Mircea Cãrtãrescu -"Solenoid"

Am tras de "Solenoid" tot anul 2016 ca sã îmi ajungã cât mai mult pentru cã cine știe când va mai scrie Cãrtãrescu altceva asemãnãtor. El chiar spune cã aceastã carte l-a epuizat, a scos tot din el, nu a mai rãmas nimic care sã fie scris. Eu sper sã nu fie chiar așa.
"Orbitor" cred cã a fost cartea româneascã a adolescenţei și tinereţii mele, am așteptat cu nerãbdare toate volumele. M-am bucurat foarte tare când Cãrtãrescu a vorbit despre "Solenoid" la FILIT, un roman extrem de personal, care sã-i scormoneascã în cele mai ascunse cotloane viscerale și neuronale.

"Lumea s-a umplut de milioane de romane care escamoteazã singurul sens pe care l-a avut scrisul vreodatã: cel de-a te-nţelege pe tine însuţi pânã la capãt, pânã-n singura camerã din labirintul minţii în care n-ai voie sã pãtrunzi. Singurele texte care-ar trebui citite vreodatã sunt cele neartistice și neliterare, cele aspre și imposibil de-nţeles, cele pe care autorii lor au fost nebuni sã le scrie, dar care-au izvorât din demenţa, tristeţea și disperarea lor ca niște izvoare de apã vie. [...] sutele de voci fãrã chip care-au scris pe fiecare paginã singurul cuvânt care conteazã: eu. [...] Eu, secţiunea prin timp a imposibilei persoane a patra."

Inevitabil, lectura a fost o comparaţie continuã cu "Orbitor". Mie mi-a plãcut mai mult "Orbitor" pentru cã e mai personalã, se cufundã mai mult în percepţiile naratorului, îi sondeazã descendenţa fantasticã, cea care îl și predispune la o trãire alternativã a realitãţii. In "Solenoid" avem aceeași adaptare a lumii la propria persoanã. Bucureștiul apare ca același oraș magic, cu deschideri spre alte dimensiuni, care pare sã fi fost învechit și decrepit dintotdeauna.

"Bucureștiul nu e un oraș, ci o stare de spirit, un oftat adânc, un strigãt patetic și inutil. E asemenea bãtrânilor ce sunt doar rãni umblãtoare, nostalgii închegate [...]
Ca un bonus la urbea de palate-n ruinã. Cu un centru nostalgic în jurul cãruia se rotește armata blocurilor muncitorești, a fabricilor de cãrãmidã, a depourilor de locomotive și-a castelelor de apã, arhitectul avusese ideea de-a îngropa în fundaţii, din loc în loc, printre pivniţe prãbușite, schelete imemoriale, cabluri și ţevi de canalizare, câte-un solenoid ce crea frumoase efecte de levitaţie în cele mai neașteptate zone ale orașului."

Dar Cãrtãrescu trece de copilãrie, insistã destul de mult asupra experienţei lui de profesor într-un sistem educaţional odios unde se simte la fel de alienat ca elevii sãi și se oprește la viaţa amoroasã, de cuplu, de la ratare la regãsire.

"Ce era lumea asta? In ce nebunie încremenitã și stranie îmi era dat sã trãiesc? Aveam sã supravieţuiesc destul ca sã-i gãsesc rãspunsul? Ca sã aflu ieșirea? Aveam sã-nţeleg vreodatã, din miezul singurãtãţii mele, aparatu-ãsta din alte lumi care era viaţa mea? Si deodatã, acolo, în cancelaria goalã, concretã, cu masa ei mare acoperitã cu pânzã roșie, cu dulapul ei pentru cataloage, cu tablourile ei pãtate de muște, m-a cuprins o groazã pe care nici mãcar cele mai terifiante vise-ale mele n-au simţit-o vreodatã; nu de moarte, nici de suferinţã, nici de boli îngrozitoare, nici de stingerea sorilor; groaza la gândul cã n-am sã-nţeleg, cã viaţa mea n-a fost destul de lungã și mintea mea destul de bunã ca sã-nţeleg. Cã mi s-au dat toate semnele și n-am știut sã le citesc. Cã voi putrezi și eu degeaba, în pãcatele și prostia și neștiinţa mea, pe când învoalata, intricata, copleșitoarea ghicitoare a lumii va trece mai departe, limpede ca-n palmã, fireascã, asemenea respiraţiei, simplã ca iubirea, și se va vãrsa în neant, virginã și nedezlegatã."

