miercuri, 20 decembrie 2017

Svetlana Aleksievici -"Vremuri second-hand"

O colecţie zguduitoare de voci care surprind drama, de multe ori femininã, de a încerca nu numai sã supravieţuieşti, dar sã înţelegi lumea în care trãieşti, în spaţiul sovietic al secolului 20, cu ruptura de sens din 1990, resimţitã chiar mai traumatic decât ororile staliniste, unde mãcar exista o ideologie, puteai pune un nume, o faţã, sentimentul unei comunitãţi în definirea realitãţii. Acum, violenţa, sãrãcia, durerea, singurãtatea sunt lipsite de orice sens, de orice speranţã, nu mai e nimic în numele cãruia sã trãieşti sau sã te revolţi.

Bãtrânii din ziua de azi sunt cei care au crescut cu ideea de patrie ca fiind familia pe care trebuie sã o iubeascã şi sã o protejeze. Pãrinţii biologici trebuie acceptaţi sau refuzaţi în funcţie de gradul lor de adecvare stabilit de regimul care luptã pentru patria care meritã iubitã şi în numele cãreia nu se şovãie de la nici un sacrificiu.

"Vreau sã mi-o amintesc pe mama tânãrã. Dar n-o ţin minte tânãrã... o ţin minte numai bolnavã. Nu ne-am îmbrãţişat nici mãcar o datã, nu ne-am sãrutat, nu ne-am adresat una alteia cuvinte afectuoase. Nu ţin minte... Mamele noastre ne-au pierdut de douã ori: prima datã când le-am fost luaţi, mici, şi a doua oarã când ele, bãtrâne, s-au întors la noi, deja adulţi. Copiii erau strãini, copiii le fuseserã schimbaţi... Ii educase o altã mamã: "Patria e mama voastrã... Mãmica voastrã..." "Bãieţaş, unde-i tatãl tãu?" "E încã în închisoare." Nu ne puteam imagina pãrinţii decât în închisoare. Undeva departe, departe... Niciodatã lângã noi... Cândva voiam sã fug de la mama şi sã mã întorc la orfelinat. Cum aşa! Cum aşa... Ea nu citea ziare şi nu mergea la demonstraţii, nu asculta radioul. Nu-i plãceau cântecele care mie îmi fãceau inima sã-mi salte în piept."

Iar acum, singurul lucru care pare sã domine societatea este un consumerism exagerat care acoperã un gol uman cãruia nimeni nu îi poate face faţã. Aceeaşi rupturã familialã se repetã, dar contextul o face inexplicabilã şi inutilã.

"Apartamentul ei e plin de reclame, de ziare, citeşte orice are rubricã de vânzãri-cumpãrãri. "Vreau şi asta! Si asta..." Inainte toţi aveau mobilã simplã, pe vremea aceea în general se trãia simplu. Iar acum? Omul s-a transformat în stomac... In burdihan... Vreau! Vreau! Vreau! (Dã din mânã a lehamite.) Mã duc rar la fiul meu... La ei totul e nou, scump. Ca într-un office. (Tace.) Suntem nişte strãini... nişte strãini înrudiţi... (Tace.)"

"Deschideţi televizorul: se adunã la mitinguri... sã zicem, câteva zeci de mii de oameni, dar un obiect sanitar italienesc frumos îl cumpãrã milioane. Pe oricine ai întreba, toţi reconstruiesc, îşi renoveazã apartamentele sau casele. Cãlãtoresc. Niciodatã n-a fost aşa în Rusia. Facem reclamã nu numai la mãrfuri, ci şi la dorinţe. Producem noi necesitãţi: cum sã trãieşti frumos. Mergem în pas cu vremurile... Reclama e oglinda revoluţiei ruse..."

Ororile trecutului au devenit un lucru atât de banal prin lipsa unei antiteze de normalitate, prin rutinarea cauzatã de dimensiunile lor atât de mari încât nimeni nu a fost ocolit. O grozãvie prin care toatã lumea a trecut (de o parte sau de cealalatã) nu mai impresioneazã pe nimeni. Este un balast de care toţi vor sã scape, sã uite. Doar cã un balast tot cântãreşte, nu e ca şi cum ar dispare în aer.

"Primãvara, când ninge sau când plouã, din straturile de cartofi ies oase. Nimãnui nu i-e silã, s-au obişnuit, tot pãmântul e plin de oase ca de pietre. Le aruncã pe margine, le calcã-n picioare. Le îngroapã la loc, bãtãtorind pãmântul. Deja s-au obişnuit."

"Dar sã gândeascã n-au învãţat. Toţi îşi amintesc numai frica... şi vorbesc despre fricã... Am citit undeva cã frica e şi ea o formã de iubire. Se pare cã aceste cuvinte îi aparţin lui Stalin... Astãzi în muzee e pustiu... Dar bisericile sunt pline, fiindcã toţi avem nevoie de psihoterapeut. De şedinţe de psihoterapie. Credeţi cã Ciumak şi Kaşpirovski trateazã trupul? Ei trateazã sufletul. Sute de mii de oameni stau la televizor şi-i ascultã ca hipnotizaţi. E un narcotic! Senzaţia cumplitã de singurãtate... de abandonare... O au toţi: de la taximetrist la funcţionarul din birou pânã la artistul poporului şi academician. Toţi sunt teribil de singuri. Si aşa mai departe... Viaţa s-a schimbat complet. Acum lumea se împarte altfel: nu în "albi" şi "roşii", nu în cei care au fost închişi şi cei care i-au închis, cine l-a citit pe Soljeniţîn şi cine nu l-a citit, ci în cei care pot sã cumpere şi cei care nu pot."

Si situaţia este complicatã de faptul cã înţelegerea care ar duce la acceptare şi împãcare presupune o analizã durã, cu concluzii neplãcute, incomode, unde martorii, vinovaţii, participanţii sunt în continuare nişte victime. Pentru ei lumea şi-a pãstrat violenţa, nedreptatea, mizeria, chiar dacã s-au schimbat circumstanţele. Doar cã acum durerea este mai greu de înţeles. Pentru ei este prea târziu ca sã-şi formeze noi repere care sã-i ajute sã dezvolte tehnici de a suporta noul haos.

"...ne e milã de bãtrânii noştri, fireşte... Adunã sticle goale pe stadioane, noaptea vând ţigãri la metrou. Cautã prin gunoaie. Dar bãtrânii noştri nu sunt lipsiţi de vinã... E un gând cumplit! Socant. Inspãimântãtor şi pentru mine însumi. (Tace.) Dar despre asta n-o sã pot sã vorbesc niciodatã cu mama... Am încercat... Devine istericã!"

"Dar eu sunt dintre cei slabi. Nu sunt o luptãtoare... Aveam o schemã, sunt obişnuitã sã trãiesc dupã o schemã: şcoalã, facultate, familie. Strâng bani împreunã cu soţul pentru un apartament de stat, dupã apartament –pentru maşinã... Au stricat schema. Ne-au aruncat în capitalism... Eu sunt de profesie inginer, am lucrat la un institut de proiectãri, chiar se numea "institut de femei", fiindcã erau numai femei acolo. Stai şi învârteşti hârtii toatã ziua; mie îmi plãcea sã le aşez ordonat, în teancuri. Mi-aş fi petrecut aşa toatã viaţa. Dar au început disponibilizãrile... Nu s-au atins de bãrbaţi, cã erau puţini, nici de mamele singure, nici de cei care mai aveau un an-doi pânã la pensie. Au afişat nişte liste şi mi-am vãzut acolo numele... Cum sã trãiesc mai departe? Eram dezorientatã. Nu m-a învãţat nimeni sã trãiesc dupã legile lui Darwin."

Complexitatea şi paradoxul emoţiilor şi opiniilor care apar la lectura mãrturiilor din carte sunt rezumate de atitudinea dualã şi ezitãrile autoarei înseşi:

"Merg întruna pe spirala durerii. Nu mã pot desprinde. In durere e totul –şi tenebre, şi solemnitate, uneori cred cã durerea e o punte între oameni, o legãturã ascunsã, iar alteori mã gândesc cu disperare cã e o prãpastie."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu