demenţei ucigașului sau ucigașilor în serie din oraș de cãtre un jurnalist de culoare american sosit în Santa Teresa pentru a scrie un articol despre un meci de box, urmeazã partea cea mai teribilã din carte, o combinaţie de stil jurnalistic, dar despre o situaţie imaginarã (chiar dacã existã în realitate un oraș mexican unde au fost cazuri asemãnãtoare de zeci de femei violate și ucise de un criminal misterios, detaliile din "2666" sunt complet fictive), volumul 2 conţinând lista completã a rapoartelor criminalistice despre circumstanţele și informaţiile biografice ale numeroaselor femei gãsite abuzate și ucise în împrejurimile orașului Santa Teresa, cu toate detaliile oribile ale fiecãrei crime, pe sute de pagini, unde grozãvia faptelor este atât de mare încât rezistã redundanţei, repetiţiei, scapã puterii obișnuinţei. 
Este partea cea mai zguduitoare din roman, cea mai percutantã. Dacã la profesorul Amalfitano avem tot felul de tentative suprarealiste de a introduce arta în realitate, la nivelul absurdului (la un moment dat agaţã o carte de matematicã de sârma de rufe pentru a fi distrusã de vreme), realitatea din orașul în care trãiește pare sã treacã dincolo de orice tentativã imaginarã de a duce la extrem lipsa de sens din aceastã lume.
In ultimul volum aflãm povestea lui Benno von Archimboldi, pe numele lui adevãrat Hans Reiter, un veteran din al doilea rãzboi mondial, și a modului în care acesta este conectat la ce se întâmplã în Mexic (apare și România în peisaj, de altfel), coincidenţele (deseori sub formã oniricã) alcãtuind adesea firele de legãturã între personaje și întâmplãri.
Deși pare sã nu aibã o poveste cap-coadã propriu-zisã, "2666" este fermecãtor prin digresiuni, mai ales când acestea aduc o notã neașteptatã și ne îndepãrteazã de așteptãrile noastre privind direcţia în care ar trebui sã se îndrepte naraţiunea, și zguduitor prin relatarea visceral de realistã a scenelor crimelor din Santa Teresa. Numãrul din titlu nu se regãsește în nici un detaliu din roman, dar semnificaţia lui poate fi dedusã dintr-o altã povestire de-a lui Bolaño unde anul 2666 definește un timp atât de îndepãrtat încât nici mãcar nu ne putem gândi la el ca la o realitate care sã ne afecteze.

Clarice Lispector -"Aproape de inima vijelioasã a lumii"

In sfârșit am reușit și eu sã termin aceastã cãrticicã a lui Clarice Lispector. Sã nu vã încurajeze dimensiunile reduse ale romanului; este o carte dificilã, cu un stil aspru, intim, deranjant, instens, poetic. Am vãzut cã unii o comparã pe Clarice Lispector cu Virginia Woolf. Mie-mi place Virginia Woolf. Clarice Lispector mi-a plãcut mai puţin.
Avem acel stream of consciousness al unei tinere, Joana, orfanã, crescutã de o mãtușã care nu se poate obișnui cu felul ei ciudat de a fi, o fatã stranie, izolatã în modul ei diferit de a vedea lumea, fãcându-i pe ceilalţi sã se simtã aiurea în jurul ei, se cãsãtorește cu un bãrbat pe care pare sã-l iubeascã în același stil bizar în care Joana face totul, doar cã se plictisește și-l înșealã, apoi îl pãrãsește.
Joana încearcã sã comunice cu ceilalţi, sã fie pe aceeași lungime de undã, sã împãrtãșeascã experienţe și sentimente, doar pentru a eșua de fiecare datã. Eu nu prea am empatizat cu aceste tentative ale ei și personajul mi-a rãmas, la fel ca celor din jurul ei, distant.

