Moacyr Scliar -"Max si felinele"

Stil: 2/5
Complexitate temporalā: 1/5
Personaje: 2/5
Idei interesante: 3/5
Emoție: 3/5

Sursa de inspirație pentru celebra "Viața lui Pi". Cartea lui Scliar este mai directă, mai transparentă. Este clar că "pisica" lui Max este un simbol al răului pe care Max trebuie să-l înfrunte în cele din urmă. Nu e la fel de nuanțată (sau romanțată) ca romanul lui Matel, dar mi s-a părut mai umană, mai sinceră, mai curajoasă.  

Max este un tânăr care fuge peste ocean din Germania nazistă. Dar, bineînțeles, este nevoit să se confrunte cu răul de care, până la urmă, nu ai unde să te ascunzi pentru că el nu dispare decât dacă îi recunoşti existența şi-l combați.

O carte potrivită pentru a fi făcută cadou adolescenților.

Francine Prose -"Reading Like a Writer"

Stil: 4/5
Idei interesante: 5/5
Coerență: 5/5

O carte minunată despre plăcerile cititului de dragul stilului, nu al poveştii. Francine Prose oferă propuneri foarte utile, inspirate din propria experiență (de cititor, scriitor şi profesor de scriere creativă), despre cum să citeşti tihnit, cu atenție la cuvinte, propoziții, dialoguri, paragrafe, să ghiceşti indiciile şi alegerile lexicale pe care un scriitor le face pentru a crea atmosferă, pentru a contura personajele, pentru a ne da acel sentiment de coerență pe măsură ce descoperim textul. Francine Prose aduce o mulțime de argumente ca să-şi susțină ideea principală că un bun scriitor este şi un cititor riguros şi că avem multe de învățat de la marii scriitori, poate cu puțină părtinire pentru clasici, în special pentru preferatul ei, Cehov.

"I'VE heard the way a writer reads described as "reading carnivorously". What I've always assumed that this means is not, as the expression might seem to imply, reading for what can be ingested, stolen, or borrowed, but rather for what can be admired, absorbed, and learned. It involves reading for sheer pleasure but also with an eye and a memory for which author happens to do which thing particularly well. Let's say you are facing the challenges of populating a room with a large cast of characters all talking at once. Having read the ballroom scene in Anna Karenina, or the wild party that winds through so many pages of William Gaddi's The Recognitions, you have sources to which you can go not just for inspiration but for technical assistance."

Pe lângă faptul că mi-a adus o oarecare confirmare a deciziei mele ca în 2019 să recitesc pe îndelete unele cărți care mi-au plăcut mult şi care excelează în atenția la detalii pe care au aplicat-o autorii lor (deşi am şi eu, ca toată lumea, un challenge de rezolvat pe goodreads :) ), Francine Prose m-a făcut să înțeleg de ce nu-mi plac anumiți scriitori la modă şi să reuşesc să explic şi altora de ce cărțile acestora sunt proaste.
Ca să exemplific rapid cu preferatul meu în materie de critică, celebrul Coelho, mă voi opri asupra pasajului din "Zahir" unde face referire la mitul labirintului pe care apoi îl explică (nici măcar în vreo notă de subsol, ci direct în textul principal). Francine Prose arată cum un scriitor bun îşi purifică textul şi lasă doar lucrurile esențiale, indispensabile pe care un cititor le-ar putea găsi numai în cartea aceea. Textul este astfel epurat de gesturi şi idei comune, normale, pe care un cititor le subînțelege oricum şi care nu aduc nici un plus de valoare, informație, emoție, expresivitate scriiturii.

"Writers cover pages with familiar reactions (her heart pounded, he wrung hus hands) to familiar situations. But unless what the character does is unexpected or unusual, or truly important to the narrative, the reader will assume that respinse without having to be told. On hearing that his business partner has just committed a murder, a man might be quite upset, and we can intuit that without needing to hear about the speed of his heartbeat or the dampness of his palms. On the other hand, if he's glad that his partner has been caught, or if he himself is the murderer, and he smiles... well, that's a different story."

