Jon Ronson - "The Psychopath Test"

Anul acesta am început să mă ţin onorabil de programul meu de citit cărţi de non-beletristică. Din facultate nu m-am mai întors la cărţi de psihologie, dar "The Psychopath Test" a venit ca o lectură foarte plăcută, deşi intrigantă.
Nu este o carte pentru specialişti, ci pentru cei interesaţi în general de domeniu şi cu o doză mică de paranoia. Trebuie să rezistaţi puţin primelor pagini –unde este rezolvat un mister care nu mi s-a părut că-şi găseşte locul în economia cărţii- ca apoi să ajungeţi la peripeţiile autorului în lămurirea diagnosticării cu această afecţiune controversată, care a fost lăsată în afară până şi de celebrul DSM.

Este diagnosticarea cu psihopatie un fel de catch-22? O dată diagnosticat ca psihopat îţi este imposibil să scapi de acest diagnostic pentru că una din trăsăturile psihopatului este să se facă plăcut pentru a-şi urmări propriul interes –adică acela de a scăpa de diagnosticul de psihopat.
Astfel, cu ajutorul scientologilor (!), Jon Ronson îl întâlneşte pe Tony pacientul unui spital psihiatric de înaltă securitate închis acolo pentru că s-a prefăcut nebun ca să scape de închisoare şi care a ajuns să petreacă 12 ani în acest spital de nebuni în loc de o pedeapsă pentru vătămare corporală de vreo 4 ori mai scurtă. Si asta deoarece nu a mai putut convinge pe nimeni că el este, de fapt, sănătos o dată ce a primit diagnosticul de psihopat.

Ronson se întâlneşte cu mai multe persoane, psihiatri care s-au implicat în diagnosticarea sau terapia psihopaţilor şi oameni diagnosticaţi cu această maladie mentală, dezvăluind numeroasele aspecte ale acestei problematici.

Este psihopatia o patologie sau sunt psihopaţii oamenii de succes din societatea actuală?
"I wondered if sometimes the difference between a psychopath in Broadmoor and a psychopath on Wall Street was the luck of being born into a stable, rich family."

Există o suprapunere între mass-media şi dezechilibru mental, în general, sau între jurnalism şi psihopaţi şi puterea lor de a ne fermeca în particular?
"Practically every prime-time program is populated by people who are just the right sort of mad, and I now knew what the formula was. The right sort of mad are people who are a bit madder than we fear we're becoming, and in a recognizable way. We might be anxious but we aren't as anxious as they are. We might be paranoid but we aren't as paranoid as they are. We are entertained by them, and comforted that we're not as mad as they are."

"The Psychopath Test" apare în mai multe topuri de cele mai bune cărţi de non-beletristică şi este o lectură uşoară şi agreabilă, dacă nu luăm în considerare seriozitatea subiectului în sine. Nu este o carte ştiinţifică şi referinţele la cercetări din domeniu sunt păstrate la nivel anecdotic. De cele mai multe ori sunt prezentate interviurile şi discuţiile pe care autorul le are cu psihopaţi sau specialişti, iar interpretările sunt păstrate la un nivel minim.

Remarcile din cartea lui Jon Ronson cuceresc prin bun simţ:
"There is no evidence that we've been placed on this planet to be especially happy or especially normal. And in fact our unhappiness and our strangeness, our anxieties and compulsions, those least fashionable aspects of our personalities, are quite often what lead us to do rather interesting things."

"We journalists love writing about eccentrics. We hate writing about impenetrable, boring people. It makes us look bad: the duller the interviewee, the duller the prose. If you want to get away with wielding true, malevolent power, be boring."

"Psychiatric diagnoses are getting closer and closer to the boundary of normal," said Allen Frances. "That boundary is very populous. The most crowded boundary is the boundary with normal."

Si una dintre ideile fixe pe care le am din facultate:
"It's very easy to set off a false epidemic in psychiatry," he said. "And we inadvertedly contributed to three that are ongoing now. [...] Autism, attention deficit, and childhood bipolar. [...] With autism it was mostly adding Asperger's, which was a much milder form. [...] The rates of diagnosis of autistic disorder in children went from less that one in two thousand to more than one in one hundred. Many kids who would have been called eccentric, different, were suddenly labeled autistic."

Lansare de carte -"Haussmann păstrător al Parisului"

Coincidenţa (deşi stimatul Kundera ne demonstrează insistent că nu există simple coincidenţe) a făcut ca în aceeaşi zi în care am scris despre oraşele invizibile ale lui Italo Calvino să merg la lansarea cărţii "Haussmann păstrător al Parisului". Arhitectura este o pasiune de-a mea şi îmi face plăcere să mă duc la evenimente de gen, dar mai populiste ca să înţeleg şi eu ceva. Iar combinaţia dintre arhitectură şi oraşul meu preferat, Parisul, m-a convins să merg la eveniment.

Nu voi da nume pentru că nu mi le amintesc şi, oricum, eu sunt complet neştiutoare a somităţilor din dimensiunea arhitectural-istorică bucureşteană. Dar am reţinut câteva idei simpatice (în ordine cronologică):
-necesitatea de a edifica un oraş în acord cu epoca (bonus –glumiţa Ile de la Cité vs. BB; BB = Berzei-Buzeşti);
-cu referire la comparaţia neinspirată între Ceauşescu şi Haussmann, s-a spus că autoritarismul nu garantează calitatea, ci doar finalitatea, şi în aceasta rezidă una din diferenţele fundamentale între cei doi;
-meritul lui Haussmann a fost că a priceput prezentul comunităţii cu o privire spre viitor, ceea ce i-a dat şi direcţie;
-sintagma "urbanism coercitiv" (construirea bulevardelor largi ca mod arhitectural de a descuraja mişcările de stradă, spiritul de dezordine);
-intervenţia în Ile de la Cité, mai nefericită –catedrala arată ciudat acum când poate fi privită dintr-o perspectivă amplă, aerisită, ea nefiind gândită ca dom (aici nu am înţeles exact cum stă treaba, dar mai cercetez), ci ca vizând aproapele, vecinătatea;
-să nu uităm că Haussmann a creat şi parcuri, o necesitate pentru parizieni (Bois de Vincennes, Bois de Boulogne);
-unul dintre meritele cărţii este plasarea istoriei în centrul discursului urbanistic;
-şi cealaltă sintagmă drăguţă de încheiere: "oameni care îşi savurează oraşul".

-Unde te duci?
-Mă duc să-mi savurez oraşul!

Italo Calvino –"Oraşe invizibile"

Un alt audiobook pe care am pus urechea. Sub forma unei conversații între Marco Polo și Kublai Khan în care exploratorul vorbește despre orașele minunate pe care le-a văzut în călătoriile sale, Italo Calvino descrie cinzeci și cinci de locuri imaginare mai mult cu miză poetică și filosofică, decât narativă. Kublai Khan îl întrerupe de multe ori pe Marco Polo pentru a pune sub semnul întrebării veridicitatea celor relatate, dar, totuși, ascultă fermecat cele povestite, unde rațiunea este mai puțin importantă. Structura cărţii este perfectă pentru acest format: sunt 55 de oraşe, suprarealiste, imaginare, delirante, inventate (şi feminine –toate au nume de femei), prin care Italo Calvino a încercat să se joace cât mai mult cu toate posibilităţile creării unui oraş. E ca un brain storming de cât de ciudat poate fi un oraş.

Romanul (nici nu ştiu dacă poate fi numit aşa...) nu are acţiune, poveste, desfăşurare temporală. Sub pretextul discuţiei între un Kublai Khan în vârstă şi un Marco Polo şturlubatic, Italo Calvino îşi dezlănţuie imaginaţia pentru a testa limitele în care poate fi creat un oraş (oricum, oraşul de la sfârşitul cărţii nici măcar nu mai are limite) şi a ne arunca diverse momeli de reflecţie (presupun că fiecare cititor ia ce i se potriveşte şi se pune pe gândit).
Oraşele lui Calvino sunt construite din idei, din imagini, din potenţialităţi, din cel care le priveşte şi le trăieşte. "You take delight not in a city's seven or seventy wonders, but in the answer it gives to a question of yours."

Una dintre ideile care m-a prins pe mine este aceea că fiecare avem un oraş pe care îl păstrăm cu noi toată viaţa şi care ne marchează modul în care le percepem pe celelalte.
"Every time I describe a city, I am saying something about Venice. Memory’s images, once they are fixed in words, are erased. Perhaps I am afraid of losing Venice all at once, if I speak of it. Or, perhaps, speaking of other cities, I have already lost it, little by little."

Si m-a mai marcat o idee: "You reach a moment in life when, among the people you have known, the dead outnumber the living." Cred că încep să fac o fixaţie pe bătrâneţe.

Jorge Luis Borges –"Aleph"

Cu Borges cred că mi se întâmplă acelaşi lucru cum a fost cu Faulkner: nu-mi place, dar, la momentul potrivit, îl voi înţelege şi va deveni unul din scriitorii mei preferaţi.

Această colecţie de povestiri este foarte utilă ca introducere în stilul şi temele lui Borges: manuscrise ciudate, nesiguranţa care pândeşte mereu să ne distrugă existenţa ordonată, transgresiunea care va fi pedepsită, fluiditatea identităţii, coincidenţele, apariţia a tot felul de talismane, obiecte magice, revelatoare, fascinaţia pentru metafizică, pentru lucruri teoretice, în afara simţurilor noastre, dar care ne pot da peste cap existenţa.

George Orwell -"Zile birmaneze"

Mi-am continuat seria de audiobooks cu "Zile birmaneze" a lui Orwell. Dacă "1984" şi "Ferma animalelor" sunt mai greu de digerat în acest format, "Zile birmaneze" e o carte mai schematică, implică mai puţin cititorul (deşi unele remarci rasiste ambigue te cam scot din sărite), cu o povestea ei mai curând stereotipă. Romanul porneşte de la experienţa lui Orwell din anii 1920 când a făcut parte din Poliţia Imperială în Burma, unde a strâns observaţiile despre viaţa colonialistă care alcătuiesc miezul cărţii.
Un fapt divers care mi s-a părut interesant este traducerea în birmaneză care a câştigat un premiu literar naţional în Myanmar acum 2 ani (!).

Pe scurt, un grup de expaţi britanici trăieşte în orăşelul Kyauktada de la marginea junglei birmaneze. Clubul exclusivist unde se adună europenii ca să joace bridge şi să se îmbete primeşte o directivă oficială prin care li se cere să admită membri localnici în grupul lor. Lui Flory, cel mai deschis dintre englezi, singurul cu idei liberale şi cel mai puţin marcat de rasism, îi lipseşte curajul de a înfrunta restul comunităţii. Unul dintre bunii lui prieteni este un doctor indian, excelent partener de discuţii, Veraswami, cu cele mai multe şanse de a fi "localnicul" acceptat de club. Acesta devine ţinta principală a uneltirilor lui U Po Kyin, un judecător districtual corupt şi invidios care îşi doreşte pentru el prestigiul de a fi primit în club. Toate complicăţelile astea politice şi rasiale se agravează la apariţia tinerei şi superficialei Elizabeth de care se îndrăgosteşte Flory.

Flory, deşi critic la adresa colonialismului, nu se poate desprinde de comunitatea din care face parte şi nici exprima o opoziţie făţişă. Totuşi, el este cel care petrece mult timp în mijlocul localnicilor şi le apreciază, într-o anumită măsură, cultura la care încearcă să o sensibilizeze şi pe Elizabeth (fără mare succes, însă, aceasta fiind de o frivolitate crasă).
Ideile despre colonialişti şi rasism din carte sunt cel mai clar exprimate în discuţiile dintre Flory şi doctorul Veraswami, unde englezul este cel care vine în apărarea localnicilor, pe când doctorul indian subliniază beneficiile aduse de ocupaţia britanică. In ciuda unor opinii pertinente, schimbul de replici între cei doi şi unele evenimente din carte lasă o măsură apreciabilă de ambiguitate în conturarea unei poziţii pro- sau anti- coloniale. Această cale de mijloc care pare să fie găsită de Orwell nu este deloc convingătoare şi nu face decât să lase lucrurile suspendate, ideile, incomplete.

Pentru mesajele clare din "Ferma animalelor" şi "1984", ambiguitatea din "Zile birmaneze" e puţin frustrantă. Partea cea mai ciudată e că atât coloniştii, cât şi colonizaţii susţin sau aprobă ideea că englezii sunt superiori, mai buni, mai inteligenţi, mai nobili. Si aici percepţiile alcătuiesc realitatea. Contează cum te văd ceilalţi, ce reputaţie ai, ceea ce nu poate fi neapărat influenţat de calităţile tale.
Oricum, Orwell se pricepe mai bine să scrie despre societăţi distopice, să epuizeze modelul teoretic al răului ultim din societăţile noastre decât să critice realitatea ca atare.

Stephen Chbosky -"The Perks of Being a Wallflower"

Cartea asta trebuia scrisă când eram eu adolescentă. In afară de plânsul excesiv din ea, m-aş fi regăsit în personajul principal şi m-ar fi ajutat să accept faptul că unii oameni sunt puţin mai ciudaţi, ceea ce nu înseamnă că trebuie să se simtă şi aiurea pentru asta.
Nu vă aşteptaţi la cine ştie ce revelaţie în această carte, doar că este mult mai sinceră decât multe din cărţile despre adolescenţi (e adevărat că şi aici avem o doză importantă de cosmetizare a lucrurilor şi de punere într-o lumină forţat-pozitivă, dar nu ajunge la nivelul de zaharisire cu mult peste limita diabetului intelectual din alte romane de genul acesta).

Charlie este un adolescent introvertit de clasa a 9-a care învaţă să se adapteze vieţii de liceean după sinuciderea unui fost coleg. Romanul-epistolar abordează fără sclifoseli inutile multe din subiectele interesante pentru această perioadă din viaţă: sexualitatea, homosexualitatea, alcoolul şi drogurile. Cartea merită citită (mai ales de adolescenţi, bineînţeles, dar merge şi pentru nostalgici neînţeleşi) pentru personajul principal cam ciudăţel şi pentru a descoperi un scriitor care ştie cum să creeze între "glamor" şi realitate un echilibru atractiv pentru tineri. Personajele vorbesc firesc despre muzică, filme etc., nu au puteri magice şi nu salvează omenirea de la distrugere sigură. Işi caută pur şi simplu drumul printre paradoxurile vârstei şi incertitudinea înspăimântătoare a ce urmează după liceu, cu tot caruselul de nesiguranţe, frici, dar şi epifanii, momente minore, dar cu rezonanţă emoţională maximă pe care le vor îndrăgi toată viaţa.

Jonas Jonasson –"Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut"

Mi-am luat audiobook-ul pentru această carte de apărea până de curând în discuţiile tuturor. Dacă ai cam 20 de ani şi scriitorul tău preferat este Haruki Murakami, atunci cartea acesata va fi o lectură potrivită. Altfel, e cam sforăitoare, în ciuda pretenţiilor ei de haioşenie. Deşi cred că fraţii Coen ar face un super film din ea.

Un moş de 100 de ani evadează de la azil şi începe o aventură în care profită de experienţele lui (multe dintre ele cu implicaţii istorice evidente –aici e o latură didactică foarte utilă cititorilor de 14 ani) din ultimul veac. Mai găsiţi şi o serie de morţi accidentale ciudate, dar care nici pe departe nu se compară cu scena tramvaiului din "Maestrul şi Margareta".
Formatul audiobook i se potriveşte de minune.

Prin Bucureştii lui Mircea Eliade

Am fost într-un minunat tur pietonal prin Bucureştii lui Mircea Eliade organizat de cei de la A.R.C.E.N. –recomand frenetic orice activităţi prin Bucureşti propuse de cei de la A.R.C.E.N.; mai ales dacă nu obişnuiţi să rătăciţi singuri pe străduţe, este foarte interesantă, interactivă şi amuzantă plimbarea propusă de A.R.C.E.N.

Stiaţi că în Bucureşti a mai existat un râu care se vărsa în Dâmboviţa pe vremea când nu trecea prin cap nimănui că zona Colentinei va face parte din Bucureşti? Dacă vreţi să aflaţi care este cea de-a doua apă a Bucureştiului şi să găsiţi o casă interesantă construită în stilul culelor olteneşti, participaţi la turul ghidat prin Bucureştii lui Mircea Eliade!
Ultimul tur va fi pe 26 aprilie. Pagina lor de FB aici.

Cel mai mult mi-a plăcut povestea extinderii haotice a Bucureştiului. Stiţi care sunt vinovaţii pentru faptul că Bucureştiul s-a împrăştiat aşa haotic? Cârciumarii.
Pentru a nu plăti taxe, aceştia îşi deschideau bodegile dincolo de bariera oraşului. Când se dezmeticeau autorităţile locale că evazioniştii aceştia financiari se eschivau de la plata taxelor, se muta limita oraşului pentru a include şi cârciumile de la margine. Si astfel, în cursa aceasta de ilegalitate-legalitate financiară, am ajuns să avem Bucureştiul haotic, obraznic şi împestriţat pe care îl iubim cu toţii.

 Dacă nu ştiţi spre ce ONG să vă redirecţionaţi cei 2% din impozit, alegeţi-i pe cei de la A.R.C.E.N. Detalii aici.

Despre "Memoriile lui Hadrian" cu Dan C. Mihăilescu şi Andreea Răsuceanu la Humanitas

Intrucât eu sunt cam contrariată de cartea "Memoriile lui Hadrian" pe care consider că am citit-o cu vreo 15 ani întârziere faţă de momentul optim în care mi-ar fi plăcut extraordinar de mult, am mers la librăria Humanitas la discuţia despre acest roman cu Dan C. Mihăilescu şi Andreea Răsuceanu. Povestirile celor doi despre cum au primit ei cartea mi-au confirmat ideile. Dan C. Mihăilescu a rezumat foarte bine: este o carte scrisă la maturitate, dar care trebuie citită când eşti tânăr (în notiţele mele citatul acesta e trecut la Andreea Răsuceanu, dar eu îl aud pe Dan C. Mihăilescu rostindu-l –nu-mi dau încă seama dacă notiţele mele au o scăpare sau memoria îmi joacă feste).

Andreea Răsuceanu a vorbit despre carte ca o lectură formatoare deoarece te ajută să înţelegi cum să te raportezi la lume, la propria persoană etc. Cartea trebuie să fi avut o rezonanţă deosebită pentru cititorii post-belici pentru că surprinde modelul ciclic al istoriei, între apogeu şi declin, şi descrie o lume în plin proces de re-echilibrare în care Hadrian, unul dintre cei cinci împăraţi "buni" ai Romei, aduce cultura în locul politicii.
Modul în care Yourcenar abordează subiectul, pe lângă excelenta ei rigurozitate, este interesant şi din perspectiva jocului interior (confesiunile) – exterior (scriitoarea îi priveşte pe împărat şi pe societatea din care face parte prin prisma cărţilor şi a altor opere artistice contemporane lui). Această îmbinare face ca discursul istoric, foarte bine documentat, să aibă şi mult farmec.
Ideea preferată de Andreea Răsuceanu este aceea că ţara noastră nu este cea în care ne-am născut, ci aceea care ne îndeamnă să aruncăm o privire pătrunzătoare în propriul nostru suflet.

Dan C. Mihăilescu o situează pe Yourcenar alături de celelalte două şocuri în materie de proză care l-au marcat pe el, iubitorul de poezie şi filosofie: Dostoievski şi scriitorii latino-americani (Marquez, Sabato etc.). Pe el l-a atras mai mult partea a doua a cărţii pe care o descrie ca fiind poemul bunei resemnări.
Fragmentul preferat al lui Dan C. Mihăilescu este când Hadrian recunoaşte că niciodată nu a reuşit să-şi vadă forma vieţii, dar, scriind, îşi întrezăreşte conturul morţii. Inceputul morţii lui Hadrian este marcat de sinuciderea lui Antinous care îi dezvăluie imaginea morţii necesare.

Recomandarea lui Dan C. Mihăilescu este ca această carte care îmbină într-un mod unic erudiţia şi senzualitatea să fie abordată ca un haiku, nu hăpăită într-o singură noapte, aşa cum fac de obicei tinerii avizi (printre care s-a numărat şi el însuşi) atunci când o descoperă.

David Cottington -"Modern Art. A Very Short Introduction"

O altă încercare curajoasă de-a mea de a scrie câte ceva despre o carte de non-beletristică.
Cartea despre arta modernă a lui David Cottington încearcă să explice paradoxul între atitudinea generalizată de ridiculizare şi neînţelegere faţă de noile creaţii de artă modernă (ştim cu toţii celebra statuie a lui Traian cu lupoaica din faţa Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti –obiect preferat al mişto-urilor fotografice pe Facebook; sau ţeapa cu ou din Piaţa Revoluţiei) şi interesul crescut al publicului faţă de artă, după cum reiese din inflaţia de galerii de artă şi spaţii expoziţionale neconvenţionale din ultimul timp.
Din punctul meu de vedere, cartea nu reuşeşte extrem de bine ceea ce-şi propune, dar este o lectură plăcută (atunci când nu e plictisitoare, evident) şi foarte utilă ca introducere în arta modernă pentru cititorul nepretenţios.

Ideile pe care le-am reţinut din carte:

-despre modernism
"[...] a continually renewed struggle over the definition of cultural meaning, the discovery and representation of new audiences, and the development of new strategies to counteract and develop resistance against the tendency of the ideological apparatuses of the culture industry to occupy and to control all practices and all spaces of representation." (Benjamin Buchloh)
"[...] a picture was not a window onto that world but a constructed image of it, one that used devices and conventions of representation whose meanings were no longer as secure as they were once thought to be, would be the prerequisite of any attempt to say, in paint, something worth saying about the modern world"
"At the start of the 20th century, art distinguished itself from what wasn’t art by its materials as much as anything else. [...] art today distinguishes itself from what isn’t art by being able to be made out of absolutely anything."
"[...] if they were no longer subordinated to their mimetic function, the illusionistic devices of painting (the capacity of marks and colours on a flat surface to create a whole fictional world of space and form, light and shade) were free to be a source of the deepest visual and intellectual enjoyment." "[...] what made a work of art was no longer this craft work, but the intellectual work of conceiving it"
"Such a mismatch between the public’s language of ridicule and establishment apologetics has, of course, been the characteristic of the relation between modern art and its popular audience."

-despre revoluţia produsă în înţelegerea şi aprecierea artei începând cu mijlocul secolului al 19-lea
"[...]the steady encroachment of commercial values upon all aspects of the cultural practices [...] provoked some artists to seek to escape [...] the commodification, and the complacencies of an `establishment` art in which those values were inscribed" (organizarea acelui Salon des Refusés din Paris în 1863, urmat de academii de artă private, formarea de grupuri de artişti care se întâlneau în medii neconvenţionale, cum ar fi cafanelel sau cabareturile)
"The social base of modern art began to broaden at about the same time as its cultural headquarters moved across the Atlantic, from Paris to New York, in a development for which the consolidation of the USA’s economic and political hegemony and the threat from Hitler that drove avant-garde artistis from Europe shared much responsibility." (MoMa este înfiinţat în New York în 1929 cu fonduri de la Rockefeller –era singura colecţie publică de artă din lume dedicată exclusiv artei moderne)
"[...] if a greater variety of artistic practices could be allowed to flourish, they would be able to meet the demands of an increasingly varied and expanding middle-class clientele with a multiplicity of pictorial and sculptural styles and products."
"The collectors, of course, were the key; without a willingness to speculate, on the part of enough people with sufficient money to do so, the new market would not have emerged."
"The bars, clubs, and studios of SoHo were a crucible of ideas in mid-century, and the forging of a coherent set of artistic practices that, in keeping with avant-gardist principles, built on and went beyond European modernism was as much the achievement of critics [...] as of artists in the thick of things."

-ce curente artistice şi artişti sunt menţionate (lista este selectivă, nu exhaustivă -adică ce mi-am mai notat eu): impresioniştii, mişcarea dada, suprarealiştii, Diego Rivera, constructiviştii ruşi (Vladimir Tatlin), Matisse, Marcel Duchamp, Hans Haacke cu "documentary installations", expresionismul abstract (Jackson Pollock, Mark Rothko), Pop Art, revista "Artforum", neo-expresionism, Warhol, Robert Rauchenberg, Robert Morris, Michael Landy ("Brakdown" în 2001)

-despre Pollock trebuie să adaug aceste observaţii care pe mine m-au ajutat:
"The `vulgarity` of Pollock’s methods of painting, and their apparent abandonment of craft skills [...] should not be understood only in terms of their formal effects and innovations [...] but also in terms of the idea behind this abandonment –as putting those skills specifically into questions, as part of the meaning of the paintings. They did this in two ways. First, in restoring to the act of painting something in the rawness and psychic potential that were lost in the very acquisition of painterly skills, not just for expressive effect but as a means of evading the co-optive reach of mainstream tase. [...] And second, in their implicit reference, clearer perhaps to viewers at the time of their painting than to us now, to the `automatist` techniques of the surrealist painters."

-actul de artă modernă care mi-a atras atenţia: în 1975 Carolee Schneemann a avut un `peformance` numit "Interior Scroll" unde "she stood naked before her audience, gradually unravelling a scroll from her vagina, and reading from this a critique of her work by a structuralit film-maker as too personal and clutter with emotion".

Cătălin Dorian Florescu -"Jacob se hotărăşte să iubească"

"Jacob se hotărăşte să iubească" nu este, propriu-zis, o carte de dragoste aşa cum s-ar putea aştepta unii cititori de la titlu. Este o carte despre identitate, despre resemnare, despre familie, despre cruzimea şi absurdul istoriei, despre încăpăţânarea de a rămâne în viaţă, despre rasism, injustiţie socială, prejudecăţi.

Jacob, fiul lui Jakob, ajuns mai puţin germanizat ca o mică răzbunare a bunicului, deşi rădăcinile familiei şi ale satului din Banat sunt mai curând franceze, chiar dacă oarecum la limită. Este povestea unei comunităţi de şvabi, victime constante ale vârtejurilor politice şi militare, fiind nevoiţi să găsească mereu energia de a face să rodească locuri potrivnice.
Ca preferinţă personală, "Maseurul orb" al lui Cătălin Dorian Florescu mi-a plăcut mai mult decât "Jacob...". Personajele acolo sunt mai surprinzătoare decât misteriosul tată Jakob apărut de nicăieri pentru a-şi alege nevasta pe baza unui articol de ziar, iar problematica lecturii m-a atras mai mult decât cea a istoriei.

John Steinbeck - "Iarna vrajbei noastre"

Intr-un alt audiobook l-am abordat pe John Steinbeck cu "Iarna vrajbei noastre". Umorul personajului principal, Ethan, este partea cărţii care mi-a plăcut cel mai mult.
Povestea nu aduce nimic inedit. Ethan e căsătorit, cu 2 copii, absolvent de Harvard şi descendent dintr-o familie veche într-un port de pe Coasta de Est a Statelor Unite şi care, confruntat cu o societate tot mai haotică unde valorile sunt schimbate şi bulversate destul de des (lucrează la băcănia care a aparţinut familiei lui, dar care acum a trecut în proprietatea unui sicilian care încă nu a învăţat să vorbească engleza ca lumea), decide să renunţe la principii, valori, morală şi să se îmbogăţească în orice mod posibil (jefuirea unei bănci, uciderea indirectă a prietenului din copilărie alcoolic).
Avem America anilor '60, coruptă şi epitomizată în acest Ethan de viţă veche.