"Dumnezeule, rãsari în pieptul meu, nu sunt nimic și nefericirea se abate asupra mea și eu nu știu decât sã folosesc cuvintele și cuvintele sunt mincinoase și eu continui sã sufãr, în sfârșit firul de apã pe peretele întunecat. Dumnezeule, vino la mine, și nu am bucurii și viaţa mea este neagrã ca noaptea fãrã stele, și, Dumnezeule, de ce nu exiști în mine? de ce m-ai fãcut despãrţitã de tine? Dumnezeule, vino la mine, eu nu sunt nimic, sunt mai puţin decât ţãrâna și te aștept în fiecare zi și în fiecare noapte, ajutã-mã, nu am decât o viaţã și aceastã viaţã se scurge printre degetele mele și se îndreaptã cu seninãtate spre moarte și nu pot face nimic și asist la epuizarea mea cu fiecare minut ce trece, sunt singurã pe lume, cine mã iubește nu mã cunoaște, cine mã cunoaște se teme de mine și eu sunt micã și sãracã, n-o sã știu cã am existat peste câţiva ani, îmi rãmâne puţin timp de trãit și ceea ce îmi rãmâne și ce îmi rãmâne de trãit totuși va rãmâne intact și inutil, de ce nu te înduri de mine? cã nu sunt nimic, dã-mi ce îmi trebuie."

Ionuţ Chiva -"Boddah speriat"

Un volum de 13 povestiri, cu sentimente diverse pe care le lasã cititorilor, la limita (niciodatã clarã) între autobiografic și imaginar, despre familie și relaţia pãrinţi-copii, despre cât de complicate și dezamãgitoare pot fi relaţiile amoroase, despre ratarea creativã și, mai ales, despre câini (ei apar mai în fiecare povestire). Stilul este unul onest, deschis, simplu, Ionuţ Chiva vorbește direct cu cititori tineri, care cautã mai mult o experienţã autenticã și mai puţin sofisticarea literarã. Povestirile îţi lasã o impresie de "fãrã stare", o cãutare a ceva, nu știi ce, dar trebuie sã cauţi, sã ai o schimbare, sã încerci sã fii undeva unde ar putea sã ţi se întâmple ceva mișto.

Inceputul povestirii "Doi bãieţi buni":
"Nu se pot spune multe lucruri despre familii –sunt cum sunt ("the infinite separate houses, how they all went on, each with its meals and minutia of daily usages", vorba poetului) și puţini, poate doar cei bolnavi într-un anume sens, sunt cei care pot pretinde cã s-au scuturat de praf și au mers mai departe fluierând atunci când, așa cum se spune, au pãrãsit cuibul. Oamenii inteligenţi sau poate doar cei inteligenţi într-un anume sens sunt foarte atenţi la anumite lucruri atunci când se hotãrãsc sã facã pasul, cum se spune –"We marry families".
Dar se pot spune oare mai multe lucruri despre vineri seara, începutul de weekend? Cultura pop pare sã creadã, ca și cu familiile, cã da –sunt cântece, filme de comedie întregi despre vineri seara, searã în care ne luãm câte o pauzã de la muncã pentru a petrece și pentru a ne reîncãrca bateriile, cum se spune.
 Nu aveau încã sau poate cel mare avea conștiinţa faptului cã, cel puţin acolo și pentru oamenii sãraci ca ei, weekendul era fãcut mai degrabã sã-ţi încarci bateriile decât sã petreci. Oricum, avea sã mai treacã ceva timp pânã ce asta vea sã înceapã sã-l melancolizeze și sã-l scoatã din minţi."

Ayn Rand -"Atlas Shrugged"

Ayn Rand este una din slãbiciunile mele literare. Mã rog, cred cã mai mult ideologice decât literare pentru cã rezonez mai mult cu mesajul cãrţilor sale decât cu talentul sãu scriitoricesc. Deși "The Fountainhead" mi-a mers la suflet cu multe rãutãţi și extremisme paranoice, "Atlas Shrugged" mi s-a pãrut cã duce acel mit al eroului perfect care trece peste toate dificultãţile și iese învingãtor în faţa nemernicilor care vor sã distrugã societatea pentru propiul profit puţin cam prea mult în caricatural.

In centrul romanului se aflã acum o femeie frumoasã și puternicã, Dagny Taggart, moștenitoarea unei companii puternice de transport feroviar care se luptã, alãturi de un grup de bãrbaţi la fel de merituoși care au pentru ea o admiraţie (și pe alocuri dragoste) neţãrmuritã, cu diverse interese personale din congres, din alte firme cãpușoase sau organizaţii filantropice în numele binelui naţional și al dezvoltãrii economice și industriale care nu vor face decât sã contribuie la progresul social și individual pe criterii de merit, valoare personalã și muncã asiduã. Aceastã separare între cei buni, care sunt și cei mai deștepţi, independenţi, capabili, devotaţi comunitãţii, plini de abnegare etc., și cei rãi, care sunt egoiști, limitaţi, leneși, profitori, este mult mai propagandistã în "Atlas Shurgged" în comparaţie cu "The Fountainhead" și pare destul de artificialã, copilãreascã și neverosimilã.