Mi-a plăcut la Francine Prose lipsa aroganței de a lăsa să se înțeleagă că ea deține o rețetă imbatabilă pentru un scris de calitate. De multe ori chiar se auto-ironizează şi povesteşte cum reguli de scris pe care ea ar fi pariat ca fiind absolut necesare sunt contrazise de un text foarte bun care le încalcă într-un mod irezistibil.

"Among the questions that writers need to ask themselves in the process of revision -Is this the best word I can find? Is my meanung clear? Can a word or phrase be cut from this without sacrificing anything essential? -perhaps the most important question is: Is this grammatical? What's strange is how many beginning writers seem to think that grammar is irrelevant, or that they are somehow above or beyond this subject more fit for a schoolchild than the future author of great literature. Or possibly they worry that they will be distracted from their focus on art if they permit themselves to be sidetracked by the dull requirements of English usage. But the truth is that grammar is always interesting, always useful. Mastering the logic of grammar contributes, in a mysterious way that again evokes some process of osmosis, to the logic of thought." ... şi apoi apare Phillip Roth...

La final, Francine Prose propune şi o listă interesantă (deşi cu unele alegeri cam didactice) pentru a exersa acest stil de citit aplicat. Dar propunerile sunt foarte utile pentru că ne oferă siguranța că un astfel de exercițiu nu e irosit pe o carte insuficient gândită de autorul ei. O listă de cărți care merită savurate, recitite, disecate, admirate.

"Some writers simply cannot be understood without close reading, not only those like Faulkner, who requires that we parse those wonderfully convoluted sentences, or like Joyce, whom Picasso called "the incomprehensible that everyone can understand," or like Thomas Pynchon, who requires us to put up with long stretches of narrative in which we may have absolutely no idea what is going on, even of the plainest narrative level. I'm talking about more deceptively straightforward stylists who also happen to be masters of subtext, of that place between the lines where so much of the action occurs."

Ma Jian -"Taitei chinezesti"

Stil: 3/5
Complexitate temporală: 4/5
Personaje: 3/5
Idei interesante: 4/5
Dramatism: 4/5

O colecție de povestiri unde grozăvia suprarealistă a unei lumi violente este îmbrăcată în cel mai delicios umor negru. Un fel de Bulgakov chinez. Totul este foarte bizar, dar povestea cu crematoriul ilegal e genială. 

E o satiră a încercărilor unei societăți oprimate de a se deschide către inițiative personale de a face bani (în esență, de a-şi schimba dramatic viața în bine cât mai repede). Dar totul e foarte foarte întunecat. Un întuneric vesel şi apăsător. Surprinzător de sinistru şi haios acest Ma Jian.

"In cele din urmă, hotărî să iasă la pensie onorifică şi să se concentreze asupra misiunii pe care o avea de îndeplinit: abandonarea fiicei. Cu toate acestea, în mod ciudat, de fiecare dată când încerca să o abandoneze, simțea că ține la ea din ce în ce mai mult. In trecut crezuse că ea însăşi îl va ajuta şi va dispărea din viața lui, lăsându-l să aibă un băiat. Dar, pe măsură ce această speranță se risipi, ea deveni sprijinul şi încurajarea lui. [...]

Inainte de a pleca i se părea că o aude zicând: "[...] Un om normal îl poate păcăli cum vrea el pe un om handicapat, dar şi handicapatul îl poate păcăli pe omul normal. De fapt, eu sunt cea care a dat un sens vieții tale şi un ritm. [...] Dacă stai bine şi te gândeşti, numai un retardat poate să fie cu adevărat fericit într-o lume handicapată ca aceasta.[...] ""

Su Tong -"Eu sunt împăratul Chinei"

Pe cât de mult mi-a plăcut "Rice", pe atât de proastă mi se pare cartea aceasta. Am încercat la început să mă amăgesc că e din cauza traducerii, dar am ajuns într-un final să accept adevărul. Este o carte proastă. Si nu din cauza personajului principal (nici celelalte personaje ale lui nu excelează în căldură umană), ci pentru că este prost scrisă, ritmul inegal, parcă scriitorul tot încearcă să găsească formula corectă, cu personaje scoase forțat din poveste, de parcă nu ar mai şti ce să facă cu ele, cu acțiunea care ba lâncezeşte, ba se aglomerează, dar o aglomerare care nu creează impresia de rapiditate, ci de dezordine, de împrăştiere, de a nu şti de unde s-o apuci, aşa cum şi lentoarea nu miroase a meditație, ci a umplut paginile poate găsim totuşi un detaliu ceva care să rămână memorabil. O pierdere de vreme. Dacă eleganța stilului poate fi pierdută prin traducere, la compoziția dezlânată ce scuză să mai găseşti?!

Inceputul:
"In dimineața aceea geroasă în care Tatăl Imperial a încetat din viață, soarele, ca un gălbenuş spart, atârna suspendat de vârful muntelui Supremația de Alamă. La ora aceea, eu îmi repetam lecțiile de dimimeață, în fața palatului Versantului Muntelui şi am văzut un stol de bâtlani albi venind în zbor jos dinspre pădurea neagră de arbori de seu. Se învârtiră în cercuri pe deasupra culoarelor purpurii şi a acoperişului negru de țiglă al palatului Versantul Muntelui, lăsând în urmă țipete ascuțite, ca de suferință, şi fâlfâit de aripi. Am văzut că încheietura mâinii, masa de piatră şi cărțile mele erau pătate de excremente apoase şi gri de bâtlan."

Neagu Djuvara -"Ce au fost boierii mari? Saga Grădiştenilor (secolele XVI-XX)"

Neagu Djuvara porneşte de la arborele genealogic al propriei familii (al Grădiştenilor) pentru a arăta cam cum au evoluat familiile boiereşti de-a lungul istoriei românilor şi care au fost relațiile dintre acestea.

"Trei factori ar explica, se pare, persistența multi-seculară a nucleului de mari boieri, inclusiv sub domnii de origine străină: mai întâi latifundiile, faptul că cea mai mare parte a pământului arabil din ambele principate era în mâna marii boierimi. In al doilea rând, solidaritatea de clasă a acestei micro-societăți practicând, în ciuda neîncetatelor certuri şi duşmănii, un strâns sistem de endogamie. In sfârşit, precaritatea domniilor, a căror putere, neputându-se sprijini, ca în Occident, pe o burghezie mai înfloritoare în oraşe şi târguri, era silită să se bizuie pe boierime. In aceste împrejurări, domnul fanariot, chiar de ar fi voit să îngenuncheze marea boierime, se afla ca şi înaintaşii săi în neputința de a se lipsi de ea. Pe de o parte, se temea de ea, căci intrigile unei facțiuni de boieri ostili puteau la tot momentul să provoace mazilirea lui la Poartă; pe de alta, nici nu s-ar fi putut lipsi de boierii locului pentru a guverna: cu toate rudele şi clienții săi din Fanar, nu se putea în țară împărți dreptatea, administra județele şi, mai cu seamă, strânge birul fără boierii locului.
A mai fost şi altceva: cu toate că micul grup de familii influente din Fanar practica şi el, pe scară întinsă, endogamia [...], chiar neamurile cele mai cu ifos ale locului căutau alianțe cu familiile boiereşti din țările noastre, din mai multe motive. Mai întâi, aici se respira totuşi un oarecare aer de libertate; la Constantinopol, dacă erai mai aproape de putere, erai şi mai aproape de ştreang sau de securea călăului. Apoi, dacă mai toate familiile fanariote îşi începuseră averea în marele negoț, ele râvneau totuşi, ca orice aristocrație, să-şi afle un temei şi în posesiuni de pământ."

Prima parte a cărții are un puternic caracter teoretic. De aici mi-au atras atenția 3 idei: rolul marilor boieri în istoria noastră (subiectul apare şi în alte cărți de-ale lui Djuvara), descendența pe linie feminină care asigură continuitatea multor familii şi preluarea de către unii boieri a numelui de la moşia cea mai importantă pe care o cumpărau sau o primeau (în general, credeam că se întâmplă invers, boierul dă numele moşiei, dar se pare că mai sunt şi surprize).

"Descendența prin femei [...] joacă un rol însemnat în perenitatea acestei oligarhii. In Tările Române, după expresia franceză, le ventre anoblit (pântecele înnobilează). Constatăm într-adevăr că, mai cu seamă în Tara Românească, mai multe neamuri mari au dăinuit peste veacuri de mai multe ori, prin intermediul femeilor -fără ca să fie nevoie, pare-se, de vreo formalitate juridică sau de încuviințarea voievodului."

Partea a doua urmăreşte destinul propriei familii şi aici găsim mai multe momente simpatice, Neagu Djuvara având adesea plăcerea autoironiei. Cel mai amuzant lucru mi s-a părut cum spune el că ramura Grădiştenilor care a rezistat cel mai mult (din care face, evident, şi el parte) este cea care a irosit banii şi proprietățile facute cu iscusință de celelalte ramuri familiale.

O carte destul de plictisitoare pentru un cititor care nu este neapărat interesat de domeniu, dar care captivează prin stilul specific al lui Djuvara.

"[...] aceşti primi boieri înregistrați de istoria țării, departe de a fi o creație a voievodului, cum unii istorici continuă să vrea să-i prezinte, sunt, dimpotrivă, o putere pe care domnul a găsit-o în fața lui şi de care trebuie să țină socoteală. Sunt stăpânii unor mari domenii cu şerbi şi, la nevoie, cete de ostaşi ori călări ori arcaşi, pregătiți pentru vreme de război. Unii dintre aceşti boieri sunt, foarte probabil, coborâtori din cnezi sau din voievozi regionali pe care unificarea țării, prin alegerea unui mare-voievod, i-a lipsit de o parte din putere şi atribuții şi cărora vodă se vede nevoit să le dea barem un loc de cinste în sfatul țării.
Se cuvine să-i evoc aici şi pe vlastelini, un fel de super-boieri care apar în sfatul domnesc în veacul al XVII-lea."

Daniela Zeca -"Omar cel orb"

O carte scrisă mai mult din dragostea autoarei pentru Iran. Pasiunea aceasta se simte peste tot în carte, chiar dacă uneori apar detalii destul de didactice privind specificurile culturale ale acestui spațiu. Cred că mai bine Daniela Zeca scria un jurnal de călătorie.

Povestea unui imigrant iranian care leagă o prietenie surprinzătoare cu un român. Amândoi se refugiază în ariditatea Bărăganului pentru a se proteja de o lume unde nu-şi găsesc locul, Omar evadând în oniric şi fantastic ca o punte de legătură cu viața lui din Iran de care este incapabil să se desprindă, pendulând şi între o dragoste consumată, care-l bântuie crâncen cu nostalgiile ei, şi o iubire nouă, diferită, dar la fel de atrăgătoare prin misterul ei.
Un imigrant care trăieşte într-un fel se purgatoriu care ar trebui să-l pregătească pentru întunericul revelator al raiului.

"Faptul că îşi amintise aşa, pe nepusă masă, despre Ghazal, cu amanta de față, îl derutase. Care din ele două îi era umbra şi care perechea? Rămăseseră în casă toată după-amiaza aceea, se iubiseră şi metresa lui se copilărise cum rar o făcea, lăsându-l să creadă că, într-un fel, era îndrăgostită. Pentru el, părea mai complicat să îşi recunoască exact ce simțea, dar un lucru rămânea clar: Ghazal, cea care atunci, în bucătărie, renunțase să mai vorbească de Abadan, mai era doar în mintea lui. Trebuise să fugă ca să priceapă un lucru de la sine înțeles: că nu stăm pe loc, iar iubirile noastre ne rămân astfel doar în clipa în care le recunoaştem, pentru ca apoi să ne fie doar promisiuni ale unui îndepărtat început.
"Moartea are un merit pe care, de obicei, îl sfidăm", îi zise Godun la un parastas al neveste-sii, când stătuseră amândoi la aceeaşi masă, "ne lasă iubirile neschimbate"."

Radu Paraschivescu -"Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian."

O conversaţie savuroasã între doi oameni înzestraţi cu o artã a tachinãrii fermecãtoare. Iar doamna Ralian este de-o delicateţe delicioasã, cu o ironie rafinatã şi un firesc al acceptãrii propriilor alegeri în viaţã încât îţi redã speranţa într-o viaţã pe care la sfârşit o simţi împlinitã, chiar dacã nu ai mutat munţii din loc, dar ai fost cinstit cu pasiunile tale (de orice fel).