Daniela Zeca -"Omar cel orb"

O carte scrisă mai mult din dragostea autoarei pentru Iran. Pasiunea aceasta se simte peste tot în carte, chiar dacă uneori apar detalii destul de didactice privind specificurile culturale ale acestui spațiu. Cred că mai bine Daniela Zeca scria un jurnal de călătorie.

Povestea unui imigrant iranian care leagă o prietenie surprinzătoare cu un român. Amândoi se refugiază în ariditatea Bărăganului pentru a se proteja de o lume unde nu-şi găsesc locul, Omar evadând în oniric şi fantastic ca o punte de legătură cu viața lui din Iran de care este incapabil să se desprindă, pendulând şi între o dragoste consumată, care-l bântuie crâncen cu nostalgiile ei, şi o iubire nouă, diferită, dar la fel de atrăgătoare prin misterul ei.
Un imigrant care trăieşte într-un fel se purgatoriu care ar trebui să-l pregătească pentru întunericul revelator al raiului.

"Faptul că îşi amintise aşa, pe nepusă masă, despre Ghazal, cu amanta de față, îl derutase. Care din ele două îi era umbra şi care perechea? Rămăseseră în casă toată după-amiaza aceea, se iubiseră şi metresa lui se copilărise cum rar o făcea, lăsându-l să creadă că, într-un fel, era îndrăgostită. Pentru el, părea mai complicat să îşi recunoască exact ce simțea, dar un lucru rămânea clar: Ghazal, cea care atunci, în bucătărie, renunțase să mai vorbească de Abadan, mai era doar în mintea lui. Trebuise să fugă ca să priceapă un lucru de la sine înțeles: că nu stăm pe loc, iar iubirile noastre ne rămân astfel doar în clipa în care le recunoaştem, pentru ca apoi să ne fie doar promisiuni ale unui îndepărtat început.
"Moartea are un merit pe care, de obicei, îl sfidăm", îi zise Godun la un parastas al neveste-sii, când stătuseră amândoi la aceeaşi masă, "ne lasă iubirile neschimbate"."

Radu Paraschivescu -"Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian."

O conversaţie savuroasã între doi oameni înzestraţi cu o artã a tachinãrii fermecãtoare. Iar doamna Ralian este de-o delicateţe delicioasã, cu o ironie rafinatã şi un firesc al acceptãrii propriilor alegeri în viaţã încât îţi redã speranţa într-o viaţã pe care la sfârşit o simţi împlinitã, chiar dacã nu ai mutat munţii din loc, dar ai fost cinstit cu pasiunile tale (de orice fel).

Andreea Răsuceanu -"O formă de viață necunoscută"

Am aşteptat nerăbdătoare romanul Andreei Răsuceanu pe care o apreciez mult pentru cărțile de teorie literară (am scris despre ele aici şi aici). Din câte am văzut pe la alții, un bun scriitor este şi un cititor împătimit, aşa că Andreea Răsuceanu îndeplineşte condițiile pentru a scrie bine.

In romanul ei de debut "O formă de viață necunoscută" descoperim pe cineva care gândeşte scriitura, care munceşte pentru alegerea cuvântului potrivit, care simte potriveala frazelor şi a paragrafelor. Este  adevărat şi că se simte implicarea personală în pasajele povestite la persoana întâi care te lovesc destul de puternic cu unele dileme privind moartea situate în timpul actual al narațiunii, pe când pasajele din trecut sunt mai distanțate ca mod de abordare, mai detaşate, cu un dram mai mult de obiectivitate. Dar acest ritm inegal (inegal mi s-a părut şi din punctul de vedere al calității textului, pasajele la persoana întâi fiind mult mai percutante) nu e supărător, ba chiar parcă te ajută puțin în plasarea temporală a capitolelor, în luarea de distanță de respiro, mai ales la început când nu te-ai obişnuit cu numele personajelor şi problematica lor.
In ce priveşte tema cărții, aş spune că nu e pentru oricine. Eu l-am perceput ca pe un roman de atmosferă, de sentimente, de dor, de doliu, de regrete, de speranță şi refacere, dar esențial de a tânji după lucruri pe care viața ni le ia, un roman al nostalgiei care impregnează fiecare por al acestui oraş paradoxal care este Bucureştiul şi pe care Andreea Răsuceanu îl cunoaşte atât de bine şi prin experiența personală şi respirat de alți scriitori.

"Tot cartierul era aşa, parcă o peliculă de sticlă transparentă îl izola de tot ce se întâmpla în jur, de lumea şi timpul în care trăiau. Pe străzile din jur nu ajungea tumultul bulevardelor, era o linişte de oraş provincial, cu case îngropate în verdeață, în forme şi culori ciudate, case vechi de cel puțin cincizeci de ani, lătărețe, negustoreşti, cu odăile înşirate la stradă, cu ferestre largi, joase, altele care păreau asamblate anapoda, din părți diferite care nu se potriveau deloc, cu măşti de Pani cu zâmbet batjocoritor, efebi inexpresivi, complicate medalioane înflorate care încadrau geamlâcuri minuscule. Elena le ştia pe toate, pe unele în detaliu, în ordinea subiectivă a memoriei, care îşi avea topografiile ei diferite de cele din planul oraşului. Avea câteva case preferate, pe care le căuta uneori, curioasă de câte ori intervenea o schimbare în înfățişarea lor, le vizita ca pe nişte rude îndepărtate, cercetând amănunțit aranjamentele din grădini, nuanțele şi calitatea perdelelor care fluturau la ferestre, uneori marca automobilului care aştepta în fața casei. Oare aici se năştea liniştea, pe strada asta mică ce unea două bulevarde, liniştea care pe urmă se împrăştia în tot oraşul, lingându-i bordurile şi învelindu-i trotuarele într-o plapumă moale. O stradă mică, de trecere, pe unde să traversezi oraşul mai repede, spre locurile care contează cu adevărat, marile bulevarde, acolo unde-i viața. Un loc în care nu se fixează nimic, totul e provizoriu, erau multe astfel de străzi în Bucureşti, unde totul părea ridicat în grabă, înjghebat, gata să fie pus la pământ oricând. Dar aici lucrurile păreau să fie la fel dintotdeauna, eterne, deşi atât de diferite şi amestecate. Strada avea o viață a ei, secretă, şi uneori Elena avea impresia că duhurile ei ascunse o urmăreau până la ieşirea în Calea Călăraşilor."

Titlul romanului pare să trimită la lucrul acela subtil care leagă între ele destine din mai multe generații, legătura aceea care îți dă un sentiment ciudat de regăsire în viața altor oameni care au trăit cu o sută de ani mai devreme. Senzația aceasta este redată sub metafora unei bănci răpciugoase, dar mustind de amintiri.

"Pe banca aia veche de lemn se prinsese un fel de lichen, de pistrui buretoşi care se întindeau ca o eczemă pe suprafața ei. Probabil de la combinația de apă, săpun şi stat la soare, în ploaie, în praf, atâția ani, atâtea generații. O formă de viață necunoscută, pe banca făcută de Radu demult, din câteva bucăți de lemn care arătau ca nişte coji de nucă plate, zgrunțuroasă şi netedă în acelaşi timp, cu infinite circumvoluțiuni ca ale unui creier. Era şchioapă şi legată cu sârmă ruginită, dar Ioana mare prefera să pună pe ea ligheanul metalic, în care spăla rufele copiilor chiar şi târziu, când ei crescuseră şi preluaseră bună parte din muncile gospodăriei."

Este viața noastră care impregnează locul în care trăim. Si aşa ajung să ne fascineze oraşele unde oamenii au trăit vieți dintre cele mai zbuciumate şi întortocheate. Oraşe cum e şi Bucureştiul.

"Bucureştiul avea memoria scurtă, nu înregistra decât anumite figuri şi întâmplări, nu pe cele mai însemnate, nici pe cele mai interesante, cel mult mici anecdote şi uneori nume pe care nimeni nu mai ştia să le asocieze unor fețe."

Dar pentru că este o carte care nu se construieşte riguros în jurul unui mesaj pre-conceput, ea e destul de deschisă sensibilității cititorilor, dându-le acestora o mare libertate de a proiecta propriile interpretări asupra textului.

Lawrence Wright -"The Terror Years. From Al-Qaeda to the Islamic State"

Stil: 1/5
Idei interesante: 3/5
Coerență:2/5

O carte cumva autobiografică mai mult decât documentată, scrisă pe modelul american (şi enervant) de persoană habarnistă care ajunge prin tupeu şi diverse uneltiri ale sorții să se afle în mijlocul unor evenimente esențiale pentru politica mondială. Trecând peste acest aspect al cărții (agasant pe alocuri pentru că dă naştere la nişte observații şi comentarii penibile), este o ocazie rară de a cunoaşte din interior unele culturi şi societăți care, altfel, ne-ar rămâne inaccesibile. Trebuie să recunosc că sunt şi puncte de vedere valide în carte, iar părțile anecdotice sunt de bună calitate de cele mai multe ori. Asta, bineînțeles, după ce treci de megalomania americană.
Cartea acoperă perioada de dinainte de formarea Statului Islamic şi aduce în discuție elemente de natură diversă care au dus la apariția acestei organizații. E o colecție de eseuri / articole la care a lucrat Lawrence Wright timp de vreun deceniu. Mie mi-au plăcut cel mai mult bucățile despre Arabia Saudită (deşi ele nu au legătură directă cu subiectul intenționat pentru carte). Dar dacă vă aşteptați să înțelegeți evoluția de la Al-Qaeda la Statul Islamic nu cartea aceasta e ce vă trebuie. Merită, totuşi, citită pentru perspectiva contactului direct cu societăți din care astfel de organizații teroriste au apărut; chiar dacă veți simți la orice rând că autorul este american.

"The security state that has grown up since 9/11 has transformed our culture; and yes, we have needed the protection. We are often reminded that we must "never forget" what happened on that fateful day. But if we fail to keep in mind the country we were before 9/11, we may never steer in that direction again. In that case, the terrorists really will have won."

J. D. Salinger -"L'attrape-coeurs"

Nu mi-a plãcut cartea nici în facultate, aşa cã acum i-am mai dat o şansã în francezã, cã mi-era dor sã citesc ceva în limba asta de care m-am cam desprins în ultimul timp. Nici acum nu mi-a plãcut, nu m-au prins toate problemele stupide, dar importante pentru adolescentul care se ia foarte în serios. Da, şi eu am fost la fel, şi eu gândeam frivolitãţi dintr-astea, dar cartea asta chiar nu-mi spune nimic. Mi se pare foarte fadã şi fãrã noimã.

Inceputul:

"Si vous voulez vraiment que je vous dise, alors sûrement la première chose que vous allez demander c’est où je suis né, et à quoi ça a ressemblé, ma saloperie d’enfance, et ce que faisaient mes parents avand de m’avoir, et toutes ces conneries à David Copperfield, mais j’ai pas envie de raconter ça et tout. Primo, ce genre de trucs ça me rase et secondo mes parents ils auraient chacun une attaque, ou même deux chacun, si je me mettais à baratiner sur leur compte quelque chose d’un peu personnel. Pour ça ils sont susceptibles, spécialement mon père. Autrement ils seraient plutôt sympa et tout -d’accord- mais ils sont aussi fichument susceptibles."

Uzodinma Iweala -"Fiarele n-au patrie"

O carte durã despre copiii soldaţi din Africa, un amestec puternic de inocenţa neînţelegerii morţii şi violenţei, afecţiunea oferitã de abuzatori, singura posibilã, şi nostalgia întoarcerii la propria familie ucisã de chiar şefii paramilitari ai cãror autoritate o respectã şi o invidiazã copiii. Situaţiile limitã nu sunt analizate rational pentru cã protagoniştii nu au încã maturitatea necesarã, dar sunt simţite instinctiv, la un nivel aproape animalic, foarte percutant pentru cititor. Realitatea acestor copii forţaţi sã ucidã în numele unei politici pe care ei nu o pot înţelege este crudã, plinã de mizerie, foamete şi moarte inutilã. Vocea personajului principal, micul Agu cãruia nici mãcar nu i s-a dat o armã pentru cã era prea grea pentru el, aşa cã trebuie sã lupte cu un cuţit, este teribilã.

Inceputul:
"Incepe aşa. Simt mâncãrime parcã insectile se târãşte pe pielea mea şi apoi capul începe sã mã furnace chiar între ochi şi apoi vreau sã strãnut fiindcã mã mãnâncã nasul şi apoi aer îmi suflã direct în ureche şi aud lucruri atât de mult: ticãit de insecte, sunet de camion care mârâie ca un fel de animal şi apoi pe cineva care zbiarã OCUPATI-VA IMEDIAT POZITIA! REPEDE! REPEDE! MISCATI-VA RAPID! MISCATI-VA RAPID, HAI! cu o voce care îmi atinge corpul ca un cuţit."

Roald Dahl -"Charlie and the Chocolate Factory"

O carte pentru copii foarte amuzantã, care te prinde chiar şi dacã eşti adult. Eu am avut varianta audiobook şi m-a ajutat mai mult sã intru în atmosferã şi sã-i apreciez umorul şi dinamismul. Este cartea perfectã de cadou pentru copiii de 7-10 ani dacã vreţi sã-i atrageţi spre lecturã.
Este povestea a cinci copii care câştigã un tur prin minunata fabricã de ciocolatã a excentricului domn Wonka. Charlie este un copil sãrac, dar dintr-o familie unde are parte de multã dragoste şi unde a fost crescut cu foarte mult bun simţ, spre deosebire de ceilalţi 4 copii cu care viziteazã fabrica.
La început este puţin suspans pânã când Charlie gãseşte biletul câştigãtor pentru a fi primit la fabricã. In timpul vizitei se întâmplã foarte multe chestii aiurite şi amuzante, chiar dacã pe alocuri puţin cam dure (dar na, nu trebuie sã fim chiar politically correct mereu, ar trebui sã ne permitem sã fim rãutãcioşi din când în când). Iar finalul este unul fericit, aşa cum le place copiilor.