"So you think that money is the root of all evil? Have you ever asked what is the root of money? Money is a tool of exchange, which can't exist unless there are goods produced and men able to produce them. Money is the material shape of the principle that men who wish to deal with one another must deal by trade and give value for value. Money is not the tool of the moochers, who claim your product by tears, or of the looters, who take it from you by force. Money is made possible only by the men who produce. Is this what you consider evil?
When you accept money in payment for your effort, you do so only on the conviction that you will exchange it for the product of the effort of others. It is not the moochers or the looters who give value to money. Not an ocean of tears nor all the guns in the world can transform those pieces of paper in your wallet into the bread you will need to survive tomorrow. Those pieces of paper, which should have been gold, are a token of honor – your claim upon the energy of the men who produce. Your wallet is your statement of hope that somewhere in the world around you there are men who will not default on that moral principle which is the root of money. Is this what you consider evil?"

Lola Lafon -"La petite communiste qui ne souriait jamais"

O perspectivã interesantã a cuiva din Vest asupra regimului comunist reconstituitã pe baza unei documentãri temeinice. Pentru un cititor român se simte relatare la a 3-a mânã, dar pentru un occidental presupun cã e o lecturã interesantã. Poate și pentru cineva nãscut în România în anii '90.
Lola Lafon își imagineazã viaţa, ambiţiile, dilemele tinerei gimnaste care a uimit întreaga lume cu performanţa ei de la Montreal din 1976. Si aceasta este partea cea mai interesantã din carte, dimensiunea aceasta personalã, puternic femininã, a supravieţuirii într-un sistem brutal și în faţa unor evaluãri profund misoginiste. Lola Lafon suprinde evoluţia aceasta a Nadiei de la un copil, corp situat în afara noţiunii de sexualitate, pentru care gimnastica este singura soluţie de a ieși dintr-un cotidian dur la o femeie simpaticã, dar banalã, care își pierde puterea hipnoticã asupra întregii lumi prin însãși schimbarea aceasta fiziologicã și psihologicã implacabilã, pe care nu o poate influenţa oricâtã putere de muncã, efort și perseverenţã ar pune la bãtaie, care o condamnã la anonimat, la difuziunea într-o mulţime care nu mai impresioneazã pe nimeni. Statutul Nadiei este unul oscilant; este prea puternicã și manipulatoare pentru a fi o victimã, dar și prea fragilã pentru a-și influenţa pe deplin situaţia.
Cartea nu mizeazã pe acurateţea istoricã și biograficã, ci pe o sondare ipoteticã a intimitãţii unui copil fenomen dar cu o strãlucire de scurtã duratã și care este nevoit sã facã faţã acestei decãderi pe care nu este pregãtitã sã o accepte, deși efemeritatea succesului într-un domeniu atât de competitiv ca gimnastica este previzibilã pentru toatã lumea.

Inceputul:
"Quel âge a-t-elle, demane la juge principale, incrédule, à l’entraîneur. Ce chiffre, quatorze, lui donne un frisson. Ce que la petite a effectué à l’instant dézingue le déroulement des chiffres, des mots et des images. Il ne s’agit plus de ce que l’on comprend. On ne saurait noter ce qui vient d’advenir. Elle jette la pesanteur par-dessus son épaule, son corps frêle se fait de la place dans l’atmosphère pour s’y lover."

Dora Pavel -"Do Not Cross"

O altã carte româneascã despre homosexualitate scrisã de o femeie de data aceasta. Aici homosexualitatea se leagã de analiza de sine, este un fel de roman psihologic, care nu-și propune sã fie neapãrat provocator pe acest subiect destul de sensibil în spaţiul românesc, scris într-un ritm subiectiv destul de solicitant pentru cititor.
Cezar Braia este un homosexual rãpit de un tip instabil psihic, cu un complex Stockholm în plinã desfãșurare care îmbracã o rememorare a propriei copilãrii și tinereţi, cu reflecţii asupra societãţii, moralitãţii, singurãtãţii, identitãţii. Este un roman complicat, unde sexualitatea este abordatã într-un mod delicat, departe de orice vulgaritate, dar plinã de senzualitate, cu plonjãri interioare care întrerup și disrup acţiunea.

Inceputul romanului:
"E limpede cã mã urãsc. Sursa urii lor nu e rebeliunea mea. Celebritatea mea subitã e cea care i-a luat prin surprindere. Luptaserã pentru ea, fiecare pe rând și împreunã, prin tot ce fãceau, pe toate cãile, numai la felul în care am dobândit-o eu nu s-au gândit. Am devenit subit eroul zilei, unul de necontestat. Superioritatea și aroganţa semenilor mei s-ar fi putut manifesta în orice altceva, nu și în ceea ce îmi reușește mie acum. Si mie chiar îmi reușește. Stiu, cel puţin pe o razã de câteva sute de kilometri, n-am adversar pe mãsurã. Ostatecii, ca și rãpitorii, sunt rari."

Doina Ruști -"Fantoma din moarã"

O carte despre cum fantomele trecutului se materializeazã pentru a ne bântui și determina prezentul.
Adela este urmãritã de misterul fantomei din moarã din copilãrie când lucruri nedrepte și chiar de-a dreptul criminale se întâmplã în viaţa satului Comoșteni care se adapteazã unui regim politic și social odios. Romanul este construit din trei pãrţi, cu perspective diferite asupra întâmplãrilor ce se învârt în jurul morii, iar ultima parte chiar vine sã clarifice și sã dea profunzime evenimentelor din puzzle-urile celorlalte douã pãrţi. Personajele sunt diverse și bine construite, atmosfera comunitãţii este surprinsã în mod dinamic și amuzant, deși este o carte apãsãtoare, de la firul neliniștitor de la început când Adela își descoperã viaţa povestitã pe un blog pânã la revelaţiile finale ale bunicului. Ceea ce începe ca o promisiune de roman fantastic se terminã cu o dezvãluire amarã și durã a ce a însemnat perioada comunistã pentru cei care au trãit-o și care nu au putut rãmâne nepãtaţi, neimplicaţi, neposedaţi.

Paragraful de început:
"Anul trecut, prin noiembrie, am vãzut romanul în vitrina Librãriei Sadoveanu. Era o carte vizibilã, cu titlu mare, sris în Arial: Viaţa secretã a Adelei Nicolescu povestitã de Florian Pavel. Mi-a-ncreţit fugitiv creierul și-am rãmas lemn, cu ochii legaţi de geamul vitrinei. Pe coperta bleumarin era numele meu, pe care-l vedeam pentru prima oarã scris și pus la vedere. Putea sã fie o coincidenţã. Am citit din nou titlul de pe copertã și-am intrat în librãrie. Tejgheaua era plinã de cãrţi, dar eu n-am vãzut decât numele meu. Am deschis cartea și am avut impresia cã toatã lumea se uitã la mine. Mã simţeam ca și când în cãpãţâna mea s-ar fi deschis brusc ușa unui cuptor încins. In cartea asta era vorba despre mine."

Tan Twan Eng -"The Garden of Evening Mists"

O carte care a luat Man Booker-ul internaţional despre împãcarea cu istoria la nivel personal. Fosta judecãtoare Yun Ling se întoarce în munţii din Malaezia pentru a se întâlni cu fostul grãdinar al împãratului japonez de la care vrea sã înveţe sã construiascã grãdina care fusese visul surorii sale pe care îl folosise pentru a le ajuta pe amândouã sã supravieţuiascã lagãrului de muncã forţatã în care fuseserã închise de invadatorii japonezi.
Cele douã fete, membre ale unei familii de vazã de chinezi în teritoriul viitoarei Malaezii, ajung în lagãr în timpul conflictelor din al doilea rãzboi mondial, iar Yun Lin este singura care supravieţuiește pentru a deveni apoi judecãtoare specializatã în procesele intentate criminalilor de rãzboi. Suferind de o boalã degenerativã a creierului în stadii incipiente, Yun Ling se retrage din activitatea care se pare cã nu a ajutat-o sã scape de furia și încrâncenarea faţã de trecut și alege sã îndeplineascã visul pe care sora ei i-l oferise ca salvare din realitatea brutalã a lagãrului. Mai mult decât ideea grãdinii, apropierea de grãdinarul japonez Aritomo vine sã-i nuanţeze dimensiunea umanã, vulnerabilitãţile, cruzimea alegerilor la care toţi au fost forţaţi de cãtre evenimentele istorice asupra cãrora nu aveau nici un control.