"Orbitor" rezidã mai mult în fantastic, "Solenoid" este mai mult oniric, cu o explorare gratuitã a posibilitãţilor diferitelor realitãţi, privilegiu absolut al celui care (se) scrie. "Orbitor" conţine mai multã magie, predominã viziunile suprarealiste asupra lumii, dimensiunea fantasticã a vieţii acoperã totul. In "Solenoid" avem un contrast accentuat între existenţa gri, plinã de frici, imundã, durã, urâtã și experienţa miracolelor care ne trec pe neașteptate în cealaltã lume, luminoasã, plinã de posibilitãţi, populatã de fiinţe bizare de la care nu te poţi aștepta decât de la lucruri minunate, chiar dacã uneori înspãimântãtoare, ameninţãtoare. Aceastã rupturã de ritm definește "Solenoidul" şi din ea apare soluţia de salvare de la sfârşit, eliberarea de lumea cenuşie. In "Orbitor" existã mai multã continuitate, este o carte mai fluidã, nescindatã. "Solenoid" pare sã aibã un scop, sã se îndrepte spre descoperirea acelei extra-dimensiuni unde se aflã rãspunsurile la misterele vieţii, unde gãsim lumina justã în care sã ne citim viaţa.

"Arta n-are sens dacã nu-i evadare. Dacã nu se naște din disperarea de-a fi prizonier. N-am respect pentru arta ce aduce confort și alinare, pentru romane și muzicã și picturã ce-ţi fac șederea-n celulã mai supotabilã. Nu vreau sã pictez pe peretele coșcovit grãdinile Tuileries și nici nu vreau sã vopsesc hârdãul din colţ în vreo nuanţã de roz. Vreau sã vãd cãlãreaţa de circ așa cum e: tuberculoasã și plinã de pãduchi, și culcându-se cu toţi pentru un pahar de absint. Vreau sã pot vedea bine gratiile de la gemuleţul de foarte sus, prin care nu coboarã vreo razã ca sã distrugã vedenia asta. Vreau sã-mi înţeleg cu luciditate și cinism situaţia. Suntem prizonieri în închisori concentrice și multiple. Sunt prizonier în mintea mea, care-i prizonierã în corpul meu, care-i prizonier în lume. Scrisul meu e un reflex al demnitãţii mele, e nevoia mea de cãutare-a lumii fãgãduite de propria minte, cum parfumul e fãgãduinţa întrolocatului trandafir. Vreau sã scriu nu ca un scriitor, fie el și de geniu, ci vum cânta Efimov, cu un orgoliu nemãsurat și-o imperfecţiune sublimã. El gãsise calea, care nu se gãsește prin tradiţie, ci prin har, cãci arta este credinţã și dacã nu e credinţã nu e nimic. Sunt diletant, o știu, nu cunosc trucurile milenare ala artei mele –cum sigur le știe celãlalt, în lumea lui unde are succes și bani și glorie și femei-, dar în obscuritatea mea mã simt liber și vãd de-o mie de ori mai acut adevãrul. Inţeleg mai bine ca oricine de ce și-a lãsar Efimov vioara sã putrezeascã, de ce Vergiliu și Kafka au vrut sã-și transforme capodoperele în cenușã. Fiindcã tãcerea și cenușa sunt cãi drepte, pe când muzica și cãrţile aruncate-n lume sunt rãtãciri. Cenușa e soarta finalã, oricum, a oricãrei scrieri, de aceea nu voi suferi când și manuscrisul meu va-ntâlni focul. El nu e o carte, și cu atât mai puţin un roman: e un plan de evadare. Iar dupã evadare destinul lui firesc e cenușa."

Am vãzut cititori care se plâng de vocabularul din "Solenoid" considerat ca inutil de pretenţios, ca ales astfel încât cititorul sã aibã nevoie în permanenţã de dicţionar. Mie mi s-a pãrut cã "Solenoid" are chiar un limbaj abordabil faţã de "Orbitor". Specificul fantasticului lui Cãrtãrescu constã în construcţii realizate prin acumularea ameţitoare de detalii inedite, ca descriere și juxtapunere, dar și ca expresie a unor lucruri rare pentru care este nevoie de construcţii lexicale și lingvistice pe mãsurã, la fel de neobișnuite. O lume unicã necesitã un stil diferit de exprimare, iar Cãrtãrescu face o treabã excelentã în a reda aceste universuri interioare în imagini deosebit de bogate și precise, chiar dacã aceasta înseamnã a recurge la cuvinte neuzuale, dar cu o forţã de expresie care vine sã potenţeze impactul imaginilor create.