Shaun Tan -"Sosirea"

O carte de benzi desenate unde imaginile înlocuiesc complet cuvintele într-un mod atât de complex încât eu am simţit nevoia sã "recitesc" unele pagini.
Este o poveste a emigrãrii, a impactului cultural pe care îl ai în noua ţarã care pare o lume complet nouã şi stranie, a reîntregirii cercului de prieten, a procesului complicat de redobândire a încrederii în oameni, cu finalul fericit al întregirii familiei, dar cu pãstrarea unui sentiment ciudat de ne-apartenenţã care se va strecura mereu într-o viaţã care va pãrea întotdeauna contruitã "în altã parte".

Dan Lungu -"Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu"

E o carte care le are pe toate foarte bine construite, teme contemporane, personaje, acţiune, umor; este vorba de Dan Lungu, na! Dar mie mi s-a pãrut cea mai puţin expresivã la nivel de stil şi personaje dintre cãrţile lui. E ca şi cum bifeazã tot ce se poate şi iese o chestie perfectã, dar cam fãrã suflet aşa. Celelalte cãrţi de la el "pãcãtuiau" prin ceva excesiv, o parte din carte se impunea şi lãsa restu în fundal. Aici fiecare bucãţicã este lucratã egal la un nivel excelent.
Dacã eşti un cititor care cautã acel "ceva" care iese din norme, atunci cartea aceasta bunã nu-ţi va spune mare lucru pentru cã duce bine toate liniile dar pânã la punctul în care riscã sã fie prea mult. Insã este o carte perfectã pentru a fi recomandatã de un librar unui cumpãrãtor care cautã un cadou pentru cineva despre ale cãrui gusturi literare habar nu are, dar despre care ştie cã mai citeşte cu drag din când în când.

Dan Lungu a ales un subiect "fierbinte" –pãrinţii care pleacã sã munceascã în strãinãtate pentru cã nu mai pot face faţã nevoilor financiare ale familiei şi care intrã astfel într-un cerc vicios unde cei rãmaşi acasã vin cu cerinţe tot mai mari, prelugind astfel nedeterminat o şedere care se dorea de scurtã duratã, ignorându-se suferinţele copiilor pentru care "mama" devine o amintire tot mai fragilã. Tema este foarte bine studiatã, departe de clişee, cu detalii autentice (de exemplu, ritualurile obsesiv-compulsive prin care copiii încearcã sã controleze o realitate neplãcutã), cu îndrãzneala de a arãta toate implicaţiile separãrii într-o familie, de la înstrãinarea sentimentalã dintre soţi pânã la afundarea compensatorie a copiilor într-o lume imaginarã. Si aici Dan Lungu face o treabã exemplarã. Finalul, chiar dacã e puţin de cancan, cade potrivit pentru a încheia într-o notã culminantã cartea. In ciuda acestor merite clare, poate şi pentru cã îi lipseşte stropul acela de viaţã personalã strecurat în ea, cartea mi s-a pãrut mai puţin spumoasã decât celelalte scrise de el.

"O învãluie într-o privire caldã şi amuzatã pe Ortansa şi îi ureazã noapte bunã. Nu-i rãspunde, dar el nu se supãrã, ştie cã ea chiar nu aude. Brunetul, cuţitul, fata în alb şi tot ceea ce mai e pe acolo o absorb printr-un tub, catodic, cum altfel, într-o lume a chiuvetelor şic, a draperiilor şi cuverturilor nemaipomenite, lucruri la care în comunism nici nu visau, fiindcã nu ştiau cã existã, iar acum nu şi le permit. Nu-şi repetã urarea. Intre enervarea abia disimulatã cã îi distrage atenţia de la film şi reproşul calm cã nici mãcar noapte bunã nu i-a spus, îl preferã pe cel de-al doilea. Aşa e, în viaţã nu înving cei care fac alegerea cea mai bunã, ci cei care o evitã pe cea mai proastã. Numai cã el a învãţat asta prea târziu."