"On a mountain above the clouds once lived a man who had been the gardener of the Emperor of Japan. Not many people would have known of him before the war, but I did. He had left his home on the rim of the sunrise to come to the central highlands of Malaya. I was seventeen years old when my sister first told me about him. A decade would pass before I travelled up to the mountains to see him.
He did not apologise for what his countrymen had done to my sister and me. Not on that rain-scratched morning when we first met, nor at any other time. What words could have healed my pain, returned my sister to me? None. And he understood that. Not many people did."

Cartea aduce o lecţie de istorie interesantã despre situaţia din Asia de Est din timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, despre dinamica forţelor politice din regiune. De asemenea, este o introducere atrãgãtoare în modul în care japonezii înţeleg arta grãdinilor, mai ales pentru un cititor român care rareori vede o abordare ne-utilitaristã a spaţiului unei grãdini, grãdina ca reflecţie a unei stãri interioare. Cred cã punctul forte al romanului este complexitatea sa culturalã și istoricã, mai curând decât valoarea lui literarã, deși descrierile de locuri sunt foarte bine fãcute, cu un delicat simţ al ornamentului și al detaliilor specific artei asiatice.

"Are all of us the same, I wonder, navigating our lives by interpreting the silences between words spoken, analysing the returning echoes of our memory in order to chart the terrain, in order to make sense of the world around us?"

Mircea Cãrtãrescu -"Solenoid"

Am tras de "Solenoid" tot anul 2016 ca sã îmi ajungã cât mai mult pentru cã cine știe când va mai scrie Cãrtãrescu altceva asemãnãtor. El chiar spune cã aceastã carte l-a epuizat, a scos tot din el, nu a mai rãmas nimic care sã fie scris. Eu sper sã nu fie chiar așa.
"Orbitor" cred cã a fost cartea româneascã a adolescenţei și tinereţii mele, am așteptat cu nerãbdare toate volumele. M-am bucurat foarte tare când Cãrtãrescu a vorbit despre "Solenoid" la FILIT, un roman extrem de personal, care sã-i scormoneascã în cele mai ascunse cotloane viscerale și neuronale.

"Lumea s-a umplut de milioane de romane care escamoteazã singurul sens pe care l-a avut scrisul vreodatã: cel de-a te-nţelege pe tine însuţi pânã la capãt, pânã-n singura camerã din labirintul minţii în care n-ai voie sã pãtrunzi. Singurele texte care-ar trebui citite vreodatã sunt cele neartistice și neliterare, cele aspre și imposibil de-nţeles, cele pe care autorii lor au fost nebuni sã le scrie, dar care-au izvorât din demenţa, tristeţea și disperarea lor ca niște izvoare de apã vie. [...] sutele de voci fãrã chip care-au scris pe fiecare paginã singurul cuvânt care conteazã: eu. [...] Eu, secţiunea prin timp a imposibilei persoane a patra."

Inevitabil, lectura a fost o comparaţie continuã cu "Orbitor". Mie mi-a plãcut mai mult "Orbitor" pentru cã e mai personalã, se cufundã mai mult în percepţiile naratorului, îi sondeazã descendenţa fantasticã, cea care îl și predispune la o trãire alternativã a realitãţii. In "Solenoid" avem aceeași adaptare a lumii la propria persoanã. Bucureștiul apare ca același oraș magic, cu deschideri spre alte dimensiuni, care pare sã fi fost învechit și decrepit dintotdeauna.

