Matei Vişniec -"Negustorul de începuturi de roman"

Matei Vişniec este un fel de Haruki Murakami românesc –o promisiune de lectură plăcută care nu dezamăgeşte niciodată.

"Negustorul de începuturi de roman" este, inclusiv şi bineînţeles, despre ceea ce se afirmă atât de evident în titlu, despre traficul de începuturi de roman, cu prima frază memorabilă care asigură uneori succesul cărţii, implantarea ei în memoria veşnică a lanţului de cititori. Contractarea de către scriitori a serviciilor firmei domnului Guy Courtois de furnizare a unui început de roman promiţător constituie cheia succesului pentru mulţi: Camus, Kafka, H. G. Wells, Thomas Mann, Ernesto Sabato, James Joyce, Kobo Abe, Hemingway, Céline şi lista continuă. Astfel, paradoxalo-literaro-jucăuş (aşa cum este întregul roman, sper că nu e nici o surpriză aici pentru cei care au citit şi alte romane ale lui Vişniec), prima frază din roman este despre prima frază dintr-un roman:

"Prima frază a unui roman trebuie să conţină ceva din energia unui strigăt inconştient care provoacă o avalanşă… Trebuie să fie o scânteie care declanşează o reacţie în lanţ… Iată din ce motiv prima frază nu este niciodată una inocentă. Ea conţine în sine, în germene, întreaga poveste, întregul conflict."

Si dacă aceasta vi se pare deja o abordare destul de inovativă, aşteptaţi să ajungeţi la modalităţile într-adevăr spectaculoase de a produce literatură, de a transforma propriile senzaţii într-un roman, de a scrie până dincolo de moarte (la propriu...). Critica societăţii de consum (leit-motiv în cărţile lui Matei Vişniec) se concentrează aici pe activitatea de a scrie, cu identificarea posibilelor "gadget"-uri prin care oricine îşi poate scrie propria carte de succes.
Relaţiile personajelor-autori (sau invers) cu cuvintele sunt dintre cele mai interesante, mergând de la importanţa trupului/vocii ataşate la ele pentru a le da greutate de real

"Intotdeauna i-am invidiat pe colegii mei care aveau voci baritonale sau grave. Când eşti dotat cu o voce puternică, pătrunzătoare, e ca şi cum ai avea o macetă în prelungirea mâinii. [...] Când toţi ceilalţi stau la rând ca să-şi exprime o opinie, aşteptând momentul potrivit pentru a deschide gura, vocea baritonală intervine când vrea, întrerupe pe cine vrea, nu ţine cont de nici o regulă întrucât ea impune regulile."

până la disoluţie prin sfâşierea identităţii de către ceilalţi.
"Chiar din primul moment, când deschid uşa şi ies pe palier, simt aproape cum mă înjumătăţesc întrucât o bună parte din mine rămâne sub formă de cuvinte în memoria computerului. Chem liftul, dar evit să mă privesc în oglindă: nu înţeleg de ce trebuie să las în această cutie fără ieşire la mare o parte din imaginea mea. Tragedia începe însă jos, în holul blocului, în momentul când mă intersectez inevitabil cu gardianul sau cu diverşti locatari, şi în clipa când deschid cutia poştală. Sute, mii de fărâme din mine ţâşnesc în jurul meu purtate de cuvintele pe care le pronunţ şi de avalanşa de gesturi care le însoţesc. Las urme din mine în privirile celorlalţi, pe balustrade şi pe trepte, pe clanţe şi pe butoane, dar mai ales în toate aceste fraze repetitive... bună ziua, a trecut deja poştaşul?, cam friguţ astăzi, au trecut şi pe la dumneavoastră cei de la deratizare?, la revedere."

Ca orice roman care se respectă, şi cel de faţă se împrăştie într-o reţea caleidoscopică de direcţii intersante: fratele mai mare care încearcă să-i împărtăşească propriile concluzii existenţiale fratelui mai mic pentru a-l ajuta pe acesta să economisească timp, greva scriitorilor români revoltaţi că nu ne putem lăuda cu un Nobel pentru literatură, oraşele care au în centru un pod, a căror identitate de construieşte în jurul podului central (ex. Praga, Florenţa etc.).
Cartea se dezvoltă pe mai multe planuri, iar detaliile trebuie atent urmărite pentru a înţelege cine este ficţiunea cui (şi atunci când confuzia persistă, chiar acest lucru îţi dă de gândit) şi unde se termină (auto-)biografiile. De altfel, cartea este presărată cu teorii de literatură pe marginea cărora se poate dezbate nopţi întregi:

"In America spaţiul este un veritabil personaj. De altfel romanul american, chiar dacă are şi vocaţie psihologică, este unul al spaţiului, este un roman fascinat de spaţiu, spre deosebire de romanul european care este fascinat de timp. Cele două lumi romaneşti şi-au dezvoltat instrumente de investigaţie diferite. E ca şi cum unii ar fi fabricat cu predilecţie binocluri, iar alţii monocluri. Nimic mai tipic pentru romanul european decât Proust şi In căutarea timpului pierdut. Nimic mai tipic pentru romanul americat decât On the Road de Jack Kerouac."

Oricum, pentru o carte plină de scriitori, sunt surprinzători de puţine personaje-cititori. Si ăsta este un alt punct de reflecţie din roman.