Bilanţ lecturistic 2017

De departe CARTEA anului 2017 pentru mine a fost "Omul fãrã însuşiri" a lui Musil. Mai dificil decât Thomas Mann, la umãr cu Joyce (deşi fãrã inovaţiile lui stilistice).

Cea mai frumoasã carte: Luli August Sturdza –"Aşa s-au întâmplat, aşa le-am însemnat..."
Cea mai complicatã carte ca stil: Djuna Barnes –"Nightwood"
Cea mai pasionantã descoperire: Elena Ferrante
Cea mai bunã carte româneascã: Ioana Pârvulescu –"Inocenţii"
Cea mai emoţionantã carte: Svetlana Aleksievici –"Vremuri second-hand"
Cea mai draguţã graficã: Svetlana Dorosheva –"Cartea din nufãr"
Cea mai bolnavã carte: Laszlo Krasznahorkai –"Satantango"
Cea mai neaşteptatã carte (cu reverberaţii personale): Aurora Liiceanu -"Prin perdea"
Cele mai poetice cãrţi (fãrã a fi poezie): Jose Luis Peixoto –"Nici o privire" şi Ioana Bradea –"Scotch"
Cea mai bunã carte de non-beletristicã: Erwin Kessler –"X:20 –o radiografie a artei româneşti dupã 1989"
Cea mai mare surprizã (pentru cã de obicei eu consider carţile cu acţiune ca fiind mediocre): Ihsan Oktay Anar –"Atlasul continentelor înceţoşate"
Cea mai plictisitoare carte: Yuval Noah Harari –"Sapiens"
Cea mai mare dezamãgire: David Grossman –"Un cal intrã într-un bar"

Chimamanda Ngozi Adichie -"Americanah"

Sub pretextul unei poveşti de dragoste, Chimamanda Ngozi Adichie disecã într-un mod lucid şi sarcastic problema rasismului, a imigraţiei, a izolãrii, a cãutãrii de sine. Oricine, indiferent de rasã şi naţionalitate, cred cã se regãseşte în paginile care surprind sentimentul de însingurare şi neadecvare pe care îl are tânãra Ifemelu atunci când pleacã la studiu în Philadelphia. Pentru mine a fost textul care a exprimat cel mai bine felul în care m-am simţit atunci când am studiat într-o ţarã strãinã. Analiza interioarã şi a faliei pe care o simţi ca despãrţindu-te de lumea din jur este una dintre cele mai realiste şi nuanţate puneri în cuvinte a experienţei de imigrant. Cei doi nigerieni nu îşi pãrãsesc ţara din cauza unor conflicte armate sau a opresiunii politice. Ei aleg sã plece în încercarea de a scãpa de o lume confuzã, care evolueazã într-un ritm prea lent pentru nevoile lor personale de dezvoltare, în speranţa cã vor gãsi în altã parte condiţii prielnice pentru auto-realizare, pentru fructuficarea la maxim a propriei inteligenţe şi a dorinţei de afirmare.

"Alexa, and the other guests, and perhaps even Georgiana, all understood the fleeing from war, from the kind of poverty that crushed human souls, but they would not understand the need to escape from the oppressive lethargy of choicelessness. They would not understand why people like him, who were raised well-fed and watered but mired in dissatisfaction, conditioned from birth to look towards somewhere else, eternally convinced that real lives happened in that somewhere else, were now resolved to do dangerous things, illegal things, so as to leave, none of them starving, or raped, or from burned villages, but merely hungry for choice and certainty."

Ifemelu şi Obinze trãiesc o poveste de dragoste adolescentinã în agitata Nigerie unde se bucurã de o deplinã libertate intelectualã, cochetând cu tot felul de ideologii şi citind avid cãrţi dintre cele mai diverse pe care le disecã apoi în discuţii interminabile. Puternicã, inteligentã, rebelã, ambiţioasã, Ifemelu alege sã plece în State pentru a-şi continua studiile, deşi lucrul acesta înseamnã despãrţirea de Obinze. Aceastã plecare presupune ruperea de orice îi este familiar şi izolarea într-o lume pe care trebuie sã o înveţe, cu mentalitãţile cãreia trebuie sã lupte şi unde este nevoitã sã se regãseascã pe sine dupã ce reuşeşte sã treacã peste momentele crunte de singurãtate şi depresie. La rândul lui, Obinze ajunge în Anglia ca imigrant ilegal. Fiecare dintre cei doi este confruntat cu un statut marginalizat, unde, din poziţia lor de specimene exotice, resimt din plin antipatia celor din jur. Ambilor li se refuzã ocazia de a munci (chiar şi munci care sunt sub capacitãţile lor intelectuale), sunt trataţi ca persoane care au din principiu dificultãţi de înţelegere, adaptare, curãţenie etc.

Observaţiile lui Ifemelu privind problema rasialã în America sunt juste, la obiect, evidente pentru cineva din exterior, dar care, paradoxal, celor din interior s-ar putea sã li se parã neaşteptate (libertatea persoanelor de culoare din State este o realitate socialã foarte recentã; practic, jumãtate din americani au prins perioada sclaviei; mie mi se pare uimitor cum pot lucra, de exemplu, alãturi de o persoanã care avea în jur 10 ani atunci când aveau loc linşaje şi alte grozãvii; bineînţeles cã o societate nu se poate schimba dramatic într-un timp atât de scurt, iar atitudinile rasiste nu au dispãrut, ci au fost reprimate, ieşind de fapt la ivealã în moduri dintre cele mai ciudate).
Abia când ajunge în State Ifemelu devine conştientã de culoarea ei. In Nigeria nu şi-a pus niciodatã problema diferenţierii în funcţie de rasã. Dar critica socialã a lui Chimamanda Ngozi Adichie nu este acidã. Ea porneşte de la dimensiuni personale şi îmbracã forma cercetãrii, nedumeririi, evidenţierii discordanţelor şi nu cea a condamnãrii.

Cartea reuşeşte foarte bine sã ţinã unitã toatã aceastã structurã foarte stufoasã de analize şi disecaţii sociale urmãrind evoluţia poveştii de dragoste dintre cei doi. Puţine pasaje par în plus, textul este compact, comentariile şi observaţiile adiacente sunt atent inserate pe trama principalã, nu lasã deloc impresia de artificialitate, scriitoarea stãpâneşte foarte bine realitatea pe care o abordeazã.
O carte care mie mi-a cauzat multe a-ha-uri, o carte pe care mi-aş fi dorit sã o citesc pe la 23 de ani, înainte de a pleca din ţarã şi a mã confrunta cu un alt tip de societate.

"She woke up torpid each morning, slowed by sadness, frightened by the endless stretch of day that lay ahead. Everything had thickened. She was swallowed, lost in a viscous haze, shrouded in a soup of nothingness. Between her and what she should feel, there was a gap. She cared about nothing. She wanted to care, but she no longer knew how; it had slipped from her memory, the ability to care. Sometimes she woke up flailing and helpless, and she saw, in front of her and behind her and all around her, an utter hopelessness. She knew there was no point in being here, in being alive, but she had no energy to think concretely of how she could kill herself. She lay in bed and read books and thought of nothing. Sometimes she forgot to eat and other times she waited until midnight, her room-mates in their rooms, before heating up her food, and she left the dirty plates under her bed, until greenish mould fluffed up around the oily remnants of rice and beans. Often, in the middle of eating and reading, she would feel a crushing urge to cry and the tears would come, the sobs hurting her throats. She had turned off the ringer of her phone. She no longer went to class. Her days were stilled by silence and snow."

Andrei Kurkov -"Prieten drag, tovaras al raposatului"

O carte scurtã, dar amuzantã (într-un fel cam sinistru), despre dorinţa de a da un sens vieţii, chiar dacã ţi-ai mai lãsat doar o zi pânã la moarte, şi resemnarea încãpãţânatã în faţa banalitãţii şi a comoditãţii, sub apãsarea agasantã a unei stãri de deprimare insuficient de puternicã pentru a oferi mãcar ea o dimensiunã tragicã care sã anuleze scârba rutinei într-o lume cenuşie, deznãdãjduitã, urâtã, inertã. Tolia, un tânãr deziluzionat, cu o viaţã sentimentalã, profesionalã, intelectualã fãcutã ţãndãri îşi doreşte sã moarã. Incapabil sã se sinucidã, se hotãrãşte sã aranjeze sã fie ucis (lucru care n-ar trebui sã fie foarte greu de obţinut în Ucraina post-sovieticã). Bineînţeles cã povestea se complicã, iar succesul nu este garantat nici mãcar în moarte. Mult alcool, o prostituatã, societate dezumanizantã.

Inceputul:
"Dac-aş fuma, ar fi mai uşor ca dupã fiecare scandal casnic, care de la distanţã pare de neînţeles şi absurd, sã-mi aprind câteva ţigãri, iar fumul, nicotina, sã devinã pentru moment dacã nu sensul sau aroma vieţii, mãcar ceva care sã-mi distragã atenţia, aşa cum tãmâia arsã în cinstea mea m-ar ajuta sã vãd oarece bucurie în viaţa de apoi. Dar nu mai fumez din copilãrie şi cred cã, dacã aş începe sã fumez la treizeci de ani, ar fi tocmai un semn de copilãrie sau de prostie."

Doina Rusti -"Manuscrisul fanariot"

Doina Ruşti, scriitoarea mea contemporanã preferatã, vine aici cu o nouã ficţiune cu origini istorice, pornind de la un manuscris care existã în realitate. Dar personajele şi poveştile lor sunt în mare parte imaginate, în stilul acela caracteristic autoarei plin de referinţe istorice şi relicve lingvistice care dau toatã savoarea lecturii.

Deşi "Manuscrisul fanariot" nu este printre cãrţile mele preferate de la ea, totuşi este o bunã recomandare pentru cititorii care nu vor sã citeascã un text foarte complicat, dar bine scris, muncit, bibilit, sofisticat. Dacã vã plac şi cotrobãielile de vocabular (cartea este plinã de arhaisme super-savuroase), atunci nu ezitaţi sã o citiţi.

Tânãrul şi neastâmpãratul grec Ioanis este atras de Bucureşti prin renumele acestuia de oraş al plãcerilor şi pierzaniei. Aici descoperã dragostea în numele cãreia i se cere un sacrificiu deosebit, renunţarea la una dintre cele mai preţuite valori umane.

Ce mi-a plãcut mie totuşi (povestea principalã mi s-a pãrut prea liniarã, iar personajele secundare, mai mult pretexte de introdus tot felul de detalii, care, chiar dacã sunt delicioase, pentru cã nu se leagã natural cu miezul textului, lasã impresia de artificialitate) este aerul misterios, fetid şi, paradoxal, atractiv al Bucureştiului.

"Cântecul îi intrã în suflet, iar pânã seara îl învãţã tot palatul, de unde se rãspândi pe strãzi şi mai ales prin taverne, în primul rând pentru cã venea din gura marelui Selim, dar şi pentru cã avea o melodie sãltãreaţã, care fãcea sã-ţi fâlfâie inima încã de la primele mãsuri. Oraşul din cântec era ca suspinul ascuns în floarea de tei. Intre zidurile lui se topea orice suferinţã, ştearsã din Cartea Destinului ori din alte cãrţi copiate dupã aceasta. Iar oraşul, acel oraş al inimilor uşoare, nu era altul decât Bucureştiul.
[...] Pe strãzile pavate cu lemn de stejar se rãsucesc aburii cãldãruşelor argintii, în care fierb fãrã oprire elixirele, parfumurile şi alifiile, cãci oraşul nu trãieşte nici din munca pãmântului, nici de pe urma numeroaselor lui prãvãlii, ci dintr-o aromã înnoitã continuu, din acea rãsuflare cãlduţã care invadeazã toţi porii şi care face ca orice nou-venit sã uite tot ce-a trãit, transformat pe loc în emir cu ochi de safir, în nabab cu trãsuri şi palate, în guvernator, polcovnic sau mãcar într-un conţopist din alaiul domnesc.
Dar erau şi unele guri care povesteau cã unii umblã nãuci pe strãzi, îmbãtaţi de iubire ori îmbuibaţi cu bunãtãţile la care au visat, torturaţi de propriile dorinţe care le rod cea mai fragilã parte a cãrnii, învãţându-i sã se bucure de durerile patimii şi de otrava unui suspin...
Dar oricare ar fi schimbãrile, nu existã absolut nimeni care sã nu cadã într-o lungã euforie. In Bucureşti nu existã griji şi nici tristeţi lungi, ceea ce explicã însuşi numele acestui oraş vesel, ca un clopoţel în zãpezile iernii."

De asemenea, placut surprinzãtoarele comparaţii şi metafore la limita vulgarului şi dezgustului, care apar foarte des în cãrţile Doinei Ruşti, sunt parcã mai înfloritoare în cartea asta.

"[...] apropiindu-se unul de altul, pe mãsurã ce gurile lor îşi cãutau mulţumirea, îi fulgerã şi acel singur impuls, adevãrat şi profund, la care ajunge pânã la urmã orice suflet de om: fericirea de-a fi doar o cârpã care putrezeşte în rana unui strãin"

Adam Savage -"Beyond Bitcoin"

Dacã sunteţi în cãutarea unei cãrţi care sã vã lãmureascã în privinţa bitcoin-ului, atunci cartea aceasta nu este potrivitã. Este mai mult despre cum schimbã criptomonezile accesul la unele domenii, în special educaţia, unde dimensiunea financiarã nu ar trebui sã fie importantã. Argumentele sunt relevante mai ales pentru spaţiul american, unde educaţia este foarte costisitoare. Totuşi, cartea este o lecturã plãcutã pentru cã te lasã sã întrevezi o scãpare din sistemul tradiţional financiar şi bancar şi îţi dã speranţa într-un viitor cu un acces mai liber la educaţie.

Luli August Sturdza -"Aşa s-au întâmplat, aşa le-am însemnat..."

O carte de memorii minunatã, alãturi de "gustul, mirosul şi amintirea" a Anamariei Smigelschi, "Prin perdea" a Aurorei Liiceanu şi scrierile Lenei Constante. Cartea unei femei puternice, foarte creative, cu umor, cu dorinţa de a împãrtãşi cu alţii lucrurile frumoase descoperite înãuntrul ei, cu deschiderea de a ajuta cãci nimeni nu are nimic a pierde într-o lume în care suntem toţi nişte victime ale unui sistem absurd şi cu damnãri aleatorii.

Descendenta unei familii de intelectuali cu o istorie deosebit de interesantã, Luli August trece de la competiţia de triciclete cu micul vecin necunoscut de pe bulevardul Kiseleff care se descoperã a fi Regele Mihai copil la hãituiala Securitãţii cu schimbarea forţatã a identitãţii, pentru a se resemna cu soluţia fugii în luminoasa Californie dupã un scurt traseu creativ intens în perioada comunistã.

"Am trãit zece ani în Petroşani.
Ii ştiu toate pietrele drumurilor; toţi copiii care se uitã prin gard la trecãtori; toţi câinii vagabonzi.
Petroşani, oraşul meu.
Trãiesc de zece ani în Hollywood.
Hollywood, oraşul meu.
 Amândouã în aceeaşi viaţã."

Povestea fascinantã a unei vieţi preapline surprinse în esenţialul ei cu diverse cadre cinematografice pe fundalul unui Bucureşti care trece prin transformãri fenomenale de la construirea Arcului de Triumf la degradarea comunistã.

"Gândacii roşii cu tot atâţia "ochi" pe spinare i-am regãsit puzderie printre tufele mirositoare din Provence; pui de şopârlã îmi trec fulger peste espadrile pe pietrele calde ale Californiei. Zadarnic am cercetat ierburile: ceapa-ciorii a rãmas în Soseaua Kiseleff, în prima jumãtate a veacului douãzeci. Ca şi "liliacul nemţesc." Tufã mare cât un copac mic, cu frunze dantelate cum n-am vãzut la nici o specie de liliac. Flori modeste, firave, dese: mii de cruci palid violete cu un miros discret şi complicat, pe care îl caut de zeci de ani. Sã fi avut vreun amestec iasomia care înflorea la o aruncãturã de bãţ, sau lãmâiţa de lângã liliac? Amândouã?
In solul Californiei, în care înfloreşte orice nuia pe care o înfingi, am reconstituit: un liliac hibrid )dupã ce am cercetat savante dicţionare horticole), o iasomie şi o lãmâiţã. Infloresc toate de douã ori pe an în aceastã permanentã varã. Zadarnic. Amintirea acelui miros îmi tulburã mintea şi acum, dupã cincizeci de ani."

Ca o anecdotã, e interesant cât de mult se aseamãnã protestele comandate de comunişti cu cele din comandate de comuniştii cu faţã de social-democraţi de 2017:
"Ajung din urmã, pe bicicletã, o coloanã cu drapele roşii şi nelipsitele portrete enorme purtate pe ştãngi.
Nu-mi vine a crede ce aud.
Coloana s-a oprit. Opresc bicicleta lângã o chivuţã rezematã de un gard: îşi suceşte o ţigarã, gata sã se încoloneze din nou. O întreb.
-Ce strigai dumneata adineauri?
-Cum ce? Ce ne-a zis tovul posambil. Io fac decât ce zice şi nu strig decât ce zice sã strig.
-Adicã ce? Nu-mi spui şi mie?
-Pãi... ce-auzişi, mânca-ţi-aş. Joi fac cinste!
-Taci, fa! se repede un neam de-al ei din coloanã. Strigãm jos franciştii.
-Cine sunt franciştii? îl întreb.
-Cum cine? Aia care are franci, care a supt sângele poporului.
Visez un vis de groazã? Pe mintea acestei mulţimi a încãput ţara româneascã?
Chivuţa ridicã din umeri la vorbele bãrbatului, îşi aprinde ţigara adãugând, când el se depãrtase:
-Minte de bãrbat, duduie!
Coloana porneşte, ascult cu atenţie. Se aude clar, articulat, glasul mulţimii: Joi fac cinste!"

Ce-mi place mie la toate aceste memorii scrise de femei este naturaleţea cu care se opun nonsensului şi abuzului, fãrã a cãdea în cabotinismul unei ideologii pompoase cu idei mari şi, de fapt, gãunoase, cum întâlnim adesea la scriitorii bãrbaţi. Este vorba de ajuta atunci când cineva e în nevoie, de a denunţa prostia atunci când apare, de a privi situaţiile dificile în care ajungi ca o ocazie de a învãţa lucruri la care altfel nu ai fi nicicând expus. Aceste amintiri respirã o umanitate atât de fireascã încât nu pot decât sã-ţi restabileascã încrederea într-o lume cu resurse nebãnuite de altruism, de frumos, de bine.

"Un anume ochean-jucãrie se numeşte caleidoscop.
Suceşti ocheanul, imaginile se schimbã, se compun din bucãţi, alcãtuind alte şi alte imagini neaşteptate.
Gândindu-mã în urmã la viaţa mea, e un caleidoscop.
Mergând spre casã, cumpãram flori din aceeaşi rãscruce, de la aceeaşi ţigancã. Intr-o zi, mi-a luat pama stângã între ale ei. S-a uitat lung. "Haoleu, frumoaso, viaţa tãlicã ar sã hie o harababurã!"
Aveam 17 ani. Am 77. Curat harababurã."

Truman Capote -"Breakfast at Tiffany's"

Probabil unul din cazurile în care filmul e mai celebru decât cartea. Toatã lumea o ştie pe Audrey Hepburn în rolul lui Holly Golightly. Oricum, personajul este fermecãtor şi pe ecran şi în scris (deşi trebuie sã fim cinstiţi şi sã recunoaştem cã pe ecran e mai atrãgãtoare; cred cã mulţi au ajuns sã citeascã cartea tocmai datoritã filmului). Este femeia independentã, cãreia nu-i pasã de o relaţie stabilã şi care se bucurã din plin de bucuriile şi petrecerile pe care ţi le aduce viaţa într-un oraş mare. Este acea combinaţie de vulnerabilitate şi neseriozitate care ascunde un trecut traumatizant într-un prezent visãtor, pozitiv, energic.

Oricum, finalul este mai reuşit în carte pentru cã nimeni nu-l obligã pe Capote la siropoşenia din film, iar Holly rãmâne pânã la capãt consistentã în dorinţa ei de a nu aparţine nimãnui şi a nu avea pe nimeni care sã-i aparţinã. Personajul naratorului este mult mai riguros în carte decât în film. Pe cât e de curajos filmul în ce o priveşte pe Holly (deşi sunt unele scene modificate de dragul publicului, cum ar fi faza cu pãrãsirea pisicii), pe atât este de laş în ce-l priveşte pe cel care nareazã povestea. Per total, filmul este mai atrãgãtor pentru public, dar cartea este mai îndrãzneaţã, refuzând compromisurile şi alegând consistenţa în detrimentul oploşirii cititorului.

Svetlana Aleksievici -"Vremuri second-hand"

O colecţie zguduitoare de voci care surprind drama, de multe ori femininã, de a încerca nu numai sã supravieţuieşti, dar sã înţelegi lumea în care trãieşti, în spaţiul sovietic al secolului 20, cu ruptura de sens din 1990, resimţitã chiar mai traumatic decât ororile staliniste, unde mãcar exista o ideologie, puteai pune un nume, o faţã, sentimentul unei comunitãţi în definirea realitãţii. Acum, violenţa, sãrãcia, durerea, singurãtatea sunt lipsite de orice sens, de orice speranţã, nu mai e nimic în numele cãruia sã trãieşti sau sã te revolţi.

Bãtrânii din ziua de azi sunt cei care au crescut cu ideea de patrie ca fiind familia pe care trebuie sã o iubeascã şi sã o protejeze. Pãrinţii biologici trebuie acceptaţi sau refuzaţi în funcţie de gradul lor de adecvare stabilit de regimul care luptã pentru patria care meritã iubitã şi în numele cãreia nu se şovãie de la nici un sacrificiu.

"Vreau sã mi-o amintesc pe mama tânãrã. Dar n-o ţin minte tânãrã... o ţin minte numai bolnavã. Nu ne-am îmbrãţişat nici mãcar o datã, nu ne-am sãrutat, nu ne-am adresat una alteia cuvinte afectuoase. Nu ţin minte... Mamele noastre ne-au pierdut de douã ori: prima datã când le-am fost luaţi, mici, şi a doua oarã când ele, bãtrâne, s-au întors la noi, deja adulţi. Copiii erau strãini, copiii le fuseserã schimbaţi... Ii educase o altã mamã: "Patria e mama voastrã... Mãmica voastrã..." "Bãieţaş, unde-i tatãl tãu?" "E încã în închisoare." Nu ne puteam imagina pãrinţii decât în închisoare. Undeva departe, departe... Niciodatã lângã noi... Cândva voiam sã fug de la mama şi sã mã întorc la orfelinat. Cum aşa! Cum aşa... Ea nu citea ziare şi nu mergea la demonstraţii, nu asculta radioul. Nu-i plãceau cântecele care mie îmi fãceau inima sã-mi salte în piept."

Iar acum, singurul lucru care pare sã domine societatea este un consumerism exagerat care acoperã un gol uman cãruia nimeni nu îi poate face faţã. Aceeaşi rupturã familialã se repetã, dar contextul o face inexplicabilã şi inutilã.

"Apartamentul ei e plin de reclame, de ziare, citeşte orice are rubricã de vânzãri-cumpãrãri. "Vreau şi asta! Si asta..." Inainte toţi aveau mobilã simplã, pe vremea aceea în general se trãia simplu. Iar acum? Omul s-a transformat în stomac... In burdihan... Vreau! Vreau! Vreau! (Dã din mânã a lehamite.) Mã duc rar la fiul meu... La ei totul e nou, scump. Ca într-un office. (Tace.) Suntem nişte strãini... nişte strãini înrudiţi... (Tace.)"

"Deschideţi televizorul: se adunã la mitinguri... sã zicem, câteva zeci de mii de oameni, dar un obiect sanitar italienesc frumos îl cumpãrã milioane. Pe oricine ai întreba, toţi reconstruiesc, îşi renoveazã apartamentele sau casele. Cãlãtoresc. Niciodatã n-a fost aşa în Rusia. Facem reclamã nu numai la mãrfuri, ci şi la dorinţe. Producem noi necesitãţi: cum sã trãieşti frumos. Mergem în pas cu vremurile... Reclama e oglinda revoluţiei ruse..."

Ororile trecutului au devenit un lucru atât de banal prin lipsa unei antiteze de normalitate, prin rutinarea cauzatã de dimensiunile lor atât de mari încât nimeni nu a fost ocolit. O grozãvie prin care toatã lumea a trecut (de o parte sau de cealalatã) nu mai impresioneazã pe nimeni. Este un balast de care toţi vor sã scape, sã uite. Doar cã un balast tot cântãreşte, nu e ca şi cum ar dispare în aer.

"Primãvara, când ninge sau când plouã, din straturile de cartofi ies oase. Nimãnui nu i-e silã, s-au obişnuit, tot pãmântul e plin de oase ca de pietre. Le aruncã pe margine, le calcã-n picioare. Le îngroapã la loc, bãtãtorind pãmântul. Deja s-au obişnuit."

"Dar sã gândeascã n-au învãţat. Toţi îşi amintesc numai frica... şi vorbesc despre fricã... Am citit undeva cã frica e şi ea o formã de iubire. Se pare cã aceste cuvinte îi aparţin lui Stalin... Astãzi în muzee e pustiu... Dar bisericile sunt pline, fiindcã toţi avem nevoie de psihoterapeut. De şedinţe de psihoterapie. Credeţi cã Ciumak şi Kaşpirovski trateazã trupul? Ei trateazã sufletul. Sute de mii de oameni stau la televizor şi-i ascultã ca hipnotizaţi. E un narcotic! Senzaţia cumplitã de singurãtate... de abandonare... O au toţi: de la taximetrist la funcţionarul din birou pânã la artistul poporului şi academician. Toţi sunt teribil de singuri. Si aşa mai departe... Viaţa s-a schimbat complet. Acum lumea se împarte altfel: nu în "albi" şi "roşii", nu în cei care au fost închişi şi cei care i-au închis, cine l-a citit pe Soljeniţîn şi cine nu l-a citit, ci în cei care pot sã cumpere şi cei care nu pot."

Si situaţia este complicatã de faptul cã înţelegerea care ar duce la acceptare şi împãcare presupune o analizã durã, cu concluzii neplãcute, incomode, unde martorii, vinovaţii, participanţii sunt în continuare nişte victime. Pentru ei lumea şi-a pãstrat violenţa, nedreptatea, mizeria, chiar dacã s-au schimbat circumstanţele. Doar cã acum durerea este mai greu de înţeles. Pentru ei este prea târziu ca sã-şi formeze noi repere care sã-i ajute sã dezvolte tehnici de a suporta noul haos.

"...ne e milã de bãtrânii noştri, fireşte... Adunã sticle goale pe stadioane, noaptea vând ţigãri la metrou. Cautã prin gunoaie. Dar bãtrânii noştri nu sunt lipsiţi de vinã... E un gând cumplit! Socant. Inspãimântãtor şi pentru mine însumi. (Tace.) Dar despre asta n-o sã pot sã vorbesc niciodatã cu mama... Am încercat... Devine istericã!"

"Dar eu sunt dintre cei slabi. Nu sunt o luptãtoare... Aveam o schemã, sunt obişnuitã sã trãiesc dupã o schemã: şcoalã, facultate, familie. Strâng bani împreunã cu soţul pentru un apartament de stat, dupã apartament –pentru maşinã... Au stricat schema. Ne-au aruncat în capitalism... Eu sunt de profesie inginer, am lucrat la un institut de proiectãri, chiar se numea "institut de femei", fiindcã erau numai femei acolo. Stai şi învârteşti hârtii toatã ziua; mie îmi plãcea sã le aşez ordonat, în teancuri. Mi-aş fi petrecut aşa toatã viaţa. Dar au început disponibilizãrile... Nu s-au atins de bãrbaţi, cã erau puţini, nici de mamele singure, nici de cei care mai aveau un an-doi pânã la pensie. Au afişat nişte liste şi mi-am vãzut acolo numele... Cum sã trãiesc mai departe? Eram dezorientatã. Nu m-a învãţat nimeni sã trãiesc dupã legile lui Darwin."

Complexitatea şi paradoxul emoţiilor şi opiniilor care apar la lectura mãrturiilor din carte sunt rezumate de atitudinea dualã şi ezitãrile autoarei înseşi:

"Merg întruna pe spirala durerii. Nu mã pot desprinde. In durere e totul –şi tenebre, şi solemnitate, uneori cred cã durerea e o punte între oameni, o legãturã ascunsã, iar alteori mã gândesc cu disperare cã e o prãpastie."

Yuval Noah Harari -"Sapiens. Scurta istorie a omenirii"

Mi-am luat şi eu audiobook-ul acestei cãrţi care este la mare cãutare acum. Estimez cam 75 de pagini de conţinut interesant. Restul, sunt o umpluturã ca sã iasã best-seller-ul.
Harari este foarte bun pe tema preistoriei (cu sapiens, australus, neanderthal etc.) şi ceea ce mie mi s-a pãrut ideea super interesantã din carte este modul în care progresul ştiinţific pe care îl cunoaşte omenirea în ultima vreme readuce în discuţie supremaţia speciei sapiens de capul cãreia nu a fost mare lucru dacã stãm sã ne uitãm la nivel macro-biologic. Nu voi intra în detalii pentru cã nu vreau sã vã stric surpriza dacã vã apucaţi sã citiţi cartea. Cam primele 50 de pagini şi ultimele 25 vorbesc despre aceastã idee care mie mi s-a pãrut uimitoare şi m-a cam pus pe gânduri.
In rest, cartea este despre cum au ajuns sapienşii sã fie specia cea mai tare de pe Pãmânt, iar ipoteza lui Harari e cã datoritã capacitãţii lor avansate de a colabora în grupuri extrem de mari şi de a fi foarte flexibili în modul lor de colaborare. Nu neg strãduinţa lui Harari de a-şi îmbrãca ideile, unele dintre ele de bun simţ, lucruri la care eu cred cã orice om cu un interes minim în istorie şi civilizaţia s-a gândit, într-un ambalaj atrãgãtor, inedit. De exemplu, aceastã abilitate a sapienşilor de a forma comunitãţi pe baza comunicãrii de mesaje unii despre alţii, fãrã a fi necesar ca persoana discutatã sã fie prezentã, fãrã necesitatea unei întâlniri faţã în faţã, este pusã sub forma bârfei. Omenirea a evoluat datoritã pasiunii ei pentru a bârfi.

Harari strucureazã istoria umanitãţii pe axele a trei mari revoluţii prin care am trecut: cognitivã, agrarã şi ştiinţificã. Dupã cum am spus deja, interesantã în carte este legãtura dintre revoluţia ştiinţificã şi cea cognitivã. Mai precis, modul în care ştiinţa ar putea anihila câştigul obţinut prin evoluţia noastrã cognitivã. Paradoxal, da, tocmai de aceea şi extrem de interesant. Am decis deja cã nu voi intra în detalii.
Apoi, sunt umplute vreo 400 de pagini cu aceastã idee de cum putem noi colabora şi ce puternici suntem datoritã acestei abilitãţi, idee ilustratã cu o sumedenie de exemple care ne poartã de-a lungul întregii istorii a omenirii: aşa au apãrut religiile, naţiunile, bãncile etc. Puterea noastrã de a abstractiza, de a ne imagina poveşti pe care le investim cu real ne determinã lumea evoluatã în care trãim, dar o lume care se bazeazã, în esenţã, pe convenţii. O trãsãturã care apare exclusiv la specia noastrã, ceea ce ne explicã, de altfel, şi succesul.

Harari susţine, de exemplu, cã fericirea este o chestie pur personalã. Ea nu este datã de bani, faimã, putere etc. ci de cantitatea de hormon al fericirii eliberatã de creier ca reacţie la o anumitã situaţie. Astfel, unii dintre noi sunt fericiţi când au mulţi bani, pe când alţii sunt fericiţi sãraci dar mereu pe drumuri în cãlãtorii diverse. Dacã nu v-aţi gândit la asta pânã acum, cartea lui Harari este pentru voi. Dacã deja nu vã surprinde faptul cã fericirea nu este în legãturã directã cu stimulii externi care o cauzeazã, ci depinde exclusiv de modul în care creierul nostru reacţioneazã la stimuli, atunci probabil vã veţi plictisi ca mine pe parcursul celor 400 de pagini de umpluturã.

Dar ca sã nu spuneţi cã sunt eu cârcotaşã, chiar apreciez strãduinţa lui Harari de a dinamiza cele 400 de pagini de plictisealã, fie prin prezentarea evenimentelor dintr-o perspectivã mai ineditã (de exemplu, ca urmare a revoluţiei agrare ni s-au scurtat intestinele şi ni s-au mãrit creierele), fie prin presãrarea de anecdote. Vã las aici douã dintre aceste anecdote, cã poate vã conving cã meritã sã treci totuşi prin cele 400 de pagini, de dragul ideii de la începutul şi sfârşitul cãrţii:
-când europenii au ajuns la azteci au observat cã aceştia ardeau beţişoare aromate în prezenţa lor, aşa cã au concluzionat cã aztecii îi privesc ca pe nişte zei, iar arderea parfumurilor este un semn al reverenţei faţã de ei; de fapt, pentru nasurile aztece europenii puţeau întrucât se ştie cã noi nu am fost tocmai cei mai riguroşi cu igiena personalã pânã mai de curând; de aceea ardeau aztecii beţişoare parfumate, pentru cã nu ne suportau duhoarea.
-când cosmonauţii americani se antrenau pentru mersul pe Lunã prin zonele aride locuite de indieni s-au întâlnit cu un bãtrân indian; acesta i-a întrebat ce satanã tot fac pe-acolo; cosmonauţii i-au explicat mândri cum se pregãtesc ei sã de ducã pe Lunã; atunci indianul i-a rugat sã memoreze un mesaj pe care sã-l transmitã zeitãţilor indiene care locuiesc pe Lunã (aşa era credinţa indigenilor indieni); se asigurã bãtrânul cã ãştia au memorat tot cum trebuie şi pleacã mulţumit; întorşi la bazã, cosmonauţii cautã pe cineva sã le traducã ce i-a pus indianul sã memoreze; care credeţi cã era mesajul indianului pentru zeitãţile de pe Lunã? –Sã nu aveţi încredere în oamenii aceştia. Sunt aici ca sã vã fure pãmânturile.

Aurora Liiceanu -"Prin perdea"

Deşi Aurora Liiceanu nu se numãrã printre preferatele mele, "Prin perdea" m-a prins, chiar foarte mult, poate pentru cã acum avem mai multe afinitãţi personale. Este o carte autobiograficã în care se îmbinã experienţele cu un puternic specific feminin din timpul comunismului, mai ales când devii o persona non-grata prin natura profesiei, şi amintirile despre practicile educaţionale (bidirecţionale) din creşterea singurã a unui bãiat.

Spre deosebire de mine, Aurora Liiceanu a reuşit sã treacã peste primele dileme cauzate de cariera aleasã în psihologie:
"La un moment dat, la începutul carierei mele, relaţia mea cu psihologia era atât de nesatisfãcãtoare, de insuportabilã, încât priveam cu regret şi amãrãciune alegerea fãcutã. Vedeam numai semiîntuneric şi obscuritate adâncã. Invidiam pe oricine care fãcea ceva concret, o muncã fizicã sau nefizicã, dar care se termina bine. Deci se termina. Tatãlui meu îi spuneam cã îl invidiez pe cel care reparã instalaţia de apã, care pleacã mulţumit cã totul e bine, cã a rezolvat ce trebuia. Nu mai întorcea capul.
Vãzându-mã aşa de dezamãgitã de alegerea meseriei şi gândindu-se cã eram încã la începuturi şi, deci, cã puteam sã-mi schimb opţiunea care atât de mult mã nefericea, el mi-a propus sã fac Medicina sau altceva. Viaţa academicã, însã, îmi plãcea. Imi plãcea sã pot sta şi citi fãrã grijã. Intr-un fel mã gândeam la faptul cã este un noroc sã fii plãtit sã studiezi, sã citeşti. Mi se pãrea nu cã am salariu, ci o bursã. In plus, nu aveam un program strict de lucru. Uneori apãrea o condicã de prezenţã, dar puteai foarte bine sã mergi la Biblioteca Academiei şi sã nu stai în institut. Schimbãrii pe care mi-o doream nu ştiam ce contur sã-i dau. Atitudinea mea romanticã faţã de psihologie se eroda încet, iar senzaţia cã psihologia te plaseazã în demisolul cunoaşterii devenise din ce în ce mai pregnantã."

Am gãsit în carte descrierea perfectã a relaţiei pe care cei din generaţia mea o au cu pãrinţii lor, funcţionalã, reducându-se la succesul supravieţuirii:
"Când copiii cresc şi devin adulţi şi poate cã au şi ei copii, la rândul lor, ei vin la pãrinţi, dar nu ca pãsãrile lui Gide. Vãd adesea cã atunci când le vin copiii, pãrinţii, mai ales mamele, se reped şi le fac pachete cu ceva gãtit, cu ceva de mâncare, fericite sã-i ajute. Pare cã totul se mişcã în dimensiunea fizicã a vieţii. Schimbã cu ei câteva vorbe –copiii sunt ocupaţi, au treburi, au slujbe-, folosesc codul restrâns al administraţiei vieţii şi înţeleg graba copiilor de a pleca. Nu prea am vãzut ca ei sã vinã, sã vorbeascã despre viaţã, despre gândurile lor, despre griji şi îndoieli, pur şi simplu despre viaţã, dar nu în termenii administrativi ai vieţii. Aşa se face cã nici pãrinţii şi nici copiii nu ştiu mare lucru unii despre alţii.[...]
[...]excesul de asigurãri ale binelui trupesc se face prin evitarea tacitã a pãrţii sufleteşi. Este un fel de a fi împreunã şi a nu fi capabil de a împãrtãşi ceva care, tacit, este simţit intuitiv ca incomunicabil. Pare cã, cu cât o masã este prea plinã, cu atât ceea ce se vorbeşte este mai abreviat, mai expediat în observaţii la nivelul concretului. Când mesele sunt prea pline, se vorbeşte puţin şi se mãnâncã mult."

Deşi ideile autoarei mi se par puţin cam învechite, virând de prea multe ori pentru gustul meu spre stereotipie, trebuie sã recunosc cã, în contextul actual, opiniile Aurorei Liiceanu sunt de un prea preţios şi rar, din pãcate, bun simţ.
"Educaţia, la noi, nu dezvoltã la copii un echilibru între autonomie şi dependenţã. Copiii nu sunt învãţaţi de mici sã decidã şi singuri, sã suporte consecinţele unor decizii proaste. Copiii nu ştiu ce sã facã, nu au versiuni ale propriului viitor. Nici noi nu-i încurajãm, întãrindu-le încrederea în ei. Nu vorbesc de cealaltã extremã, de gândirea pozitivã, atât de la modã, care eliminã orice criticism de sine, orice recunoaştere a unei limite, a unor disponibilitãţi reduse faţã de anumite domenii. Nu progresezi cu o gândire pozitivã care încurajeazã un entuziasm tembel, un narcisism incipient, dar care se dezvoltã rapid, un favoritism de sine nemotivat, chiar dacã optimismul are un rol adaptativ. Totuşi, modelul de a creşte un copil oferindu-i înţelegere şi sprijin, de a-l asista la eşecuri, fãrã însã sã pui mereu cauzele acestora doar în exteriorul lui, este bun."

Iar acest bun simţ se extinde la mai multe aspecte ale vieţii noastre surprinse prin observaţii juste şi neiertãtoare:
"Alegerea locului de vacanţã este simptomatic pentru om. Vrei hotel, confort sporit, all inclusive, înseamnã cã nu-ţi ajungi ţie, nici cu cine eşti nu-ţi ajunge şi nici unul altuia. Inseamnã cã ai nevoie de alţii pentru a te simţi bine, înseamnã cã vrei sã fii vãzut, cã "socialul" este mai puternic ca „personalul”. Insemnã cã ceea ce spune, vede lumea este mai important pentru tine decât ceea ce vrei tu şi chiar cã nici nu ştii ce vrei."

Unul din lucrurile din carte carte cu care am rezonat şi pe care nu le-am gãsit în altã parte trimit la dilemele maternale prin care trece o femeie cultã, educatã, care şi-a sublimat multe din tendinţele biologice:
"Existã timpul care se scruge dupã ce o femeie aflã cã va face un copil pânã naşte şi când naşte. Uneori, e mai puţin profitabil dupã aceea. Este timpul femeii. Este timpul jubilãrii biologiei, care trage cu ea şi dupã ea psihologii la fel de speciale. Este timpul în care o femeie care a citit, poate prea mult sau poate mai mult decât îi trebuia sau mai mult decât era necesar, sã priveascã cu jind sau invidie pe cele mai înarmate decât ea cu strategii de speculare, în care iraţionalul se contopeşte misterios cu raţionalul şi care nu târãsc dupã ele frustrãri."

De asemenea, este foarte tonic hazul de necaz cu care abordeazã experienţa nefericitã din anii comunismului când psihologia cãzuse într-o adâncã dizgraţie, iar singura opţiune pentru ea rãmãsese munca necalificatã:
"Atmosfera îmi amintea, într-un fel, de ceea ce îi scrisese Maxim Gorki unui prieten, poate lui Cehov, referindu-se la cum îşi petrece timpul: "Muncesc, scriu, iar în timpul liber beau votcã cu zugravii"."

"Prin perdea" cred cã este o carte pentru femeile trecute de 35 de ani care vor sã-şi aline uneori momentele de amãrãciune existenţialã.

Ioana Bradea -"Scotch"

Un poem în prozã despre ruinele industriale. Dacã vã plac zonele industriale cãzute în (semi-)ruinã dupã comunişti, atunci cartea aceasta este pentru voi. Este o poezie vizualã care dã semnificaţie detaliilor unui mediu rece şi funcţional, care dezvãluie comunicarea dintre componentele neînsufleţite ale unui lumi decrepite pentru a devoala o sincronizare şi un animism ce vin sã creeze un feng shui umanizat pentru un spaţiu la prima vedere mort.
Apare şi dansul a douã personaje umane care încearcã, fãrã succes, sã formeze o armonie care sã-i salveze din dizarmonia din jur, dar cel mai mult din carte mi-a plãcut poetizarea spaţiului industrial.

"Inãuntrul şanţului mai sunt cinci cutii de bere înverzite.
Pungi de plastic deşirate.
Hârtii mototolite cu litere plouate şi lungi.
Felii de pâine cu salam ocolite cu grijã de câinii din zonã.
Un şold îngheţat de deal chel.
Foi de ziar pãtate cu unsoare.
Un papuc cu talpa dezlipitã.
Saci menajeri sfârtecaţi, cu mizeria rãsfrântã pe-afarã.
O potcoavã pirdutã de unul dintre caii rãtãciţi pe deal.
Cãcãcei de oaie.
O grãmãjoarã de ciment întãrit.
Cioburi de faianţã coloratã.
Un ghemotoc încâlcit de sârmã verde.
Porumbei îngheţaţi de astã iarnã.
O jumãtate de valizã fãrã mâner.
Bureţi de vase soioşi.
O mânecã de cãmaşã sfârtecatã într-un ciot.
 Arcuri ruginite de canapea.
 O pãpãdie foarte înaltã, adicã sãlbaticã."