"Bucureștiul nu e un oraș, ci o stare de spirit, un oftat adânc, un strigãt patetic și inutil. E asemenea bãtrânilor ce sunt doar rãni umblãtoare, nostalgii închegate [...]
Ca un bonus la urbea de palate-n ruinã. Cu un centru nostalgic în jurul cãruia se rotește armata blocurilor muncitorești, a fabricilor de cãrãmidã, a depourilor de locomotive și-a castelelor de apã, arhitectul avusese ideea de-a îngropa în fundaţii, din loc în loc, printre pivniţe prãbușite, schelete imemoriale, cabluri și ţevi de canalizare, câte-un solenoid ce crea frumoase efecte de levitaţie în cele mai neașteptate zone ale orașului."

Dar Cãrtãrescu trece de copilãrie, insistã destul de mult asupra experienţei lui de profesor într-un sistem educaţional odios unde se simte la fel de alienat ca elevii sãi și se oprește la viaţa amoroasã, de cuplu, de la ratare la regãsire.

"Ce era lumea asta? In ce nebunie încremenitã și stranie îmi era dat sã trãiesc? Aveam sã supravieţuiesc destul ca sã-i gãsesc rãspunsul? Ca sã aflu ieșirea? Aveam sã-nţeleg vreodatã, din miezul singurãtãţii mele, aparatu-ãsta din alte lumi care era viaţa mea? Si deodatã, acolo, în cancelaria goalã, concretã, cu masa ei mare acoperitã cu pânzã roșie, cu dulapul ei pentru cataloage, cu tablourile ei pãtate de muște, m-a cuprins o groazã pe care nici mãcar cele mai terifiante vise-ale mele n-au simţit-o vreodatã; nu de moarte, nici de suferinţã, nici de boli îngrozitoare, nici de stingerea sorilor; groaza la gândul cã n-am sã-nţeleg, cã viaţa mea n-a fost destul de lungã și mintea mea destul de bunã ca sã-nţeleg. Cã mi s-au dat toate semnele și n-am știut sã le citesc. Cã voi putrezi și eu degeaba, în pãcatele și prostia și neștiinţa mea, pe când învoalata, intricata, copleșitoarea ghicitoare a lumii va trece mai departe, limpede ca-n palmã, fireascã, asemenea respiraţiei, simplã ca iubirea, și se va vãrsa în neant, virginã și nedezlegatã."

"Orbitor" rezidã mai mult în fantastic, "Solenoid" este mai mult oniric, cu o explorare gratuitã a posibilitãţilor diferitelor realitãţi, privilegiu absolut al celui care (se) scrie. "Orbitor" conţine mai multã magie, predominã viziunile suprarealiste asupra lumii, dimensiunea fantasticã a vieţii acoperã totul. In "Solenoid" avem un contrast accentuat între existenţa gri, plinã de frici, imundã, durã, urâtã și experienţa miracolelor care ne trec pe neașteptate în cealaltã lume, luminoasã, plinã de posibilitãţi, populatã de fiinţe bizare de la care nu te poţi aștepta decât de la lucruri minunate, chiar dacã uneori înspãimântãtoare, ameninţãtoare. Aceastã rupturã de ritm definește "Solenoidul" şi din ea apare soluţia de salvare de la sfârşit, eliberarea de lumea cenuşie. In "Orbitor" existã mai multã continuitate, este o carte mai fluidã, nescindatã. "Solenoid" pare sã aibã un scop, sã se îndrepte spre descoperirea acelei extra-dimensiuni unde se aflã rãspunsurile la misterele vieţii, unde gãsim lumina justã în care sã ne citim viaţa.

