Deşi Aurora Liiceanu nu se numãrã printre preferatele mele, "Prin perdea" m-a prins, chiar foarte mult, poate pentru cã acum avem mai multe afinitãţi personale. Este o carte autobiograficã în care se îmbinã experienţele cu un puternic specific feminin din timpul comunismului, mai ales când devii o persona non-grata prin natura profesiei, şi amintirile despre practicile educaţionale (bidirecţionale) din creşterea singurã a unui bãiat.
Spre deosebire de mine, Aurora Liiceanu a reuşit sã treacã peste primele dileme cauzate de cariera aleasã în psihologie:
"La un moment dat, la începutul carierei mele, relaţia mea cu psihologia era atât de nesatisfãcãtoare, de insuportabilã, încât priveam cu regret şi amãrãciune alegerea fãcutã. Vedeam numai semiîntuneric şi obscuritate adâncã. Invidiam pe oricine care fãcea ceva concret, o muncã fizicã sau nefizicã, dar care se termina bine. Deci se termina. Tatãlui meu îi spuneam cã îl invidiez pe cel care reparã instalaţia de apã, care pleacã mulţumit cã totul e bine, cã a rezolvat ce trebuia. Nu mai întorcea capul.
Vãzându-mã aşa de dezamãgitã de alegerea meseriei şi gândindu-se cã eram încã la începuturi şi, deci, cã puteam sã-mi schimb opţiunea care atât de mult mã nefericea, el mi-a propus sã fac Medicina sau altceva. Viaţa academicã, însã, îmi plãcea. Imi plãcea sã pot sta şi citi fãrã grijã. Intr-un fel mã gândeam la faptul cã este un noroc sã fii plãtit sã studiezi, sã citeşti. Mi se pãrea nu cã am salariu, ci o bursã. In plus, nu aveam un program strict de lucru. Uneori apãrea o condicã de prezenţã, dar puteai foarte bine sã mergi la Biblioteca Academiei şi sã nu stai în institut. Schimbãrii pe care mi-o doream nu ştiam ce contur sã-i dau. Atitudinea mea romanticã faţã de psihologie se eroda încet, iar senzaţia cã psihologia te plaseazã în demisolul cunoaşterii devenise din ce în ce mai pregnantã."
Am gãsit în carte descrierea perfectã a relaţiei pe care cei din generaţia mea o au cu pãrinţii lor, funcţionalã, reducându-se la succesul supravieţuirii:
"Când copiii cresc şi devin adulţi şi poate cã au şi ei copii, la rândul lor, ei vin la pãrinţi, dar nu ca pãsãrile lui Gide. Vãd adesea cã atunci când le vin copiii, pãrinţii, mai ales mamele, se reped şi le fac pachete cu ceva gãtit, cu ceva de mâncare, fericite sã-i ajute. Pare cã totul se mişcã în dimensiunea fizicã a vieţii. Schimbã cu ei câteva vorbe –copiii sunt ocupaţi, au treburi, au slujbe-, folosesc codul restrâns al administraţiei vieţii şi înţeleg graba copiilor de a pleca. Nu prea am vãzut ca ei sã vinã, sã vorbeascã despre viaţã, despre gândurile lor, despre griji şi îndoieli, pur şi simplu despre viaţã, dar nu în termenii administrativi ai vieţii. Aşa se face cã nici pãrinţii şi nici copiii nu ştiu mare lucru unii despre alţii.[...]
[...]excesul de asigurãri ale binelui trupesc se face prin evitarea tacitã a pãrţii sufleteşi. Este un fel de a fi împreunã şi a nu fi capabil de a împãrtãşi ceva care, tacit, este simţit intuitiv ca incomunicabil. Pare cã, cu cât o masã este prea plinã, cu atât ceea ce se vorbeşte este mai abreviat, mai expediat în observaţii la nivelul concretului. Când mesele sunt prea pline, se vorbeşte puţin şi se mãnâncã mult."
Deşi ideile autoarei mi se par puţin cam învechite, virând de prea multe ori pentru gustul meu spre stereotipie, trebuie sã recunosc cã, în contextul actual, opiniile Aurorei Liiceanu sunt de un prea preţios şi rar, din pãcate, bun simţ.
"Educaţia, la noi, nu dezvoltã la copii un echilibru între autonomie şi dependenţã. Copiii nu sunt învãţaţi de mici sã decidã şi singuri, sã suporte consecinţele unor decizii proaste. Copiii nu ştiu ce sã facã, nu au versiuni ale propriului viitor. Nici noi nu-i încurajãm, întãrindu-le încrederea în ei. Nu vorbesc de cealaltã extremã, de gândirea pozitivã, atât de la modã, care eliminã orice criticism de sine, orice recunoaştere a unei limite, a unor disponibilitãţi reduse faţã de anumite domenii. Nu progresezi cu o gândire pozitivã care încurajeazã un entuziasm tembel, un narcisism incipient, dar care se dezvoltã rapid, un favoritism de sine nemotivat, chiar dacã optimismul are un rol adaptativ. Totuşi, modelul de a creşte un copil oferindu-i înţelegere şi sprijin, de a-l asista la eşecuri, fãrã însã sã pui mereu cauzele acestora doar în exteriorul lui, este bun."
Iar acest bun simţ se extinde la mai multe aspecte ale vieţii noastre surprinse prin observaţii juste şi neiertãtoare:
"Alegerea locului de vacanţã este simptomatic pentru om. Vrei hotel, confort sporit, all inclusive, înseamnã cã nu-ţi ajungi ţie, nici cu cine eşti nu-ţi ajunge şi nici unul altuia. Inseamnã cã ai nevoie de alţii pentru a te simţi bine, înseamnã cã vrei sã fii vãzut, cã "socialul" este mai puternic ca „personalul”. Insemnã cã ceea ce spune, vede lumea este mai important pentru tine decât ceea ce vrei tu şi chiar cã nici nu ştii ce vrei."
Unul din lucrurile din carte carte cu care am rezonat şi pe care nu le-am gãsit în altã parte trimit la dilemele maternale prin care trece o femeie cultã, educatã, care şi-a sublimat multe din tendinţele biologice:
"Existã timpul care se scruge dupã ce o femeie aflã cã va face un copil pânã naşte şi când naşte. Uneori, e mai puţin profitabil dupã aceea. Este timpul femeii. Este timpul jubilãrii biologiei, care trage cu ea şi dupã ea psihologii la fel de speciale. Este timpul în care o femeie care a citit, poate prea mult sau poate mai mult decât îi trebuia sau mai mult decât era necesar, sã priveascã cu jind sau invidie pe cele mai înarmate decât ea cu strategii de speculare, în care iraţionalul se contopeşte misterios cu raţionalul şi care nu târãsc dupã ele frustrãri."
De asemenea, este foarte tonic hazul de necaz cu care abordeazã experienţa nefericitã din anii comunismului când psihologia cãzuse într-o adâncã dizgraţie, iar singura opţiune pentru ea rãmãsese munca necalificatã:
"Atmosfera îmi amintea, într-un fel, de ceea ce îi scrisese Maxim Gorki unui prieten, poate lui Cehov, referindu-se la cum îşi petrece timpul: "Muncesc, scriu, iar în timpul liber beau votcã cu zugravii"."
"Prin perdea" cred cã este o carte pentru femeile trecute de 35 de ani care vor sã-şi aline uneori momentele de amãrãciune existenţialã.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu