David Foster Wallace -"Infinite Jest"

A fost cea mai solicitantă lectură, după "Ulysses" a lui James Joyce. Deşi sunt diferite ca subiect, structura personajelor, organizarea monologurilor etc., la nivelul construcţiei textului, la cât a fost el de lucrat de scriitor şi la îndrăzneala cu care atacă limitele limbajului, mai ales în context romanesc, cele două cărţi sunt foarte asemănătoare.

Povestea este ea însăşi una destul de alambicată, însă o dată ce treci cu succes de primele 300 de pagini lectura devine mai abordabilă în virtutea obişnuirii cu stilul lui David Foster Wallace şi îţi vine mult mai uşor să-i apreciezi jocurile de limbaj şi umorul de situaţie cu o tentă sinistră (sunt scene destul de dure dacă le priveşti în afara textului, dar la care nu te poţi abţine să râzi în hohote datorită stilului în care sunt relatate). La început eu mi-am făcut o schemă ca să pot urmări legăturile dintre personaje.
Romanul începe cu interviul de admitere la facultate a lui Hal Incandenza care, în ciuda rezultatelor sale foarte bune, atât academice, cât şi sportive, la academia de tenis absolvită, nu mai reuşeşte să comunice în exterior proprile gânduri, apărându-le celorlalţi ca un monstru inarticulat, deşi în interiorul lui nimic nu pare a fi afectat. Deasupra parcursului romanului planează întrebarea: ce a putut cauza această cădere în bestialitate a lui Hal?
A fost vizionarea filmului "Infinite Jest", ultimul realizat de tatăl lui Hal, James Orin Incandenza, sinucis prin băgarea capului în cuptorul cu microunde (metodă descrisă în detaliu la un anumit moment din carte), film în care a jucat Joelle, iubita fratelui mai mare a lui Hal, Orin, acum purtând un văl pentru a-şi ascunde faţa desfigurată (în ce împrejurări –va trebui, desigur, să citiţi în carte) şi internată în clinica de dezintoxicare Ennet House, situată în josul dealului pe care se află E.T.A., academia de tenis aparţinând familiei Incandenza, film care se pare că are un efect devastator asupra oricui îl vede cauzând o dependenţă absolută astfel încât persoana respectivă renunţă la viaţă, murind lent, fascinată, hipnotizată, în faţa ecranului prin dezumanizare, înfometare, deshidratare etc.
Probabil nu, pentru că, James se pare că a realizat filmul tocmai pentru a-l face pe Hal să simtă ceva. In interiorul lui Hal domneşte o inerţie, o amorţire emoţională, sentimentală, deşi este un excelent vorbitor. După schimbare, Hal simte o explozie interioară, deşi devine incapabil de exprimare externă.?
Sau este ca urmare a consumului misteriosului drog din anii '70 (folosit de către serviciile secrete americane pentru a-i determina pe prizonierii de război să dezvăluie informaţii militare confidenţiale) distribuit de Pemulis, colegul lui Hal de la E.T.A., dealer-ul de droguri pentru toţi tinerii de la academie, drog procurat în secret de la membrii unei organizaţii teroriste canadiene care vrea să distrugă O.N.A.N.-ul (da, cartea este o distopie situată într-un viitor hiper-tehnologizat pentru anii '90, în care a fost scrisă, dar familiară pentru un cititor din 2010+; o distopie ca paravan pentru critica societăţii americane contemporane), noua formaţiune teritorialo-politică unde sunt incluse SUA, Canada şi Mexic, dar de pe urma căreia Statele Unite profită cel mai mult, în principal abuzând de celelalte două foste ţări, folosite, printre altele, pentru a scăpa de teritorii infestate cu tot felul de deşeuri radioactive, drog despre care nu au fost publicate suficiente studii, astfel încât băieţii nu au informaţii pentru a stabili doza potrivită pentru un consum "recreaţional" şi nici pentru a cunoaşte efectele concrete ale folosirii lui?
Toate acestea sunt complicate cu poveştile elevilor de la E.T.A. (dacă nu sunteţi pasionaţi de tenis –aşa cum nici eu nu sunt- şmecheria e să înlocuiţi ideea de jucat tenis din roman cu cea de scris cărţi şi să descoperiţi astfel diversele stări, nesiguranţe, dileme prin care trec scriitorii cu privire la propriul destin de creatori de cărţi), cu terapiile de grup ale dependenţilor de la Ennet House, cu vânarea de către separatiştii canadieni (mai ales a celor care fac parte din Asociaţia Oamenilor în Scaune Rulante –bineînţeles, cartea explică originea numelui) a cartuşului original cu "Infinite Jest" (cel care putea fi multiplicat, întrucât cartuşele disponibile erau "read only") pentru a-l disemina în O.N.A.N. astfel încât populaţia să se auto-distrugă prin incapacitatea de a rezista tentaţiei unei plăceri absolute, cu relaţiile insidioase din interiorul familiei Incandenza şi cu multe alte digresiuni şi încâlceli întinse, compact şi intens, pe toate cele aproape 1000 de pagini (ca să nu punem la socoteală şi cele câteva sute de pagini de note, erate, comentarii introduse de scriitor la sfârşitul cărţii).

Dar nu povestea este lucrul interesant din roman. Pe mine m-au atras scenele de detaliu care conturează personajele şi ineditul limbajului. Câteva exemple de astfel de momente care au formatul farmecul cărţii pentru mine sunt:
-Orin Incandenza, scârbit de gândacii uriaşi care vin pe ţevile de la baie, nu suportă să-i strivească, aşa că le pune deasupra pahare, aşteptând să moară sufocaţi; situaţia devine uneori atât de complicată încât podeaua din baie era un labirint de pahare aburite cu faţa în jos;
-tatăl unui personaj devine obsedat de MASH până la dependenţa totală de vizionarea episoadelor, astfel încât ajunge să-şi piardă locul de muncă, să se izoleze de familie şi să dezvolte un adevărat delir de inspiraţie MASH-uiască;
-reprezentarea bolii mintale a unui personaj ca o pată neagră care-l urmăreşte şi care este stârnită de o combinaţie unică de cântec de vioară şi zgomotul de rotire a ventilatorului;
-coşmarul de viol lexical pe care-l are în spital unul dintre dependenţii de droguri;
-femeia bolnavă căreia îi este dată o inimă artificială funcţională pe care o ţine în geantă, geantă furată pe stradă de un dependent de droguri care fuge cu ea, şi care stârneşte doar zâmbete trecătorilor atunci când ţipă să-l oprească cineva pe hoţul care i-a furat inima;
-eficienţa terapiei de la Ennet House nu trebuie analizată, disecată, explicată; ea se întâmplă pur şi simplu, în afara oricărei încercări de a-i înţelege mecanismul:
"He told Gately to just imagine for a second that he’s holding a box of Betty Crocker Cake Mix, which represented Boston AA. The box came with directions on the side any eight-year-old could read. [...] Gene M. said all Gately had to do was for fuck’s sake give himself a break and relax and for once shut up and just follow the directions on the side of the fucking box. It didn’t matter one fuckola whether Gately like believed a cake would result, or whether he understood the like fucking baking-chemistry of how a cake would result: if he just followed the motherfucking instructions, and had sense enough to get help from slightly more experienced bakers to keep from fucking the directions up if he got confused somehow, but basically the point was if he just followed the childish directions, a cake would result."
-"Ms. Tawni Kondo’s immensely popular exercise program spontaneously disseminated daily in all three O.N.A.N. time zones at 0700h., a combination of low-impact aerobics, Canadian Air Force calisthenics, and what might be termed cosmetic psychology [...] One-third of those 50% of metro Bostonians who still leave home to work could work at home if they wished. And (get this) 94% of all O.N.A.N.ite paid entertainment now absorbed at home: pulses, storage cartridges, digital displays, domestic decor –an entertainment-market of sofas and eyes. Saying this is bad is like saying traffic is bad, or health-care surtaxes, or the hazards of annular fusion: nobody but Ludditic granola-crunching freaks would call bad what no one can imagine being without. But so very much private watching of customized screens behind drawn curtains in the dreamy familiarity of home. A floating no-space world of personal spectation. [...] Total freedom, privacy, choice".
-"It’s of some interest that the lively arts of the millenial U.S.A. treat anhedonia and internal emptiness as hip and cool. It’s maybe the vestiges of the Romantic glorification of Weltschmertz, which means world-weariness or hip ennui. Maybe it’s the fact that most of the arts here are produced by world-weary and sophisticated older people and then consumed by younger people who not only consume art but study it for clues on how to be cool, hip –and keep in mind that, for kids and younger people, to be hip and cool is the same as to be admired and accepted and included and so Unalone. Forget so-called peer-pressure. It’s more like peer-hunger. No? We enter a spiritual puberty where we snap to the fact that the great transcendent horror is loneliness, excluded encagement in the self. Once we’ve hit this age, we will now give or take anything, wear any mask, to fit, be part-of, not be Alone, we young. The U.S. arts are our guide to inclusion. A how-to. We are shown to fashion masks of ennui and jaded irony at a young age where the face is fictile enough to assume the shape of whatever it wears. And it’s stuck there, the weary cynicism that saves us from gooey sentiment and unsophisticated naivete."

Construcţiile de limbaj sunt foarte elaborate (de la simple repetiţii de cuvinte în anumite contexte –de exemplu, urmăriţi recurenţa lui "fantod"- până la reprezentaţii grafice a-literale, trecând prin abrevieri şi alăturări de termeni legaţi prin "–" pentru a forma adjective sau substantive unitare în realitatea pe care o reflectă, dar depăşind puterea expresivă a unui singur cuvânt).
Pentru a vă face o idee despre acest stil unde limitele limbajului sunt forţate pentru a obţine o reprezentare mai potrivită a realităţii cărţii, mi-am notat o listă de juxtapuneri (preferatele mele) interesante şi de împingere a sensului cuvintelor într-o zonă expresivă neaşteptată: "hemorrhoid-hostile folding chairs", "the nonturkey dinner’s sadness", "dazed and bradykinetic from the sudden venting of so many high-pressure repressive family systems", "a gifted cynic, with a keen bullshit-antenna", "ixnayish hand-signal", "ear-smoking concentration", "a wrought-iron worker which is like sort of a welder with ambition", "the key to successful administration of top level junior tennis academy lies in cultivating a kind of reverse-Buddhism, a state of Total Worry", "the oceanic sound of 20 different tables' conversation", "Joelle decided he looked like a cross between a puppet and one of the big-headed carnivores from Spielberg's old special-effects orgies about reptiles".

De asemenea, imaginile create sunt foarte proaspete, neaşteptate, surprinzătoare, chiar dacă e vorba de elemente secundare, de decor, fără impact asupra derulării naraţiunii. David Foster Wallace nu a lucrat atent doar pasajele cheie din roman, ci fiecare propoziţie din carte este atent muncită:
-"Again the coyote, and also another farther off, perhaps to answer. The sounds were like that of a domestic dog being given low voltage."
-"Like many gifted bureaucrats [...] Charles Tavis is physically small in a way that seems less endocrine than perspectival. His smallness resembles the smallness of something that’s farther away from you than it wants to be, plus is receding."
-lista de lucruri pe care le descoperi dacă ajungi la o clinică de dezintoxicare: "That you do not have to like a person in order to learn from him/her/it. That loneliness is not a function of solitude. That it is possible to get so angry you really do see everything red. [...]That logical validity is not a guaranteee for truth. [...] That it takes effort to pay attention to any one stimului for more than a few seconds.[...] That boring activities become, perversely, much less boring if you concentrate intently on them. That if enough people in a silent room are drinking coffee it is possible to make out the sound of steam coming off the coffee. That sometimes human being have to just sit in one place and, like, hurt. That you will become way less concerned with what other people think of you when you realize how seldom they do. That there is such a thing as raw, unalloyed, agendaless kindness. That it is possible to fall asleep during an anxiety attack."

Oricum, la o primă lectură recunosc că am prins mai puţin de jumătate din mesajul cărţii şi din modalităţile de re-structurare narativă şi lingvistică propuse de David Foster Wallace. Pentru o înţelegere decentă a cărţii, estimez că mai am nevoie de cel puţin două lecturi, în grup (pentru că e dificil pentru o singură persoană să surprindă toate nuanţele), cu pixul în mână şi analiză susţinută a textului.