"Arta n-are sens dacã nu-i evadare. Dacã nu se naște din disperarea de-a fi prizonier. N-am respect pentru arta ce aduce confort și alinare, pentru romane și muzicã și picturã ce-ţi fac șederea-n celulã mai supotabilã. Nu vreau sã pictez pe peretele coșcovit grãdinile Tuileries și nici nu vreau sã vopsesc hârdãul din colţ în vreo nuanţã de roz. Vreau sã vãd cãlãreaţa de circ așa cum e: tuberculoasã și plinã de pãduchi, și culcându-se cu toţi pentru un pahar de absint. Vreau sã pot vedea bine gratiile de la gemuleţul de foarte sus, prin care nu coboarã vreo razã ca sã distrugã vedenia asta. Vreau sã-mi înţeleg cu luciditate și cinism situaţia. Suntem prizonieri în închisori concentrice și multiple. Sunt prizonier în mintea mea, care-i prizonierã în corpul meu, care-i prizonier în lume. Scrisul meu e un reflex al demnitãţii mele, e nevoia mea de cãutare-a lumii fãgãduite de propria minte, cum parfumul e fãgãduinţa întrolocatului trandafir. Vreau sã scriu nu ca un scriitor, fie el și de geniu, ci vum cânta Efimov, cu un orgoliu nemãsurat și-o imperfecţiune sublimã. El gãsise calea, care nu se gãsește prin tradiţie, ci prin har, cãci arta este credinţã și dacã nu e credinţã nu e nimic. Sunt diletant, o știu, nu cunosc trucurile milenare ala artei mele –cum sigur le știe celãlalt, în lumea lui unde are succes și bani și glorie și femei-, dar în obscuritatea mea mã simt liber și vãd de-o mie de ori mai acut adevãrul. Inţeleg mai bine ca oricine de ce și-a lãsar Efimov vioara sã putrezeascã, de ce Vergiliu și Kafka au vrut sã-și transforme capodoperele în cenușã. Fiindcã tãcerea și cenușa sunt cãi drepte, pe când muzica și cãrţile aruncate-n lume sunt rãtãciri. Cenușa e soarta finalã, oricum, a oricãrei scrieri, de aceea nu voi suferi când și manuscrisul meu va-ntâlni focul. El nu e o carte, și cu atât mai puţin un roman: e un plan de evadare. Iar dupã evadare destinul lui firesc e cenușa."

Am vãzut cititori care se plâng de vocabularul din "Solenoid" considerat ca inutil de pretenţios, ca ales astfel încât cititorul sã aibã nevoie în permanenţã de dicţionar. Mie mi s-a pãrut cã "Solenoid" are chiar un limbaj abordabil faţã de "Orbitor". Specificul fantasticului lui Cãrtãrescu constã în construcţii realizate prin acumularea ameţitoare de detalii inedite, ca descriere și juxtapunere, dar și ca expresie a unor lucruri rare pentru care este nevoie de construcţii lexicale și lingvistice pe mãsurã, la fel de neobișnuite. O lume unicã necesitã un stil diferit de exprimare, iar Cãrtãrescu face o treabã excelentã în a reda aceste universuri interioare în imagini deosebit de bogate și precise, chiar dacã aceasta înseamnã a recurge la cuvinte neuzuale, dar cu o forţã de expresie care vine sã potenţeze impactul imaginilor create.

David Szalay -"All That Man Is"

O altã carte care a fost în cursa pentru Man Booker-ul de anul acesta, "All That Man Is" este o colecţie de povestiri de un realism crud despre bãrbaţi de diverse vârste, de la un adolescent de 17 ani care descoperã Europa (și se descoperã pe sine în aceste cãlãtorii) pânã la un pensionar înstãrit de 70+ ani care trebuie sã se obișnuiascã cu decãderea specificã bãtrâneţii. Deși toate personajele sunt într-un fel sau altul legate de UK, ele se aflã cel mai adesea în alt spaţiu geografic, departe de tradiţionalul "acasã" într-un loc mai puţin familiar unde trebuie sã treacã anumite probe existenţiale care sã ne dezvãluie nouã, cititorilor, anumite aspecte din "a fi bãrbat". Iar analiza psihologicã percutantã a lui Szalay este destul de deprimantã, singurãtatea și neînţelegerea caracterizându-i puternic personajele prinse în principal în preocupãri care ţin de bani sau de relaţii amoroase. Iar aceste personaje ne devin apropiate tocmai prin fragilitatea pe care ne-o dezvãluie.

Inceputul:
"Berlin-Hauptbahnhof.
It is where the trains from Poland get in and the two young Englishmen are newly arrived from Krakow. They look terrible, these two teenagers, exhausted by the ordeal of the train, and thin and filthy from ten days of Inter Railing. One of them, Simon, stares listlessly at nothing. He is a handsome boy, high-cheekboned, with a solemn, inexpressive, nervous face. The station pub is noisy and smoky at seven in the morning, and he is listening, with disapproval, to the men at the next table -one of them American, it seems, the other German and older, who says smiling 'You only lost four hundred thousand soldiers. We lost six million.' "

Paul Beatty -"The Sellout"

Câștigãtorul Man Booker-ului de anul acesta poate nu a scris cea mai complexã și profundã carte de la acest premiu, dar cu siguranţã e printre primii la satirã. Romanul pleacã de la o idee care vexeazã multe dintre sensibilitãţile (în mare parte ipocrite) privind rasismul: Me ajunge sã fie judecat la Curtea Supremã pentru cã a readus sclavia și segregarea rasialã în orãșelul californian Dickens șters de pe hartã într-o combinaţie imobiliarã suspectã. Paul Beatty trateazã subiectul inegalitãţilor rasiale din America și al modului în care istoria ne marcheazã prezentul într-un mod foarte direct, sincer, cu o tonã de sarcasm, cu un gen de umor inteligent, dar inconfortabil, care nu-și propune sã fie înţeles de oricine.

"I stayed up nights trying to convince Funshine Bear, whose fur over the years had mottled and turned from sun-ray yellow to toe-jam brown, that the reintroduction of segregation would be a good thing. That like Paris has the Eiffel Tower, St. Louis the Arch, and New York an insanely huge income disparity, Dickens would have segregated schools. If nothing else, the Chamber of Commerce brochure would look attractive. Welcome to the Glorious City of Dickens: The Urban Paradise on the Banks of the Los Angeles River. Home to Roving Bands of Youth Groups, a Retired Movie Stare, and Segregated Schools!"

Bonbon (poreclã dobânditã dupã câștigarea unui concurs de "spelling" –oricum numele lui adevãrat e Me, așa cã oricum e o definire ciudatã) ar prefera sã se ocupe de ferma lui unde are o pasiune pentru a obţine cele mai savuroase fructe și o iarbã de calitate, dar se vede nevoit sã rezolve tot felul de probleme cu care se confruntã suburbia în care locuiește: moștenirea tatãlui sãu (și aici gãsiţi unul din exemplele cele mai dereglate de educaţie) care era mereu chemat de poliţie sã-i linișteascã pe negrii care ameninţau cu diverse acte violente faţã de propria persoanã sau faţã de alţii, bãtrânul Hominy Jenkins se voluntariazã sã devinã sclavul lui (și nu prea ai cum sã refuzi un voluntariat) pentru cã astfel crede el cã devine "vizibil", cã va ajunge sã conteze ca persoanã, orãșelul Dickens este șters de pe harta Los Angeles-ului, iar locuitorii par sã se complacã tot mai mult în decãderea vieţii într-un loc complet ignorat.

"Top-secret minority bastions like the Dons and the Avenues that’ve never had or needed Thomas Guide listings, official boundaries, or cheesy billoards announcing, "You are not entering..." or "You are now leaving..." because when the voice inside your head (the one you swear up and down isn’t prejudice or racism) tells you to roll up the windows and lock the doors, you know you’ve entered the Jungle or Fruittown and that when you start breathing again, you’ve exited. I dug up a blue marker, drew a crooked outline of my hometown as best as I could remember it, and scribbled DICKENS in big Dodge-blue letters across pages 704-5, and a little pictogram of the exit sign I’d just put up. [...] So if you find yourself hurtling southbound on the 110 freeway, speeding past two yellow-and-black blurs that read WATCH OUT FOR FALLING HOME PRICES and CAUTION-BLACK ON BLACK CRIME AHEAD, you’ll know whom to thank for the roadside warnings."

Stilul foarte dinamic în care sunt expuse ideile în prima parte a cãrţii îi dã un aer de stand-up comedy în scris (o chestie pe care eu nu am mai întâlnit-o pânã acum), dar mai apoi mi s-a pãrut cã romanul devine cam convenţional în modul în care-și rezolvã conflictele (iar în a doua parte chiar apare motivul unui bar în care se ţin seri de stand-up comedy). In loc de o condamnare adesea de suprafaţã a rasismului din societatea actualã, Paul Beatty duce lucrurile la extrem în direcţia opusã, arãtând cum toate se îmbunãtãţesc atunci când rasismul este mai mult decât acceptat, este chiar încurajat. Aceastã exagerare ne elibereazã cumva sã ne gândim cinstit la problema segregãrii rasiale, prezentã într-un mod insidios în mentalitatea actualã (sã ne uitãm la ultimele alegeri din State, de altfel), o ascundere sub preș a adevãratelor probleme care cauzeazã mai mult rãu decât iniţiazã o autenticã schimbare pozitivã.