Deşi subiectul are un potenţial depresiv destul de mare, personaje haioase vin sã mai detensioneze atmosfera, astfel încât sã nu fie totul exagerat de sumbru. In plus, copiii şi metodele lor de a face faţã problemelor ajutã, prin ineditul şi hazul lor, sã contrabalanseze dramatismul situaţiei paralele în care şi adulţii sunt prinşi într-o lume pe care trebuie s-o descâlceascã, dar numai dupã ce au o înţelegere brutalã cã realitatea româneascã cu care s-au obişnuit nu este realitatea întregii lumi, cã existã o diferenţã uriaşã între aşteptãrile cu care au plecat din ţarã şi situaţia lor odatã ajunşi în strãinãtate şi cã existã consecinţe neaşteptate pentru deciziile luate. Este o "coming of age story" nu numai pentru fetiţa care se joacã de-a Dumnezeu, ci şi pentru pãrinţii ademeniţi de promisiunile lui "în afarã".

"Dacã ar fi avut bani de cãlãtorii, vacanţe şi petreceri, poate cã filmele acestea nu i-ar mai fi spus nimic. Dar, cum lucrurile stau taman pe dos, acesta e felul ei de a cãlãtori, a merge în vacanţã şi a se distra. Aşa cã îi respectã tabietul, chiar îl înţelege, iar micile lui ironii erau mai degrabã semne de afecţiune. Cel puţin aşa îi plãcea sã creadã. Poate cã undeva, bine ascunsã în textura tachineriilor lui, în adeneul micilor înţepãturi, era şi un reflex de autoapãrare, fiindcã uneori gãsea în pasiunea ei pentru filme de duzinã o acuzã finã, un reproş niciodatã formulat, cã viaţa alãturi de el nu-i oferã decât atât. Poate nu era decât închipuirea sa la mijloc, suspiciunea vigilentã a orgoliului masculin. Aşa perdea o sã ne cumpãrãm şi noi, spunea ea uneori, îndreptând degetul cãtre ecran. [...] Iar el nu ştie decât sã zâmbeascã cu îngãduinţã, sã-i dea orbeşte dreptate sau sã se lase pradã unui gust amãrui, care în ultimii ani i s-a impregnat în piele. E drept, niciodatã n-a vrut, nici mãcar în glumã, un castel, coline cu livezi şi nici mãcar o maşinã bunã pe care poate, cu chibzuinţã, şi-ar fi permis-o. Atunci poate şi-ar fi pierdut cumpãtul. Din fericire, întotdeauna exclamaţiile sale erau cu mãsurã, una pe care o bãnuia cã vine din bun-simţ, ca asumare inconştientã a limitelor, sau poate dintr-o culturã a exprimãrii emoţiilor care bãrbaţilor cel mai adesea le scapã. In ce îl priveşte, simte cã de ani buni nu mai poate fi decât critic şi dezamãgit. I-ar fi plãcut sã spunã realist, dar e un cuvânt de care se fereşte, fiindcã are o dozã mare de viclenie."

"Greierele si furnica"

Trecând peste faptul cã greierele e verde, desenele din carte sunt foarte foarte frumoase şi aerisite. Finalul fabulei este schimbat pentru a fi unul pozitiv (ştiu cã mulţi considerã cã ne protejãm excesiv copiii de realitãţi dureroase, dar chiar e mai simpatic aşa sfârşitul).

Piotr Bednarski -"Zapezile albastre"

Cum încearcă un copil să se bucure de propria copilarie în Siberia, unde este deportat de regimul stalinist împreună cu toată familia. Locuieşte cu mama, o ființă pe care o vede ca plină de magie, un înger, o insulă de bunătate şi umanitate pentru el, într-un satuc îndepărtat, în timp ce taică-su a fost trimis în gulag.
Dragostea pe care o emană mama (şi care îi va cauza moartea) este lucrul cel mai de preț pe care îl moşteneşte micul Petia şi care salveaza şi sufletul copilului şi romanul de cele mai sumbre trăiri omeneşti în fața unei experiențe fizice şi umane extreme.
Scurtă, sobră, solară în ciuda situației dramatice prin care trec personajele, "Zăpezile albastre" este o carte percutantă şi înduioşătoare.

"Coşmarul copilăriei mele a fost întunericul. Intunericul şi Stalin. Suportam mai uşor întunericul, pentru că începea la asfințit şi se încheia la răsăritul soarelui. Si nu era întotdeauna întuneric beznă. Dar Stalin, acest vizionar de geniu, se afla pretutindeni. La fiecare colț, pe fiecare afiş, chiar şi-n vise. Conducătorul, cârmaciul, părintele. L-am privit de multe ori cu atenție, în lumina zilei, ca să-mi înfrâng fobia, dar n-a ieşit nimic din toate astea. Frica îmi rămânea în continuare în suflet.
Nu era frumos, nu avea vreo urmă de căldură nici în ochi, nici în trăsăturile feței, dar nu-mi inspira aversiunea pe care mi-o trezea chipul respingător al lu Hitler. Aveam însă impresia că răspândeşte în jur lepra. Aşa-mi spunea instinctul. Si, cu siguranță, din cauza asta mă temeam. Stalin semăna moartea şi răspândea molima morții. Distrugea viața, iar eu îmi doream atât de mult să trăiesc; chiar şi în sărăcia aceea, în foametea aceea, numai să văd cerul albastru, păsările fără griji, iarba fără moarte. Alergam mereu spre casa în care venise pe lume un copil. Vederea unui nou-născut mă făcea să resimt o trăire intensă, aproape o revelație. Si mă lăsau să intru în fiecare casă, mi se dădea voie să ating omulețul abia născut, spunându-mi că aveam o atingere şi o privire binefăcătoare. Alergam să văd copilaşii de-abia născuți pentru că mi-era frică de Stalin. Goneam să-mi fac curaj şi să-mi găsesc alinare, căci acele ființe lipsite de apărare, atât de fragile, îmi trezeau un asemenea sentiment de siguranță, încât, preț de câteva clipe, încetam să mai cred în moarte."

Rotraut Susanne Berner -"Hoinari prin anotimpuri"

Deşi destul de scumpe, cãrţile din seria "Hoinarilor" sunt minunate. Sunt pline de detalii şi puteţi sã le folosiţi cu succes pentru a crea poveşti împreunã cu copilul despre ce se întâmplã în imagini, puteţi sã imaginaţi diverse jocuri (de genul : gãseşte-mi 3 pãsãri, sau gãseşte-mi 5 lucruri roşii etc.).
Cãrţile sunt în format foarte mare, cu paginile cartonate cum trebuie pentru a rezista la manipulãrile mai bruşte ale celor mici.

Mi-am notat de la cineva de pe fb diverse activități care pot fi făcute cu copiii pe baza cărților din Hoinari. Astfel:
-activități de identificare: arată-mi o pisică, un dovleac etc.; arată-mi pe cineva care vorbeşte la telefon etc.

-activități de diferențiere pe culori: obiecte negre: pisica, cutia de vioară, costumele de balet etc.; ce culoare are salopeta lui Gigel (aşa l-am numit noi) care lucrează pe maşina de gunoi?

-activități de dezvoltare a vocabularului: arată-mi o rață, un costum de astronaut, un aspirator etc.; ce obiecte sunt în magazinul cu jucării?; ce face Dorina (aşa a numit-o el pe o doamnă în vârstă care seamănă cu bunică-sa)?; învățarea de cuvinte noi (de ex. păsări călătoare, lampioane, turlă de biserică etc.)

-activități de orientare în spațiu: ce vezi sus/jos?; ce se găseşte la stânga/dreapta...? cine se află în fața stației de autobuz? etc.

-activități cu cantități: numărăm împreună obiecte din imagine (baloane, cărți pe rafturi, maşini pe şosea etc.); dat cu zarul şi găsit obiecte în numărul care ți-a căzut.

-activități cu forme: arată-mi obiecte în formă de... (dreptunghi - ferestre, pubela, afiş etc.)

-activități de identificare a relației cauză-efect: fata mergea cu nasul în carte, de aceea s-a lovit de un stâlp; pisica stă lângă taraba cu peşte pentru că...

-activități de eliminare: uite, dirijorul poartă o haină neagră, găseşte-mi pe altcineva care poartă o haină neagră; caută-mi o pasăre care nu zboară etc.

-activități de recunoaştere a situațiilor: ce s-a întâmplat...? de ce i-au căzut cheile din buzunar lui x?

-activități de enumerare a obiectelor dintr-o anumită categorie: măgarul e un animal, ce alte animale mai sunt? (fructe, meserii etc.)

-dezvoltarea memoriei: verbală (se închide cartea, se enumeră obiectele care trebuie căutate, apoi se deschide cartea şi se caută; de ex. o pălărie agățată de o oglindă sau un şir de lucruri -pisică, brad, clovn, stea), vizuală (de ex. uită-te atent la oamenii din autobuz, se închide cartea, şoferul avea ochelari?), serială (se rețin obiecte în ordine de la stânga la dreapta).

-activități de stimulare a funcției cognitive: asemănări (uite, o pereche de schiuri galbene, unde mai sunt schiuri galbene!), luarea deciziilor (la magazinul de legume şi fructe sunt banane se vânzare. Adevărat sau fals?), perechi opuse (puii de pisică sunt mici, mama lor este...).

Patti Smith -"Trenul M"

O carte autobiograficã despre seninãtatea, amãrãciunea şi tihna bãtrâneţilor. Deşi nu este vorba despre bãtrâneţe aşa cum ne-am obişnuit sã ne gândim la ea, ca o perioadã din viaţã care e un fel de anticamerã a morţii, sterilã, minatã de boalã şi neputinţã fizicã şi psihicã. Este vorba de acea perioadã din viaţã când te nãvãlesc, e adevãrat, melancolia şi nostalgia, dar când eşti puternic în contact cu tine însãţi, nu mai trebuie sã susţii aparenţe sociale, când copiii au crescut şi se descurcã singuri de minune, când poţi sã te concentrezi asupra continuitãţii muncii tale cu relaxare, cu momente de abandon în binge-watching de seriale poliţiste, când îţi poţi permite sã devii loial unei cafele bune în jurul cãreia sã legi relaţii de prietenie, când poţi sã te ocupi de lucruri aparent inutile, dar care întãresc ideea de umanitaate fix prin gratuitatea lor, prin faptul cã suntem fiinţe care trecem dincolo de necesarul de supravieţuire şi ne pierdem în plãceri de dragul plãcerii.

"[...] am gãsit totuşi în subsol geantã mare din pânzã groasã, plinã cu rufe vechi din Michigan –nişte cãmãşi de flanelã uşor mucegãite de-ale lui Fred. Le-am luat sus şi le-am spãlat în chiuvetã. In timp ce le clãteam, m-am pomenit gândidu-mã la Katherine Hepburn. Mã fermecase în rolul lui Jo March din adaptarea lui George Cukor dupã Micuţele doamne. Cu ani în urmã, când eram vânzãtoare la librãria Scribner’s, am cãutat nişte cãrţi pentru ea. S-a aşezat la o masã de lecturã şi a cercetat cu luare-aminte fiecare volum. Purta pãlãria de piele a rãposatului Spencer Tracy, fixatã pe cap cu un batic de mãtase verde. M-am retras puţin şi am urmãrit-o cum întoarce paginile, meditând cu voce tare dacã i-ar fi plãcut sau nu lui Spence. Pe vremea aceea eram o puştoaicã, nu-i înţelegeam pe de-a-ntregul felul de-a fi. Am atârnat la uscat cãmãşile lui Fred. Cu timpul, se întâmplã adesea sã devenim una cu cei pe care cândva nu reuşeam sã-i înţelegem."

Din cartierul ei central new-yorkez, dominat de pisici care nu te judecã, Patti Smith face diverse incursiuni globale pornind de la febleţele ei artistice sau literare, pãstrând fiecare moment într-o fotografie atât de puternic subiectivã încât nimeni nu ar putea-o înţelege şi aprecia fãrã explicaţii privind semnificaţia acesteia, lãsând tribut sorţii pierderea (de multe ori misterioasã) a diverse obiecte (unele chiar foarte dragi).

"Café `Ino pãrea pustie. Pe toatã marginea tendei portocalii se formaserã ţurţuri minusculi, care picurau. M-am aşezat la masa mea, mi-am luat pâine neagrã prãjitã cu ulei de mãsline şi am deschis Primul om al lui Camus. O citisem cu ceva timp în urmã, dar cum fusesem pe de-a-ntregul absorbitã de ea, nu reţinusem nimic. Asta era un mister care apãrea cu intermitenţe în viaţa mea de când mã ştiam. Pe la începutul adolescenţei mele, în Germantown, stãteam şi citeam ore în şir într-un mic crâng sãlbatic de lângã calea feratã. La fel ca Gumby, pãtrundeam într-o carte cu tot sufletul şi câteodatã mã aventuram atât de adânc în ea, de parcã aş fi trãit-o. Multe cãrţi am terminat acolo în felul acesta, închizând extaziatã copertele şi totuşi fãrã sã pãstrez vreo amintire a conţinutului lor atunci când mã întorceam acasã. Era ceva tulburãtor, dar am pãstrat secretã aceastã suferinţã ciudatã. [...] Existã anumite cãrţi pe care le-am iubit şi în care am trãit şi totuşi nu mi le pot aminti."

Pe lângã tonele de cafea dupã care tânjesc şi eu, am rezonat cu detalii aparte, cum e fixaţia pentru o hainã veche şi zdrenţuitã pe care o simţi ca o expresie a propriei personalitãţi.

"Am avut o hainã neagrã. Mi-a dat-o un poet ceva mai demult, în ziua când am împlinit cincizeci şi şapte de ani. Fusese a lui –un pardesiu Comme des Garçons şleampãt şi necãptuşit, la care râvneam pe ascuns. In dimineaţa zilei mele de naştere mi-a spus cã n-avea nici un cadou pentru mine.
-Nu-mi trebuie cadou, l-am asigurat eu.
-Dar vreau sã-ţi dau ceva. Orice-ţi doreşti.
-Atunci aş vrea haina ta neagrã, am spus.
Iar el a zâmbit şi mi-a dat-o fãrã ezitãri sau regrete. De fiecare datã când mã îmbrãcam cu ea, mã simţeam eu însãmi. Si moliilor le plãcea la fel de mult, aşa cã era ciuruitã mãrunt de-a lungul tivului, dar nu-mi pãsa. O primisem cu buzunarele descusute şi pierdeam tot ce bãgam din neatenţie în teribilele lor caverne. In fiecare dimineaţã, mã trezeam, îmi puneam haina şi fesul marinãresc, îmi luam pixul şi caietul de însemnãri şi traversam Sixth Avenue, îndreptându-mã spre cafeneaua mea. Imi iubeam haina şi cafeneaua şi rutina matinalã. Era expresia cea mai clarã şi mai simplã a identitãţii mele solitare."

Aşa o babã îmi doresc sã devin şi eu când mã fac mare.

Vã las aici cântarea lui "A Hard Rain..." pentru simpaticul Bob la Nobel.

Alice Schertle -"Micul camion albastru"

O carte cu o graficã foarte drãguţã, armonioasã. O poveste în versuri despre prietenie. Camionul albastru îşi întâlneşte prietenii pe drum –diverse animale care vorbesc pe "limba" lor (prilej pentru copii de a învãţa sunetele scoase de acestea).