Dupã cum spune şi Ioana Pârvulescu în prefaţã, este o carte care se vrea a acţiona ca un vaccin. Cum se pare cã memoria trans-generaţionalã funcţioneazã foarte prost, ne-ar folosi nişte mãrturii care sã ne vaccineze constant împotriva comunismului, nazismului etc.
Cartea este o colecţie de amintiri despre viaţa de zi cu zi în comunism, prezentatã în realitatea ei brutã, chiar dacã îndulcitã pe alocuri cu nostalgia inerentã (fiecare dintre noi îşi aduce aminte cu drag de copilãrie şi tinereţe, indiferent de contextul în care s-au petrecut).
Nu trebuie sã vã speriaţi cã s-ar putea sã fie plictisitoare povestirile incluse în aceastã colecţie biograficã pentru cã cei mai mulţi dintre mãrturisitori sunt destul de versaţi în ale scrisului (Patapievici, Liiceanu, Cãrtãrescu etc.); dar fragmentele, grupate pe diverse aspecte ale cotidianului, nu sunt fãcute ca sã fie individualizate pe povestitor, ci ele se îmbinã armonios în a reda realitatea de atunci.
Este o carte care trebuie cititã de cei care nu au prins perioada pre-’89 şi care, şi spre uimirea mea, împrumutã tot felul de discursuri aberante cum cã era mai bine pe vremea comuniştilor.
Nu, nu era mai bine pentru nimeni pe vremea comuniştilor; nu, nu gãseam de bine de rãu de mâncare, ci nu gãseam de mâncare punct; nu, nu aveam cu toţii loc de muncã, ci eram obligaţi sã muncim la sate, în pãrţi uitate de ţarã, fãcând naveta la -10 grade iarna cu autobuze pe care le aşteptai şi o orã, în care ningea sau ploua fãrã probleme (oricum, vântul sigur intra), astfel cã ziua de muncã îţi mânca chiar şi 14 ore pe zi, printr-un frig de care nu aveai cum sã scapi (nu, nu aveam cãldurã în casã; nu, nu puteam da drumul la aragaz pentru cã era presiune scãzutã la gaz; nu, nu ne puteam bãga în prizã un calorifer electric pentru cã se întrerupea curentul în fiecare searã; nu, nu puteai sã faci o baie caldã pentru cã nu aveai apã caldã ; nu, nu aveam cu toţii acces la studii; nu, nu eram mai puţin stresaţi, ci eram scoşi cu forţa la muncã pe câmp, trãiam într-o suspiciune continuã faţã de vecini, cunoştinţe, partenerii de cozi interminabile pentru orice fel de produs, cãci deja nu mai conta "ce se dã" pentru cã oricum nu aveam de nici unele, aşa cã orice era bun.
Toate acestea şi multe, multe altele sunt relatate "la prima mânã" chiar de cei care le-au trãit şi care nu au cãzut într-o amnezie nocivã adoptând un discurs toxic cum cã pe vremea comuniştilor era mai bine decât acum. Pentru cã nu, nu era. Sufeream cu toţii ca vitele şi abia reuşeam sã ne gãsim urme de umanitate în relaţiile cu cei apropiaţi, familia, prietenii şi cãrţile alcãtuind oxigenul de care aveam nevoie pentru a rezista ca sã vedem cum se prãbuşeşte un regim impardonabil care a încercat din rãsputeri sã ne dezumanizeze.
Deşi 90% din cele povestite în carte îmi erau cunoscute, pe la sfârşit tot mi-a venit sã plâng gândindu-mã cât noroc am avut eu sã mã nasc spre sfârşitul unei asemenea orori, astfel încât sã am o viaţã liberã, în care sã fac alegerile potrivite pentru mine, sã nu-mi fie teamã de cenzurã, opresiune, foame, animalizare.
Bravo! Asa a fost.
RăspundețiȘtergere