Ioana Pârvulescu -"Si eu am trãit în comunism"

Dupã cum spune şi Ioana Pârvulescu în prefaţã, este o carte care se vrea a acţiona ca un vaccin. Cum se pare cã memoria trans-generaţionalã funcţioneazã foarte prost, ne-ar folosi nişte mãrturii care sã ne vaccineze constant împotriva comunismului, nazismului etc.
Cartea este o colecţie de amintiri despre viaţa de zi cu zi în comunism, prezentatã în realitatea ei brutã, chiar dacã îndulcitã pe alocuri cu nostalgia inerentã (fiecare dintre noi îşi aduce aminte cu drag de copilãrie şi tinereţe, indiferent de contextul în care s-au petrecut).

Nu trebuie sã vã speriaţi cã s-ar putea sã fie plictisitoare povestirile incluse în aceastã colecţie biograficã pentru cã cei mai mulţi dintre mãrturisitori sunt destul de versaţi în ale scrisului (Patapievici, Liiceanu, Cãrtãrescu etc.); dar fragmentele, grupate pe diverse aspecte ale cotidianului, nu sunt fãcute ca sã fie individualizate pe povestitor, ci ele se îmbinã armonios în a reda realitatea de atunci.

Este o carte care trebuie cititã de cei care nu au prins perioada pre-’89 şi care, şi spre uimirea mea, împrumutã tot felul de discursuri aberante cum cã era mai bine pe vremea comuniştilor. Nu, nu era mai bine pentru nimeni pe vremea comuniştilor; nu, nu gãseam de bine de rãu de mâncare, ci nu gãseam de mâncare punct; nu, nu aveam cu toţii loc de muncã, ci eram obligaţi sã muncim la sate, în pãrţi uitate de ţarã, fãcând naveta la -10 grade iarna cu autobuze pe care le aşteptai şi o orã, în care ningea sau ploua fãrã probleme (oricum, vântul sigur intra), astfel cã ziua de muncã îţi mânca chiar şi 14 ore pe zi, printr-un frig de care nu aveai cum sã scapi (nu, nu aveam cãldurã în casã; nu, nu puteam da drumul la aragaz pentru cã era presiune scãzutã la gaz; nu, nu ne puteam bãga în prizã un calorifer electric pentru cã se întrerupea curentul în fiecare searã; nu, nu puteai sã faci o baie caldã pentru cã nu aveai apã caldã ; nu, nu aveam cu toţii acces la studii; nu, nu eram mai puţin stresaţi, ci eram scoşi cu forţa la muncã pe câmp, trãiam într-o suspiciune continuã faţã de vecini, cunoştinţe, partenerii de cozi interminabile pentru orice fel de produs, cãci deja nu mai conta "ce se dã" pentru cã oricum nu aveam de nici unele, aşa cã orice era bun.
Toate acestea şi multe, multe altele sunt relatate "la prima mânã" chiar de cei care le-au trãit şi care nu au cãzut într-o amnezie nocivã adoptând un discurs toxic cum cã pe vremea comuniştilor era mai bine decât acum. Pentru cã nu, nu era. Sufeream cu toţii ca vitele şi abia reuşeam sã ne gãsim urme de umanitate în relaţiile cu cei apropiaţi, familia, prietenii şi cãrţile alcãtuind oxigenul de care aveam nevoie pentru a rezista ca sã vedem cum se prãbuşeşte un regim impardonabil care a încercat din rãsputeri sã ne dezumanizeze.

Deşi 90% din cele povestite în carte îmi erau cunoscute, pe la sfârşit tot mi-a venit sã plâng gândindu-mã cât noroc am avut eu sã mã nasc spre sfârşitul unei asemenea orori, astfel încât sã am o viaţã liberã, în care sã fac alegerile potrivite pentru mine, sã nu-mi fie teamã de cenzurã, opresiune, foame, animalizare.

Dai Sijie -"Balzac şi Micuţa Croitoreasã chinezã"

Povestea a doi tineri care trebuie sã se reabiliteze pentru greşelile percepute de noul regim comunist chinez ca fiind inacceptabile comise de pãrinţi printr-o muncã abrutizantã din nişte regiuni uitate ale Chinei. Intrucât oroarea noului sistem este pãstratã în fundal, cu timide ieşiri în prim-plan, cartea reuşeşte sã fie foarte amuzantã, cu o lejeritate specificã tinerilor, concentrându-se mai mult pe acţiune, anecdoticã şi mai puţin pe reflecţii filosofice sau politice. O carte scurtã care aduce o lecturã antrenantã şi simpaticã, mizând în special pe ideea cã noi luãm ca pe ceva normal accesul la tot felul de cãrţi, în timp ce existã locuri în lume (şi istorie) unde literatura neaprobatã de sistemul politic (abuziv, se-nţelege) reprezintã o infracţiune. Eu am hohotit de râs de câteva ori.

"-Ai auzit de literatura occidentalã? mã întrebã Luo într-o zi.
-Nu cine ştie ce. Stii cã pe ai mei nu-i intereseazã decât munca lor. In afarã de medicinã nu prea mai ştiu altceva.
-La fel şi-ai mei. Mãtuşa mea însã avea câteva cãrţi strãine traduse în chinezã, înainte de Revoluţia Culturalã. Imi aduc aminte cã mi-a citit dintr-o carte care se numea Don Quijote, povestea unui cavaler bãtrân şi caraghios.
-Unde-or fi acum toate cãrţile alea?
-Scrum. Gãrzile Roşii le-au fost confiscat şi le-au ars în public, fãrã milã, chiar în faţa blocului ei.
Preţ de câteva minute am fumat pe întuneric, într-o tãcere tristã. Ceea ce se întâmpla cu literatura mã deprima îngrozitor: mare ghinion avuseserãm! La vârsta la care am fi ştiut, în sfârşit, sã citim, nu mai era nimic de citit."