vineri, 29 decembrie 2017

Chimamanda Ngozi Adichie -"Americanah"

Sub pretextul unei poveşti de dragoste, Chimamanda Ngozi Adichie disecã într-un mod lucid şi sarcastic problema rasismului, a imigraţiei, a izolãrii, a cãutãrii de sine. Oricine, indiferent de rasã şi naţionalitate, cred cã se regãseşte în paginile care surprind sentimentul de însingurare şi neadecvare pe care îl are tânãra Ifemelu atunci când pleacã la studiu în Philadelphia. Pentru mine a fost textul care a exprimat cel mai bine felul în care m-am simţit atunci când am studiat într-o ţarã strãinã. Analiza interioarã şi a faliei pe care o simţi ca despãrţindu-te de lumea din jur este una dintre cele mai realiste şi nuanţate puneri în cuvinte a experienţei de imigrant. Cei doi nigerieni nu îşi pãrãsesc ţara din cauza unor conflicte armate sau a opresiunii politice. Ei aleg sã plece în încercarea de a scãpa de o lume confuzã, care evolueazã într-un ritm prea lent pentru nevoile lor personale de dezvoltare, în speranţa cã vor gãsi în altã parte condiţii prielnice pentru auto-realizare, pentru fructuficarea la maxim a propriei inteligenţe şi a dorinţei de afirmare.

"Alexa, and the other guests, and perhaps even Georgiana, all understood the fleeing from war, from the kind of poverty that crushed human souls, but they would not understand the need to escape from the oppressive lethargy of choicelessness. They would not understand why people like him, who were raised well-fed and watered but mired in dissatisfaction, conditioned from birth to look towards somewhere else, eternally convinced that real lives happened in that somewhere else, were now resolved to do dangerous things, illegal things, so as to leave, none of them starving, or raped, or from burned villages, but merely hungry for choice and certainty."

Ifemelu şi Obinze trãiesc o poveste de dragoste adolescentinã în agitata Nigerie unde se bucurã de o deplinã libertate intelectualã, cochetând cu tot felul de ideologii şi citind avid cãrţi dintre cele mai diverse pe care le disecã apoi în discuţii interminabile. Puternicã, inteligentã, rebelã, ambiţioasã, Ifemelu alege sã plece în State pentru a-şi continua studiile, deşi lucrul acesta înseamnã despãrţirea de Obinze. Aceastã plecare presupune ruperea de orice îi este familiar şi izolarea într-o lume pe care trebuie sã o înveţe, cu mentalitãţile cãreia trebuie sã lupte şi unde este nevoitã sã se regãseascã pe sine dupã ce reuşeşte sã treacã peste momentele crunte de singurãtate şi depresie. La rândul lui, Obinze ajunge în Anglia ca imigrant ilegal. Fiecare dintre cei doi este confruntat cu un statut marginalizat, unde, din poziţia lor de specimene exotice, resimt din plin antipatia celor din jur. Ambilor li se refuzã ocazia de a munci (chiar şi munci care sunt sub capacitãţile lor intelectuale), sunt trataţi ca persoane care au din principiu dificultãţi de înţelegere, adaptare, curãţenie etc.

Observaţiile lui Ifemelu privind problema rasialã în America sunt juste, la obiect, evidente pentru cineva din exterior, dar care, paradoxal, celor din interior s-ar putea sã li se parã neaşteptate (libertatea persoanelor de culoare din State este o realitate socialã foarte recentã; practic, jumãtate din americani au prins perioada sclaviei; mie mi se pare uimitor cum pot lucra, de exemplu, alãturi de o persoanã care avea în jur 10 ani atunci când aveau loc linşaje şi alte grozãvii; bineînţeles cã o societate nu se poate schimba dramatic într-un timp atât de scurt, iar atitudinile rasiste nu au dispãrut, ci au fost reprimate, ieşind de fapt la ivealã în moduri dintre cele mai ciudate).
Abia când ajunge în State Ifemelu devine conştientã de culoarea ei. In Nigeria nu şi-a pus niciodatã problema diferenţierii în funcţie de rasã. Dar critica socialã a lui Chimamanda Ngozi Adichie nu este acidã. Ea porneşte de la dimensiuni personale şi îmbracã forma cercetãrii, nedumeririi, evidenţierii discordanţelor şi nu cea a condamnãrii.

Cartea reuşeşte foarte bine sã ţinã unitã toatã aceastã structurã foarte stufoasã de analize şi disecaţii sociale urmãrind evoluţia poveştii de dragoste dintre cei doi. Puţine pasaje par în plus, textul este compact, comentariile şi observaţiile adiacente sunt atent inserate pe trama principalã, nu lasã deloc impresia de artificialitate, scriitoarea stãpâneşte foarte bine realitatea pe care o abordeazã.
O carte care mie mi-a cauzat multe a-ha-uri, o carte pe care mi-aş fi dorit sã o citesc pe la 23 de ani, înainte de a pleca din ţarã şi a mã confrunta cu un alt tip de societate.

"She woke up torpid each morning, slowed by sadness, frightened by the endless stretch of day that lay ahead. Everything had thickened. She was swallowed, lost in a viscous haze, shrouded in a soup of nothingness. Between her and what she should feel, there was a gap. She cared about nothing. She wanted to care, but she no longer knew how; it had slipped from her memory, the ability to care. Sometimes she woke up flailing and helpless, and she saw, in front of her and behind her and all around her, an utter hopelessness. She knew there was no point in being here, in being alive, but she had no energy to think concretely of how she could kill herself. She lay in bed and read books and thought of nothing. Sometimes she forgot to eat and other times she waited until midnight, her room-mates in their rooms, before heating up her food, and she left the dirty plates under her bed, until greenish mould fluffed up around the oily remnants of rice and beans. Often, in the middle of eating and reading, she would feel a crushing urge to cry and the tears would come, the sobs hurting her throats. She had turned off the ringer of her phone. She no longer went to class. Her days were stilled by silence and snow."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu