Piatra Craiului

Munţii Piatra Craiului sunt deosebit de frumoși. Meritã încercaţi. Noi ne-am cazat la Cabana Curmãtura și ne-a plãcut extraordinar de mult.

Torgny Lindgren - Caltaboșul

"Caltaboșul" este o carte bizarã, la fel cum sunt, de altfel, și suedezii în carne și oase. Cel însãrcinat cu relatarea naraţiunii este un bãtrân de 107 de ani, închis într-un azil, marcat de scandalul cu editorul lui care îl acuzase cã articolele scrise timp de vreo 50 de ani pentru un ziar naţional erau rodul propriei imaginaţii. Acum este timpul rãzbunãrii așa cã, dupã ce aflã de moartea editorului, bãtrânul, învigorat, reia în mod sârguincios relatarea știrilor întreruptã în acel mod nefericit de excesul de zel și pasiunea pentru o chestie deplasatã numitã adevãr de un editor nesãrat. Aceastã problemã a realitãţii scrisului este pãstratã de-a lungul întrgului roman.

"Poţi crede, zise el, cã scrisul este un mod ușor de trecere a timpului, mã vezi stând la pupitru și socotești poate cã în felul acesta nu fac decât sã-mi treacã ziua, nu înţelegi cã de fapt mã strãduiesc pânã la limitã, cã îmi folosesc întreaga putere, pe mãsurã ce forţele mele cresc: pe de o parte, mã mișc în interiorul corpului înapoi, în timp, pe de alta, timpul mã silește sã scriu înainte, și, când ziua s-a sfârșit, nu mai am vlagã decât pentru rugãciune și somn"

Astfel, suntem introduși în povestea a doi nou veniţi într-o comunitate suedezã departe de lume, Avabäck, în anii 50. Unul este profesorul Lars Högström care vine sã îl înlocuiascã pe cel de dinainte, mort de pe urma tuberculozei. De altfel, întreaga regiune se aflã sub blestemul acestei afecţiuni care îi decimeazã pe oameni în mod constant. Dupã descrierea foarte evocatoare dintr-un fragment, femeile se obișnuiserã sã mulgã vacile în ritmul tusei animalelor bolnave. Profesorașul nostru cel viteaz crede însã cã este imun la TBC dupã ce scãpase de aceastã boalã în urma unei șederi îndelungate într-un sanatoriu de specialitate (se gândește careva la Hans Castorp, nu cred... J ). Cealaltã apariţie, Robert Maser, este un om cu un trecut întunecat, de care cautã sã scape cu disperare: criminalul de rãzboi, nazistul Martin Bormann. Maser ajunge în Suedia deghizat în vãnzãtor de materiale textile. Si el are pretenţia de imunitate, din câte am înţeles eu datoritã trecutului sãu „inexistent” (nu aș putea spune cã am prins foarte bine explicaţia aceasta).
Pe cei doi îi unește o pasiune comunã: deliciul caltaboșului. E bine cã în cultura românã avem un echivalent acceptabil a acestei delicatese scandinave. Doar cã originalul suedez este niţel mai scârbos faţã de omologul românesc (deși cred cã la noi se apropie mai curând de tobã, decât de caltaboș, dar acesta din urmã a avut câștig de cauzã în bãtãlia pentru titlu datoritã sonoritãţii mai pregnante și din dorinţa de a evita echivocul). Dupã cum ziceam, varianta suedezã a amestecului fiert de organe de diverse animale alãturi de bucãţi de cãpãţâni dezosate (în cazul de faţã inclusiv de reni) conţine și hering fermentat, rãșini de conifere și alte bazaconii. In concluzie ceva destinat oamenilor cu stomac puternic, dar absolut delicios (mai ales atât timp cât nu știi din ce e fãcut).
Prin urmare, cei doi eroi ai noștri, obsedaţi de aceastã descoperire culinarã, se hotãrãsc sã se îmbarce pe o motocicletã în diverse expediţii suedeze în cãutarea celui mai bun caltaboș, caltaboșul perfect. Si, bineînţeles, îl descoperã în final, dar cu unele consecinţe neprevãzute (voi pãstra acest secret ca sã nu vã stric plãcerea lecturãrii cãrţii de faţã). Oricum, veţi vedea la sfârșit cã imaginea caltaboșului este un fel de metaforã pentru viaţa însãși (și e clar cã Lindgren are mare dreptate aici).

"E vorba de ceva despãrţit care nu se mai lasã unit, putea sã spunã unul dintre ei. Fibre, și pieliţe, și ţesuturi care și-au gãsit forma finalã.
Si care în același timp, spunea celãlalt, sunt lipsite de formã. Care sunt terci, sau mâzgã, indiferent dacã se manifestã în formã solidã sau lichidã. Care niciodatã nu mai pot deveni ceea ce au fost.
Si în unele cazuri, continua primul, sunt așa de gustoase și ademenitoare, cã nu te mai poţi sãtura niciodatã. Ti se pare cã ghicești începutul a ceva nou, pe care nu l-ai mai trãit niciodatã.
Exact, spunea celãlalt. La caltaboș, totul este posibil. Sunt în afara societãţii ordonate și cultivate. Dacã viaţa ţi-a fost goalã și lipsitã de sens și întâlnești caltaboșul, atunci îţi spui în sinea ta: dincolo de toate, existã un temei și un sâmbure sau un punct central în ceea ce este de nemãsurat și fãrã graniţe, omul nu trebuie niciodatã sã se dea bãtut.
 Totodatã, completa cel dintâi, trebuie sã recunoști cã niciodatã nu ajunge într-o stare de neschimbat sau într-o formã fixã. Este incontrolabil și imprevizibil și pare sã arate totdeauna interes pentru ceva cu totul nou."

Romanul e construit, la rândul lui, tot pe modelul caltaboșului. Ce naiba nu gãsești în aceastã carte?! Teorii despre muzicã, despre scris, relatãri de fapte diverse încadrate în chenar separat de textul principal, oameni simpli cu vorba lor frustrã și tot felul de povești din folclor și mai câte altele. Deja, ce mai conteazã dacã e realitate sau ficţiune, povestire sau jurnalism, atât timp cât întregul este deosebit de gustos?
Per total, cartea este una amuzantã, chiar dacã nu te face sã râzi foarte mult (poate vreun hohot pe ici pe colo, dar nimic semnificativ). Presupun cã e un umor tipic suedez. Asta nu înseamnã cã este o carte ușoarã. Mi-am bãtut puţin capul cu tot felul de referinţe tipic suedeze (în afarã de Selma Lagerlöf, reperele mele culturale din zonã sunt mai curând fragile), dar m-am scos onorabil zic eu. Insã, în substraturile romanului sunt ascunse unele cugetãri metafizice, unele tentacule fantastice care te fac sã te simţi ca și cum ai citi un basm pentru adulţi. Ca și poveștile pentru copii, romanul acesta îţi dezvãluie unele aspecte dramatice ale lumii cu care trebuie sã te confrunţi, dar cumva transfigurate, atenuate pentru a nu te traumatiza, ci pentru a-ţi insinua unele cunoștinţe și a-ţi transmite unele adevãruri dure într-un mod subliminal, subconștient.

"Cãrţile nu trebuie neapãrat sã se tipãreascã, zise Lars Högström. Lucrul principal e sã fie scrise"

Cãtãlin Dorian Florescu –„Maseurul orb”

Iniţial, romanul pare sã fie despre sentimentul de dor, despre cãutarea unui loc „acasã” a unui bãrbat forţat în exil de cãtre pãrinţii lui în crunta perioadã comunistã când, pentru el, era prea devreme ca sã-și dea seama de justeţea acestei decizii. Aceastã fugã precoce l-a lãsat cu o serie de nostalgii, de visuri întrerupte brusc (chiar dacã ele s-ar fi transformat în coșmaruri, cel mai probabil, însã lucrul acesta nu este relevant pentru cineva rãmas cu greutatea speranţelor adolescentine), pe care vrea sã și le aline acum, la maturitate. Astfel Teodor se întoarce în România, cu un tatã decedat într-un accident și o mamã care se stinge treptat, fizic și mental, sub povara unei forme de Alzheimer, în cãutarea dragostei din tinereţea de acum 20 de ani, zglobia Valeria.
Intr-un Audi atrãgãtor, cu aerele lui de om de afaceri, candidul Teodor dã cu dinţii de o realitate durã încã de la intrarea în ţarã, dupã asistarea la un accident mortal, dupã contactul cu mai mulţi autostopiști învãluiţi în miros de usturoi, dupã ce refuzã de mai multe ori tinere care îi sunt puse la dispoziţie de propriile mame în speranţa cã vor fi luate în Italia, sau Elveţia, sau orice altã ţarã mai la vest unde nu poate decât sã fie mai bine ca aici.

"Dumnezeu le-a dat unor ţãri câmpii secetoase ca sã înveţe cum sã se poarte pe arșiţã”, spusese Mihai. „Altora le-a dat munţi ca sã suporte frigul, iar altele au primit marea ca sã se descurce cu furtunile. Asteia i-a dat de toate, dar fiindcã trebuia sã ia ceva în schimb, i-a luat norocul."
"In ţara asta nu puteai sã te bazezi pe timp. El fãcea salturi. El le rãpea oamenilor trupul și li-l deforma dupã placul lui. Apoi își încetinea trecerea pânã ce ajungeai sã crezi cã ai nimerit în afara timpului. Deveneai un bãtrân etern, dar nu îmbãtrâneai cum trebuie și, mai ales, îmbãtrâneai prea repede. De aceea se refugiau femeile tinere pe genunchi italieni. Ca sã nu schimbe prea curând tinereţea pe-o bãtrâneţe timpurie."

Dupã ce acest început ne face sã credem într-un alt roman despre degradarea post-1989 a ţãrii noastre, suntem busculaţi într-un cu totul alt registru. De altfel, rãsturnãrile de situaţie, deși uneori cam forţate, sunt un deliciu în aceastã carte. Teodor rãmâne naratorul care trece prin miracolul descoperirii lui Ion Palatinus, un maseur orb încã din adolescenţã, dar care are o pasiune bizarã: cãrţile.
"Mã înţepenisem la capãtul tuturor șoselelor, în faţa unui munte care nu se deschidea pentru mașini Audi și, cu bagajele pe braţ, mergeam în urma unui orb care cita din Hugo."

Ademenit de Palatinus, Teodor ajunge în staţiunea Moneasa, unde trebuie sã rezolve misterul fascinaţiei pe care maseurul orb o exercitã asupra celorlalţi. Dupã biblioteca impresionantã pe care acesta o deţine, urmeazã o altã descoperire intrigantã: maseurul are o a doua bibliotecã, oglindã a celei fizice la care nu mai are acces –înregistrãrile lecturilor a sute de oameni. Astfel, romanul devine o pledoarie pentru literaturã, pentru cãrţi, pentru citit, într-un registru oarecum paradoxal.

"Erau acolo cãrţi groase, despre care știai imediat cã erau clasici ruși sau francezi, cãrţi ale unor autori care fuseserã plãtiţi dupã numãrul de rânduri scrise și își umflaserã poveștile sau cãrţi subţiri, mai ales volume de poezii. Greutatea poeziilor nu era mãsurabilã, unele erau atât de ușoare, încât ai fi dorit sã le ancorezi, ca sã nu-și ia zborul. Erau cãrţi bine legate, care pãreau sã fie trainice și pe care doreai sã le cumperi imediat fiindcã primeai ceva în schimbul banilor, și altele care semãnau cu niște caiete de școalã, fiindcã editura nu putea sã-și permitã mai mult decât o copertã mizerã pentru cele scrise. Unele s-ar fi preschimbat în pulbere dacã le-ai fi atins."
"Ion avea pe benzi zgomotul strãzilor din Cluj, Arad sau Timișoara, din Iași sau din București. Avea pe casete voci de copii care cereau jucãrii și de soţi care întrebau ce era de mâncare. Pisici, câini și o mulţime de gãini și cocoși. Cãpãta lecturi din John Irving însoţite de gâgâieli sau din Thomas Mann cu cântece de cocoș. Când mama Lolitei alerga pe stradã și era cãlcatã de mașinã, în fundal îl auzeai pe soţul cititoarei venind acasã. Când Mr. Humbert și Lolita au plecat în cãlãtorie ca un cuplu de îndrãgostiţi, soţul își îmbrãţișa nevasta. Când Humbert și-a împușcat rivalul, soţul sforãia alãturi.
Erau parcuri cu mame care își duceau copiii la plimbare. Uneori, de emoţie cã își vedeau iubiţii, unele femei uitau sã opreascã aparatul și atunci auzeam printre rânduri șoapte de iubire "

Cititorii subjugaţi carismei lui Ion sunt dintre cei mai diverși. Amuzant este primarul care primește numai lecturi grele, de filosofi complicaţi, care condamnã și scot în evidenţã micimea existenţei lui îngropate în interese financiare și materiale, iar revelatoare este Elena, o simplã ţãrancã, dar electrizantã în lecturile ei din Dostoievski și Tolstoi.
"Ii fusese greu sã gãseascã oameni care sã ia cãrţi acasã. Le era fricã sã nu ia și durerea o datã cu ele. Unii ziceau cã simţeau dureri la citit. Mulţi nici nu mai voiau sã audã de maseur de-ndatã ce încheiau tratamentul, de aceea îi obișnuia cu cititul cât erau acolo. Mi-a zis cã nu trebuia sã mã las impresionat de scâncete, cã cei puternici n-aveau nici o putere, dar cã acasã la ei redeveneau aceiași ticãloși. Aici își îngãduiau o pauzã, la fel ca directorul. El trãia într-un lux de prost-gust și lipsit de frumuseţe"

Ion are și un grup de discipoli, Dan, Marius şi Sorin, la care se adaugã acum Teodor. Discuţiile dintre ei, de multe ori în contradictoriu, despre diverse teme din cãrţi, nu sunt tocmai interesante, ba chiar uneori dau dovadã de o neașteptatã banalitate pentru un roman de altfel foarte captivant, dar sã trecem peste, pentru cã ele nu altereazã semnificativ plãcerea lecturii.

Deși Palatinus apare ca un reacţionar înrãit, opunându-se schimbãrilor și progresului, nu ezitã ca la sfârșit sã iasã din cãrţile lui pentru a împrumuta povestea lui Teodor, în timp ce acesta se mutã în locul orbului pentru a ţine în viaţã aceastã lume fictivã, dar de o realitate net superioarã celei de care fugise iniţial.

Romanul se desfãșoarã într-un ritm pasionant pentru cei cãrora le plac poveștile, și eu sunt una dintre aceștia. Pentru mine, „Maseurul orb” este una dintre cele mai bune cãrţi românești contemporane.
Mi-a plãcut foarte mult modul în care sunt exploatate detaliile. Preferatul meu este destinul costumului englezesc de cea mai bunã calitate și croit special pe mãsura lui Teodor pe care acesta îl poartã la întoarcerea în ţarã.

"Ascultam ecoul din niște sãli mari, înalte și Ion știa cã profesorul se ferea sã se întoarcã prea devreme în locuinţa lui goalã. Rãmânea la universitate cât putea de mult și își fãcea de lucru cu aparatul de înregistrat și cartea, într-un amfiteatru, pânã când oboseala nu-i mai dãdea pace și era nevoit sã se ducã acasã. Soţia lui murise cu ani în urmã. Când Ion îl întâlnise pentru prima oarã, omul acela nu mai gãsea nici un motiv sã trãiascã. Acum avea cãrţile și Ion se îngrijea sã nu i se mai termine niciodatã"

Mohammed Hanif –Explozia întârziatã a fructelor de mango

 Recent am hotãrât sã-mi fac și eu o listã (idee împrumutatã de pe alt blog) cu cel puţin o carte cititã din toate ţãrile. Așa am ajuns la Pakistan și l-am gãsit la promoţie de 7 lei în Real pe Mohammed Hanif. Ce-mi place mie cel mai mult la lista aceasta e cã te ajutã sã faci niște descoperiri literare uimitoare. Cum a fost pentru mine Hanif.

Oarecum în stilul sarcastic privind birocraţia militarã din „Catch-22”, romanul „Explozia întârziatã a fructelor de mango” este o satirã parţial militarã pe marginea împrejurãrilor haotice, și încã nelãmurite, în care s-a petrecut prãbușirea în Pakistan a avionului care l-a ucis pe președintele Mohammed Zia ul-Haq în 1988, oferind o perspectivã serios de ironicã asupra începuturilor dominaţiei islamiste din zonã. Povestea este relatatã alternativ din perspectiva personajului principal, Ali Shigri, și din cea a unui autor omniscient.

"Acești comandanţi care nu au nici un escadron de comandat sunt, în general, motiv de tristeţe. Propria lor lipsã de calitãţi de conducãtor este cea care îi oprește la jumãtatea carierei, lãsându-i fãrã nici o direcţie și obligându-i sã treacã de la o unitate de instrucţie la alta, în permanenţã adjuncţi ai unui comandant sau ai altuia. Centurile îi dau de gol, slãbite și lãsate în jos, copleșite sub greutatea burdihanelor. [...] Planurile lor utopice legate de câte un masterat la seral și câte o viaţã nouã se strãduiesc din greu sã ţinã pasul cu avansãrile ratate și perspectivele de pensionare."

Ali Shigri este un pilot foarte hotãrât care vrea sã rãzbune asasinarea propriului tatã. Pe plan personal, este dezvoltatã relaţia homosexualã (definitã astfel doar prin aluzii fine) dintre Shigri și Obaid, prietenul lui din armatã.

"Obaid a devenit foarte pios timp de câteva zile, ba chiar mi-a adus de la bibliotecã o carte intitulatã Sãnãtate, avuţie și înţelepciune prin rugãciune. A început sã-și petreacã din ce în ce mai mult din timpul sãu liber în moschee. Pioșenia lui s-a terminat, însã, în ziua în care un cadet de serviciu l-a prins fãcând yoga între rugãciuni. [...] A fost lãsat în pace doar dupã ce eu l-am ameninţat pe acel cadet de serviciu cã nu-l mai invitãm niciodatã la nopţile noastre de vizionãri de casete video."

Fragmentul care mi-a atras atenţia este cel de la final când ambii sunt eliberaţi din închisoare (bineînţeles cã fusese descoperit complotul lor împotriva președintelui) dupã ce, sub torturã, fiecare îl desconspirase pe celãlalt. Se întorc la casa din copilãrie a lui Shigri unde este o livadã de copaci de mango. Iar prietenia lor rezistã pentru cã ambii își dau seama cã trãdarea din închisoare nu poate fi consideratã ca atare în acele condiţii extreme. Nu se acuzã unul pe celãlalt pentru a fi cedat sub torturã ci înţeleg și acceptã faptul cã nimeni nu poate rezista la așa ceva. Legãtura dintre ei este suficient de puternicã pentru a realiza cã pot avea încredere unul în celãlalt, dar cã existã un domeniu dincolo de limitele umanului unde nimeni nu se poate pãstra om. Iar acel domeniu nu conteazã întrucât ei nu mai sunt ei înșiși acolo, sunt anulaţi de durere și dezumanizare. Si nimic din ce se întâmplã dincolo de puterile de anduranţã a unui om nu este relevant pentru el ca persoanã.

"-Inchisoarea te-a fãcut cinic, Micuţule O. Suntem cu toţii o singurã mare familie.
-Da, a zis el, cãscând și acoperindu-și faţa cu o carte. Familie mare. Casã mare. Beciuri simpatice."

Interesantã este și descrierea generalului Zia, cu inteligenţa sa limitatã, dar cu o parania foarte bine dezvoltatã, izolat în propriul palat și dependent în totalitate de interpretãrile și prezicerile Coranului. Se amintește și de întâlnirea lui cu Ceaușescu într-o atmosferã burlescã, foarte familiarã pentru cititorul român. De altfel, realitãţile pakistaneze de la sfârșitul anilor '80 se aseamãnã uimitor de mult cu situaţia din România: filmele interzise circulã sub forma casetelor video piratate, sticluţele de colonie contrafãcutã sunt la mare preţ, blugii Levis și ochelarii de soare ca în Top Gun sunt epitoma statutului de persoanã cool etc. Cu singura diferenţã cã acolo era o dictaturã religioasã, pe când aici o dictaturã comunistã.

Deși subiectul este unul sumbru, Hanif știe sã dozeze apãsarea din roman astfel încât dramatismul cãrţii sã fie mai digerabil prin umor și detașarea relativã de realitate. Chiar dacã este situat istoric și geografic într-un context foarte precis, personajele și întâplãrile au o încãrcare de irealitate, de magie, de caricaturã care le face mai ușor de acceptat și de reflectat asupra lor fãrã un impact emoţional atât de puternic încât sã blocheze analiza raţionalã. Hanif nu abuzeazã niciodatã de ancorarea cãrţii în realitate pentru a nu închide cititorul într-o reacţie visceralã de oripilare faţã de gravitatea situaţiei luatã obiectiv. El vrea sã pãstreze flexibilitatea și detașarea necesare punerii de întrebãri, formulãrii de critici, apariţiei hazului de necaz.

Pe lângã „Catch-22”, cartea se mai înrudește literar și cu romanele lui Philip Roth, cu realismul magic al lui Rushdie, cu teatrul absurdului, dar reușește sã fie mai mult decât aceste rãdãcini. Este o experienţã literarã unicã și captivantã. Ipotezele privind explicaţia asasinatului președintelui sunt menţinute plauzibile pânã la rezolvarea de la sfârșitul cãrţii. Cea mai mare parte a romanului constã însã într-o desfãșurare savuroasã a prostiei, violenţei, absurditãţii și ipocriziei dintr-un sistem militarizat și religios. Satira politicã este unul din punctele forte ale cãrţii.

Cincinnati (3)

 Cincinnati noaptea -e pustiu, dar nu mi s-a parut cine stie ce periculos. Ma rog, daca nu sunt caini vagabonzi, mie locurile mi se par destul de sigure.

Au pus salata in parc. La noi se mananca, la ei e de decor.

Cineva e tare suparat pe copiii neastamparati.

Aproape am avut tornada. Dar nu s-a format.

Primul punch din viata mea.

Aici Craciunul vine imediat dupa Halloween.

Totul este on sale.

Impresii din Cincinnati (partea a treia)

Dupã a treia cãlãtorie în mirificul Cincinnati, am început sã mã obișnuiesc cu stilul american. Nu mai sunt o sãlbaticã, refuzând sã vorbeascã mereu cu oamenii de pe stradã, ba dimpotrivã. Am avut conversaţii extinse cu persoane cât mai diverse. Așa am mai tras eu niște concluzii.

Lumea este mai sãracã decât la noi. Nu neapãrat în cifrele de la salariu, ci mãsurat în ce poţi face cu banii pe care îi câștigi. Sã comparãm, deci, ce poate face un american care câștigã 1500 de dolari pe lunã, cu un român care câștigã 1500 de lei (cãsãtoriţi, cu doi copii).
-la noi: sã zicem cã se duce la grãtar, vara, în pãdure la Cernica –la ei: dacã nu ai o cãsuţã (și la banii ãștia nu prea ai), ciuciu grãtar, iar pãdure nu ai de unde, clar
-la noi: sã zicem cã te duci la un ștrand –la ei: dacã nu ai piscinuţã la casã, ciuciu ștrand

-la noi: sã zicem cã, de bine de rãu, mai mergi la mare, Eforie, Neptun, Olimp etc. sau la munte încolonaţi cãtre/dinspre Valea Prahovei –la ei: te costã de te usucã sã te duci în Florida la ocean (deși nu înţeleg de ce neapãrat Florida, dar în fine, cicã așa trebuie); la munte, nu se duc nici acolo; oricum, nu îţi ajung banii de niciunele
-la noi: așa cum e învãţãmântul românesc, dacã vrei și copilul insistã, îl poţi trimite la o facultate de stat, îl ţii la cãmin, sau îl înghesui într-o chirie mai micã –la ei: dacã nu îţi permiţi cel puţin 7000 de dolari pe an (și la salariul ãsta nu îţi permiţi), nu poţi trimite nici un copil la facultate.
Ce poţi face la ei ca sã te distrezi cât de cât? Te duci uneori la un meci de baseball. Si, bineînţeles, te duci duminica la  bisericã pentru a-i mulţumi Domnului pentru prinosul primit. Eu m-am cam întristat așa, dar ei sunt niște oameni atât de buni, de cumsecade, încât nu prea știi dacã sunt fericiţi în felul lor sau nu. Dupã toate aparenţele, înclin sã cred cã sunt fericiţi și împãcaţi cu ei înșiși.


Am descoperit unde sunt toţi albii din oraș (cã în centrul orașului, clar nu sunt): în mall. Acolo mall-ul este locul potrivit pentru activitãţi cu familia, nu e chiar așa de cocãlãrealã ca la noi.

Iar m-am plimbat cu autobuzul. O colegã mi-a povestit cum Ford a cumpãrat companiile de transport în comun acum vreo 20 de ani și, bineînţeles, a lãsat autobuzele sã decadã pânã când oamenii nu au mai suportat și și-au luat toţi mașini. Prin urmare, cu autobuzul mergeam eu din România și negrii.
Cãlãtoria cu autobuzul în America este foarte amuzantã. Faţã de stresul, nebunia, aglomeraţia și agitaţia din RATB, acolo sã mergi cu autobuzul este foarte degajat, ba chiar o ocazie bunã de a socializa. Pânã când am descoperit ceea ce se vrea un autobuz „expres”, am mers cu autobuze care au staţii din 500 în 500 de metri. Si oamenii chiar coboarã din 500 în 500 de metri. Cã dacã nu te lasã fix în faţa casei, cum se poate altfel?
Ca sã îţi iei bilet, pui banii într-un aparat care nu dã rest (imaginaţi-vã în România cum ar fi ca noi toţi sã facem coadã la prima ușã a autobuzului și sã așteptãm ca cel puţin jumãtate dintre noi sã bage într-un aparat 2 bancnote și 4 monezi, în cel mai fericit caz –echivalentul adicã a 2 dolari 65; acolo nu este nici o problemã; nimeni nu se grãbește, nimeni nu se împinge, nimeni nu se enerveazã). Dar sunt oameni care, deși circulã cu autobuzul frecvent dupã toate aparenţele, nu se gândesc niciodatã cã le trebuie bani potriviţi. Deci, se întâmplã destul de des ca cineva care se întoarce cu pungile de la supermarket (adicã de undeva unde existã mult cash), sã se scotoceascã prin buzunare în autobuz și sã îi întrebe candid pe toţi cãlãtorii dacã au sã îi schimbe o bancnotã de 20 de dolari. Pentru mine, pe principiul wtf?! Pentru ei pe principiul: sãracul, nu are decât bancnotã de 20, of, e așa de greu de schimbat 20 în autobuz... mda.
O datã i-am schimbat unei tinere o bancnotã de 5 dolari. Mai precis, tânãra (neagrã bineînţeles) a întrebat dacã îi schimbã cineva bancnota sã-și ia bilet. Ii zic: am eu (eu fiind albã, ca deh, așa s-a întâmplat). Tânãra face niște ochi mari, se uitã în restul autobuzului și mai întreabã o datã. Eu repet: am eu sã-ţi schimb. O vãd cum mai face o datã ochii mari și se îndreaptã spre mine șovãielnic. Ii schimb 5 dolari, mai face o datã ochii mari și-mi zice: you are a life savior! Pentru cã i-am schimbat 5 dolari? Din nou, pentru mine, wtf?!
Ce se mai întâmplã prin autobuz: sunt babe care iau autobuzul 2 staţii (adicã pentru o distanţã de aproximativ 1 km); asta în condiţiile în care autobuzele vin cam din jumãtate în jumãtate de orã (în timpul sãptãmânii).
Mi-a plãcut faptul cã autobuzele au în faţã suport pentru pus biciclete (bineînţeles din perspectiva omului trezit sã locuiascã în București și care știe cã este un act sinucigaș sã mergi cu bicicleta în anumite zone stãpânite strașnic de patrupede vagaboande). Dar acolo, mai puţin pentru momentele când plouã, nu prea am înţeles de ce oamenii vin cu bicicleta pânã în staţia de autobuz (care, repet, vine din jumãtate în jumãtate de orã –cel mai des), merg cu autobuzul pânã în locul unde au nevoie, apoi își iau bicicletele și își continuã drumul (într-o direcţie ne-deservitã de mijloacele de transport în comun). Din nou, pentru mine, wtf?!

Nu cred cã am menţionat pânã acum wc-urile din Cincinnati. Unde nu ai pic de intimitate. Inţeleg cã ușa nu este pânã jos, dar sã lase neacoperit și un spaţiu de 2-3 cm la stânga și la dreapta, asta mã depãșește. Mi-a luat ceva timp sã mã obișnuiesc, deși e destul de ciudat sã îi vezi pe cei de afarã în timp ce te piși. Oricum, ei sunt obișnuiţi cu chestia asta și destul de bine crescuţi ca sã nu te pândeascã printre uși, totuși.

Iar mi s-au întâmplat lucruri la traversatul strãzii. Cum era sfârșitul orelor de program și toatã lumea evada din centrul orașului cãtre suburbii, o mașinã rãmãsese cu spatele pe trecerea de pietoni. Eu, obișnuitã cu intersecţia blocatã din Dristor și cu slalomul printre mașini, trec natural strada. Un bãrbat se duce la șofer și îl ceartã: cum e posibil sã rãmâi așa pe trecerea de pietoni când e o lady care vrea sã traverseze?! Ala își cere scuze cã nu a observat și se înghesuie în mașina din faţã. Eu mai mult de apelativul „fa” nu am auzit prin București. O lady vrea sã treacã strada și tu îi iei jumãtate de metru din spaţiu?! E de neam prost, ce mai... Mi-am tras douã palme și mi-am impus drastic sã nu mã obișnuiesc cu așa atitudine, cã apoi mã întorc în București și mã fac varzã taximetriștii ãștia de mahala (nu toţi, recunosc, am întâlnit și taximetriști cu mult bun simţ; dar mai rar așa).
Dacã tot sunt la capitolul mașini, am aflat de ce e valet parking peste tot. M-a lãmurit colega mea T. Ea  nu știe sã parcheze cu mașini alãturi. Si parcãrile sunt ca la Carrefour-urile de la noi, nu de genul celei de la Arhitecturã. Parcãri mai mult decât decente. Așa cã T. a mea când se duce undeva lasã cheile în contact și-i parcheazã valetul mașina. Iar când pleacã, la fel, i-o aduce valetul, cã doar nu e sã loveascã mașinile altora.

Si, ca fapt divers, o altã colegã m-a informat cã asigurarea medicalã pentru câinele ei e de 20 de dolari pe zi. Bun așa.

De departe, cel mai bun partener de conversaţie de data aceasta a fost Ken, bucãtarul de la hotel. Ken e venit din New Orleans și se trezește deprimat în fiecare dimineaţã pentru cã oamenii din Cincinnati cel rece nu sunt suficient de sociabili și vorbãreţi pentru gustul lui din Louisiana. Panicã, panicã, omfg omfg. Pãi eu m-am obișnuit cu atâta vorbãrie abia a treia oarã când am ajuns acolo și el se plânge cã oamenii sunt nesociabili?!? In fine, Ken mi-a povestit cum a hotãrât el sã plece din New Orleans, orașul lui de suflet și de copilãrit. S-a supãrat la Katrina. Cã el se întorcea acasã în mașinã și a vãzut cum îi trece casa pe apã pe lângã el. Atât! Mi-a crãpat capul la faza asta. Dar mi-a explicat el cum e treaba cu faith in God și cã you need to be strong sã mergi mai departe. Mie mi s-a fãcut pielea de gãinã.

Cees Nooteboom - Urmãtoarea poveste

Herman Mussert se trezește într-o dimineaţã într-o camerã de hotel din Lisabona, deși adormise în patul lui din Amsterdam. Mussert, care aratã ca Socrate, adicã la fel de urât, este profesor de „limbi moarte”, greaca mai exact, dar în ultimul timp se bucurã de statutul de autor de ghiduri turistice ascuns în spatele unui pseudonim.
Iși dã seama cã trebuie sã retrãiascã un episod de iubire din tinereţe, în urmã cu 20 de ani. De fapt, un episod de douã iubiri: una carnalã, cealaltã idealizatã, dar ambele conectate într-un mod foarte complicat, fãcut posibil prin incapacitatea lui Herman de a relaţiona cu ceilalţi oameni, dimensiunea lui preferatã fiind cea literarã (bineînţeles, într-o limbã care nu mai este de mult folositã pentru comunicare, ca latina sau greaca veche).

"Cu alte cuvinte, apropierea intimã a unui trup de femeie mã transformã într-una din cele mai vulnerabile fãpturi, ceea ce înseamnã cã [...] m-am ţinut departe de acele activitãţi despre care toţi vorbesc fãrã contenire și care [...] se potrivesc mai degrabã regnului animal decât oamenilor, preocupaţi de lucrurile mai puţin palpabile ale existenţei, mai cu seamã cã în asemenea situaţii tocmai activitatea tactilã îmi dãdea cea mai mare bãtaie de cap. Gesturile mele aveau ceva din bâjbâiala înfriguratã a unui orb, cãci, deși știam prea bine cam pe unde trebuiau sã îmi ajungã mâinile, eu tot continuam sã caut, ochii refuzând cu îndãrãtnicire sã colaboreze câtã vreme cei doi sclavi din sticlã rotundã nu se gãseau prin preajmã. Tot ce vedeam [...] era o suprafaţã mai mult sau mai puţin rozã, împãnatã ici și colo –în mod vizibil (!) – cu excrescenţe bizare ori pete mai întunecate. Insã ceea ce mã irita cel mai mult era faptul cã mâinile mele nevinovate, care în asemenea cazuri [...] nu urmãreau altceva decât sã mã ajute, tocmai ele erau acuzate de brutalitate, impertinenţã, grosolãnie, ca și cum ar fi fost niște pângãritori de copii, scãpaţi dintr-un azil."

In spatele sarcasmului, a pesimismului, a negativismului, descoperim totuși un personaj interesant, tandru și candid.

"...devenisem un maestru al așa-numitului „dat afarã”, așa încât anturajul meu se limitã în cele din urmã la acele fiinţe umane de sex feminin care îmi împãrtãșeau întrutotul opiniile. Ceai, simpatie, necesitate, iar apoi foșnetul foilor întoarse. Femei roșcate, în stare sã imite un mârâit îmbufnat, atotștiutoare în privinţa gândacilor necrofori și a cavitãţilor în care se depun ouãle, nu fãceau parte din aceastã categorie, mai ales atunci când se rostogoleau cu pisica mea în braţe pe tot divanul într-o succesiune unduitoare de pântece, sâni, braţe întinse, ochi verzi surâzãtori, mã trãgeau înspre ele, îmi luau ochelarii, se dezbrãcau –dupã cum reieșea din schimbarea culorilor în ceaţa câmpului meu vizual- și spuneau tot felul de vorbe pe care nu le puteam pricepe. Poate chiar și eu am spus în acea searã lucruri pe care oamenii le spun în asemenea împrejurãri; nu mai știu decât cã totul se schimba neîncetat și cã, prin urmare, ceea ce se întâmpla trebuie sã fi fost ceva asemãnãtor fericirii. La sfârșit, mã simţeam ca și cum aș fi traversat înot Canalul Mânecii. Mi-am recãpãtat ochelarii și am vãzut cum pleacã, fãcându-mi cu mâna. Liliac se uita la mine de parcã ar fi stat sã-mi vorbeascã, iar eu am golit o jumãtate de sticlã de Calvados și am cântat la pian Ritorno d’Ulisse in patria pânã când vecinii de jos au început sã izbeascã în tavan. Amintirea voluptãţii este lucrul cel mai vag cu putinţã; de îndatã ce plãcerea nu mai existã decât în gând, ea se transformã în contrariul ei, adicã absenţa voluptãţii, devenind astfel de neînchipuit. Stiu cã în seara aceea mi-a apãrut dintr-o datã propria-mi imagine, un bãrbat singur într-un cuib, înconjurat de alţii, invizibili, în cuiburile din jur, și zeci de mii de pagini în care erau descrise aceleași și totuși altfel de sentimente ale unor fiinţe reale ori fictive. M-a cuprins emoţia. Niciodatã n-aveam sã scriu nici mãcar una dintre acele pagini, dar senzaţia avutã în orele trecute nu putea sã mi-o mai ia nimeni [...] „Vãzusem” nu-i cuvântul potrivit. „Auzisem”. Ea scosese un sunet strãin acestei lumi, un sunet pe care nu-l mai auzisem niciodatã. Era scâncetul unui copil și totodatã un ţipãt de durere –un sunet pe care nici un cuvânt nu-l poate descrie. In locul de unde venea acesta, viaţa nu era cu putinţã."

Este un vis, o halucinaţie sau o întoarcere în timp dinaintea morţii? In esenţã, rãspunsul este irelevant. Miezul poveștii conţine reflecţii asupra amintirilor noastre, a îmbinãrii iubirii cu moartea, a dezamãgirilor existenţiale.

"Viaţa este o gãleatã de rahat, din ce în ce mai plinã, pe care trebuie sã o cãrãm cu noi pânã la capãt. Se pare cã fraza aparţine Sfântului Augustin [...] Ar fi trebuit sã uit aceastã femeie de mult, cãci întâmplarea este veche. Tristeţea se cuvine a se întipãri pe chip, nu în memorie. Si apoi, memoria este ceva depãșit. Abia dacã mai auzi ceva despre ea. Si mai este și mic-burghezã. De douãzeci de ani nu am mai simţit întristare."

Dumitru Tepeneag -Camionul bulgar

Este o îmbinare de teorie literarã și aplicarea ei în construcţia propriu-zisã a romanului (probabil de aici și subtitlul de șantier în aer liber).
"…structura mã intereseazã cel mai mult la un roman, astfel puţin îmi pasã, vã spun drept, adicã sã povestesc o istorie, fie și foarte interesantã, pasionantã, senzaţionalã, ei bine da, mã lasã rece…"
O carte iniţial fãrã subiect își dobândește treptat substanţa în jurul reflecţiilor asupra modului în care sã se întâmple scrierea (în mare parte relatate ca discuţii telefonice cu îndepãrtata Marianne suferind de o afecţiune gravã de cealaltã parte a oceanului și a cãrei ironie vine sã-l zgâlţâie pe autor atât atunci când devine prea „experimentalist”, cât și când e prea „previzibil”) și al unei curse de camioane.
Apare o idee care mie mi-a plãcut foarte mult: în vremurile astea dominate de calculatoare, ar fi interesant de construit un roman foarte flexibil, care sã fie creat treptat, prin contribuţiile cititorilor, un fel de roman auto-construit, cu o mulţime de posibilitãţi, fiecare alegându-și varianta care i se potrivește cel mai mult dintre multele variante care circulã pe internet. Un fel de reîntoarcere la literatura colectivã, unde creatorul nu mai are o identitate bine definitã, separatã de cititor. Un sfârșit al literaturii așa cum o înţelegem noi acum.

"Ar trebui sã existe posibilitatea ca cititorul sã șteargã și el ce nu-i place. Sã-și aleagã. Sã-și alcãtuiascã din frazele și cuvintele scriitorului cartea care e pe gustul lui… Dar pentru asta cãrţile ar trebui sã circule pe internet. Dar nu în formã definitivã. Texte provizorii… Deschise… Fie și numai cãrţile acelor scriitori care acceptã sã intre în joc : cititorii sã aibã și ei un cuvânt de spus, sã șteargã ori sã adauge… Eventual, dupã ce au efectuat modificãrile și sunt mulţumiţi de ele, sã repunã textul în circulaţie, tot pe internet, bineînţeles, și sã dea astfel posibilitatea și altor internauţi sã invervinã, cu riscul cã se vor ivi nenumãrate variante dintr-un același text, cum se întâmplã în folclor…"

Mai toate personajele mor sau nu sunt departe de moarte. Si în drumul spre tãrâmul de dincolo se mai îndrãgostesc și primesc tot felul de semne premonitorii pentru sfârșitul care îi așteaptã dupã colţ. Romanul surprinde la tot pasul cu referinţe inteligente cãtre teorii literare sau cu amestecul realitate-ficţiune-vis (la un moment dat un personaj feminin cumpãrã dintr-o librãrie o carte a lui... Tepeneag).

Dora Pavel -Pudra

"Sã revii dupã douã zile, sã încerci sã repari nu ruşinea de a fi murit de o moarte clinicã, adicã una ezitantã, neîmplinitã, ci imprudenţa şi impudoarea de-a te fi întors la viaţã atunci când toţi te ştiau mort, când pãrinţi şi fraţi, veri, unchi şi mãtuşi, vecini, cunoscuţi şi colegi se obişnuiserã sau începuserã sã se obişnuiascã cu asta, şi ceea ce pãrea devastator, imposibil de suportat, gândul unei pierderi premature [...] luase deja aerul normalitãţii..."

Un tânãr restaurator de artã se trezeşte într-un sicriu din ceea ce pare sã fie o moarte temporarã, chiar înaintea zilei propriei sale înmormântãri. Ieşind din acest spaţiu fizic claustrofob, începe sã bântuie oraşul în care întâlneşte tot felul de figuri mai fantomatice decât el, deşi „mai în viaţã”.
Cel mai mult mi-a plãcut povestea a doi fraţi pasionaţi de filosofie, drum care pe unul l-a dus la nebunie ajungând vagabondul pasionant al oraşului, iar pe celãlalt, la catedra facultãţii, dar cu preţul traumatizant al renunţãrii la o bucatã din propria viaţã.

Interviu cu Dora Pavel aici.

Amos Oz –Cutia neagrã

 Un roman epistolar în care schimbul de scrisori, care penduleazã între extreme sentimentale și ideologice,  dintre Ilana, fostul ei soţ Alec și actualul soţ, Michael, contureazã un ciudat triunghi amoros unde dragostea și dispreţul nu sunt foarte bine delimitate. Ilana încã mai este iremediabil atrasã de Alec de care o leagã și un copil pe care l-au avut împreunã, Boaz, adolescentul renegat de tatãl natural care vrea sã se detașeze de violenţa vieţii israeliene cu o agresivitate neînţeleasã de cei din jur, dar folositã în propriul folos financiar și sentimental de tatãl vitreg, Michael .

Personajele par sã reprezinte fiecare câte un aspect al acestei ţãri paradoxale care este Israelul, cu toate conflictele și confruntãrile ce decurg de aici.

"Evreii şi-au construit o ţarã. Nu pe cea care ar fi trebuit, dar au construit-o! Pe dos –dar au construit-o. Fãrã Dumnezeu –dar au construit-o! Acum sã aşteptãm şi sã vedem ce va spune Dumnezeu."

Alec este profesorul erudit care pretinde luciditate și obiectivitate în analizele sale, dupã o implicare directã, teribil de violentã și întunecatã, în începuturile existenţei istorice a Israelului.

Michael este imaginea imigrantului evereu intransigent care trebuie sã treacã prin multe umilinţe pentru a avea o existenţã decentã și care nu ezitã sã îi foloseascã pe ceilalţi pentru a-și pune în aplicare ideile extremiste.
Legãtura dintre cei doi se realizeazã indirect prin intermediul Ilanei, o femeie puternicã, pasionalã, contradictorie și nemiloasã. In acest triunghi apare timid Boaz, adolescentul cu visurile lui hipiote de pace.

"Ce, n-ai ochi? Nu vezi ce se întâmplã aici? Rãzboaiele astea şi toate prostiile? Ne certãm şi ne omorâm toatã ziua în loc sã ne trãim viaţa? Ne mâncãm sufletele şi tragem şi punem bombe. Nu sunt de acord cu toate astea. Eu sunt, de fapt, destul de sionist, dacã vrei sã ştii.
-Ce eşti?
-Sionist. Vreau sã fie bine. Si fiecare sã facã ceva pentru binele ţãrii, oricât de neînsemnat, jumãtate de orã pe zi, sã se simtã bine şi sã ştie cã e util."

Cutia neagrã face referire la obiectul folosit de avioane pentru a înregistra toate comenzile executate de piloţi. La fel și cartea dezvãluie jocul de forţe dintre cei trei prin înregistrarea fidelã a corespondenţei dintre personaje.
Singurul lucru care nu mi-a plãcut a fost artificialitatea din unele scrisori care au cuprins prea mult material narativ care sã lege episoadele intre ele. Cititorul nu este lãsat sã subînţeleagã realitatea din schimbul epistolar, ci primește explicaţii într-un mod mult prea direct și transparent ca sã nu distrugã farmecul unui astfel de roman.

Mi-a plãcut modul în care Amos Oz își definește stilul literar într-un interviu cu Antoaneta Ralian: "[…] eu, când mã gândesc la literatura mea, o numesc o literaturã a gospodãriei, pentru cã majoritatea intrigilor din romanele mele au loc în sânul familiei. Dacã aş concentra toate cuvintele romanelor mele într-un singur cuvânt, acela ar fi “familism”. Dacã îmi dai douã cuvinte, aş spune “familism fericit”, dacã vrei mai multe cuvinte, atunci citeşte toatã cartea. Eu gãsesc cã familia, orice familie, este instituţia cea mai misterioasã din lume, cea mai paradoxalã, cea mai tragicã, cea mai amuzantã şi cea mai absurd, aşa încât tot ce scriu eu graviteazã în jurul misterului familiei."

Eric-Emmanuel Schmitt –Pe când eram o operã de artã

 Un tânãr de 20 de ani, pe o falezã înaltã, gata sã se sinucidã copleșit de sentimentul de inutilitate a propriei existenţe. Dupã o copilãrie și adolescenţã trãite în umbra a doi fraţi gemeni de o frumuseţe impresionantã, Tazio, complexat de fizicul sãu mediocru, hotãrãște sã își punã capãt zilelor. Când, brusc, apare un necunoscut (numit ulterior Zeus) care îi oferã un pact, eternul pact faustian: 24 de ore pentru a-i reda pofta de viaţã. Plus transformarea lui excentricã într-o operã de artã (numitã ulterior Adam bis). Singura condiţie: se supune în întregime dorinţelor lui Zeus-Peter Lama. Si astfel cartea trece prin avantajele și dezavantajele condiţiei de a fi obiect, unul deosebit de frumos e adevãrat, în posesia cuiva. Este o poveste fantasticã despre orgolii mult prea exagerate și idealuri puse sub semnul întrebãrii. Dilema majorã: are cineva dreptul sã renunţe la propria umanitate?

„Nu, nefericitule ! Sclav e prea mult ! Sclavul are conștiinţã! Sclavul își dorește sã fie liber! Nu, vreau sã devii mai puţin decât un sclav. Societatea noastrã e organizatã în așa fel încât e mai bine sã fii un obiect decât o conștiinţã. Vreau sã devii obiectul meu. Atunci vei fi în sfârșit fericit ! Te vei plictisi într-o perfectã fericire.”

In principial, cartea este o criticã adusã societãţii noastre care valorificã poate exacerbat tinereţea, frumuseţea, succesul, celebritatea, cu o nouã variantã a mitului faustian.
La acestea se adaugã o serie de alte întrebãri interesante pe care le ridicã Schmitt:
-unde se terminã arta?
„Natura, iatã ce reușește sã facã Natura atunci când se întrece pe sine : frumuseţea. Ce porcãrie ! Câtã banalitate. Nu existã nimic mai ușor de înlocuit decât frumuseţea. Un trandafir e frumos. Zece trandafiri sunt scumpi. O sutã de trandafiri sunt plictisitori […] Natura n-are pic de imaginaţie.”
-unde este limita dintre originalitate și snobism?
„Pentru cã oamenii cred cã lucrurile despre care se vorbește mult sunt și cele mai meritorii, el vrea sã se vorbeascã despre el pentru ca nimeni sã nu-i punã la-ndoialã valoarea. Fiindcã observatorul grãbit poate sã confunde calitatea operei cu cantitatea comentariilor, lui îi place sã stârneascã orice fel de comentarii. Pentru cã imbecilii cred cã a fi modern înseamnã a fi revoluţionar, el pretinde mereu cã se delimiteazã de trecut și cã inaugureazã o nouã erã. […] Nu și-a construit cariera în atelier, ci în presã ; culorile, uleiurile lui sunt jurnaliștii, iar în domeniul ãsta e dacã nu un mare artist, cel puţin un foarte bun manipulator. […] Sã-i propui unui om sã devinã obiect ! Si încã ce obiect ! Sã-l zdrobești, sã-l torturezi, sã-l violezi, sã-l dezumanizezi, sã-i  smulgi orice aparenţã naturalã !”
-la ce principii și valori meritã sã renunţãm în numele frumuseţii și al artei?
„Tinere prieten, fiecare dintre noi are trei vieţi. O viaţã de obiect : suntem un trup. O viaţã a spiritului : suntem o conștiinţã. Si o viaţã de discurs : suntem ceva despre care vorbesc alţii. […] Prima ta viaţã a fost ceva insipid, a doua, un dezastru, pentru cã ea te-a fãcut sã-ţi dai seama de acea insipiditate ; așadar, a treia se lovea de un zid, pentru cã nu puteai sã-i faci pe alţii sã vorbeascã despre tine, pentru cã erai transparent și conștient de asta. Tocmai ţi-am oferit trei vieţi nou-nouţe. Un nou corp. O nouã conștiinţã. Un nou discurs. Ai deja șase vieţi ! Ca sã fii liniștit, sã știi cã pãrerea ta nu conteazã : a treia viaţã e cea care conteazã și se vorbește din plin despre tine. Datoritã mie, ai devenit un fenomen. Mulţumește-te sã conștientizezi asta, nu-ţi mai bate capul sã emiţi judecãţi.”

Poate faptul cã personajele sunt destul de schematice, pe alocuri prea caricaturale chiar și pentru o tentativã de a provoca cititorul, nu face un serviciu ideilor în jurul cãrora se construiește romanul, dar per total cartea oferã o lecturã foarte agreabilã.

De prin Cincinnati (partea a doua)

Mã gândesc cã poate e interesant sã scriu câteva adecdote despre experienţa mea americanã. Cultural vorbind, eu nu mã așteptam la diferenţe atât de mari. Bineînţeles, conteazã și ce fel de persoanã ești, ce preocupãri și interese te caracterizeazã.

Pentru mine, societatea americanã a fost ca un semi-șoc așa.
Din perioada mea francezã, m-am obișnuit cu rasismul. Francezii sunt rasiști, xenofobi și tot tacâmul. Eu m-am înţeles foarte bine cu persoanele de culoare de acolo, la fel și cu magrebienii (relativ pe alocuri, dar fãrã conflicte majore). Dupã un an de zile am învãţat cã trebuie sã îţi atașezi neapãrat pozã la CV în Franţa atunci când ai un nume ciudat ca sã înlãturi orice dubiu cum cã ai avea altã culoare în afarã de alb și nici nu am mai fost nedumeritã de întrebãri de genul: aveţi vreo problemã în a purta pantaloni?
In State însã e un altfel de rasism. Toatã lumea zice cã nu sunt rasiști acolo (în Franţa, oamenii sunt mai direcţi și mai sinceri cu propriile idei rasiste). Dar începi sã mergi pe stradã (în Cincinnati este cel mai mare centru istoric cu clãdiri intacte –mai mare și decât cel din New Orleans) și observi cã ești singura persoanã albã care merge pe jos, ceilalţi „parteneri” de stradã sunt invariabil mai închiși la culoare și se uitã ciudat la tine. Unii vin chiar sã te întrebe dacã te-ai rãtãcit. Mi s-a propus chiar și un „ride” downtown, cã doar nu o sã continui sã merg pe jos. Dacã ajungi în cartiere mai dubioase, ţi se oferã droguri (cã ce altceva poate cãuta acolo un alb...). Când mergi cu autobuzul, „partenerii” de autobuz sunt mai închiși la culoare ca tine. Si doar dacã este chiar aglomerat îndrãznește cineva sã se așeze alãturi. Altfel, se face loc în jurul tãu, nimeni nu se apropie.
Se întâmplã ca și atunci când mergi pe stradã pãrinţii sã-și dea la o parte copiii de culoare ca nu cumva în agitaţia lor (normalã pentru niște copii, de altfel) sã te loveascã, îmbrânceascã sau sã aibã vreun oarecare contact fizic cu tine. Este un sentiment foarte aiurea pe care îl ai cum cã persoanele de culoare te evitã pentru cã se așteaptã de la tine la un comportament imprevizibil, sã începi sã faci scandal din cel mai mic pretext.

La supermarket:
Cum apa de la robinet are un gust urât de ţevi ruginite, vrei, bineînţeles, sã îţi cumperi apã. Prima problemã: dacã vrei apã fãrã calorii trebuie sã scotocești ceva timp. Când abia ajunsesem acolo, mi-am luat o sticlã cu apã de izvor care avea o etichetã de parcã fusese adusã dintr-un izvor de la Cernobâl și care afișa la vedere cele o sutã și ceva de calorii conţinute. Dar chiar avea gust de apã de izvor. Am ezitat puţin și la sticla de apã mineralã de la Kroger pe care scria Caffeine free. Adicã celelalte nu ar fi coffeine free? E bine însã cã sunt multe magazine unde poţi gãsi San Pellegrino. Când e vorba de apã în State prefer sã rãmân în „my confort zone”.
Cum toatã lumea s-a mutat în suburbii, te întrebi ce fac oamenii aceia dacã rãmân fãrã pâine sau fãrã ulei etc. Rãspunsul este simplu: nu au cum sã rãmânã. Alimentele sunt ambalate în cantitãţi gigantice. Borcanele de maionezã sunt ca borcanele noastre cu murãturi. Am vrut sã-mi cumpãr o bere, dar nu au decât 12-beer packs (cele mai mici). Dupã vreo 3 magazine, am gãsit și bere la bucatã. Dupã cum bine i-a descris colega mea, americanii în supermarket sunt ca fericiţii proprietari de buticuri la ţarã din România când se aprovizioneazã din Selgros.
Regula generalã: sã nu citești etichetele. De obicei sunt duble faţã de etichetele de pe alimentele noastre și multe componente chimice sunt complet necunoscute, ceea ce-ţi stârnește bãnuiala cã sunt interzise în UE și nu e a bine. In plus, orice aliment are coloranţi. Dar unii dintre ei sunt naturali, cicã.

In punguţele cu parmezan ras erau plicuri din alea care absorb umezeala pe care le gãsim noi în pantofi. Scria și pe plic: „do not eat”. Bine cã e pus printre fulgi de branzã acest „do not eat”.
Se mai întâmplã sã fie poliţie în supermarket. Chiar dacã totul este „under video surveillance”.
Alcoolul și ţigãrile sunt ţinute sub cheie și dacã nu ai ID, chiar nu primești nimic. Repet: chiar nu primești, fãrã nici un compromis.

Cu autobuzul:
Imi place la ei sã merg cu autobuzul. Vin cam la 30-45 de minute, dar dacã scrie în orar cã vine la 11:10, atunci la 11:10 e în staţie. Așa cã îţi poţi calcula programul în funcţie de autobuz. Am renunţat la taxi dupã câteva experienţe nefericite cu taximetriști din Bangladesh care conduc pe baza permisului de conducere din Bangladesh și ca în Bangladesh. Am decis cã ţin la coastele și la viaţa mea.
Bilet îţi cumperi direct din autobuz. Bagi banii într-un aparat care ţipã când ai trecut de suma necesarã. Nu dã rest. Dacã e 2,65 $ pentru zone 2 (1,75$ pentru zone 1 –scump ca dracu’) și tu bagi în aparat 3 dolari, aia e, te costã 3$. Nu existã chitanţe, facturi, bilete de hârtie etc. Explicaţia șoferului când am întrebat de chitanţã ceva: this is public transportation, hun! Scuze, my bad.
Soferii de autobuz (în oraș majoritatea femei) sunt foarte de treabã: așteaptã toate bãtrânicile, chiar dacã mai au vreo 2 treceri de pietoni pânã în staţie, te iau și câteva staţii fãrã bani dacã plouã, se opresc sã cobori chiar în faţa hotelului dacã ai bagaje, chiar dacã acolo nu e staţie etc. Adicã așa cum ar trebui sã fie niște șoferi de autobuz. Iar staţiile sunt cred cã din 500 în 500 de metri. Insã dacã nu e nimeni în staţie sau nu a tras nimeni clopoţelul cã vrea sã coboare, atunci nu opresc, ceea ce mai reduce din disperarea ta de european trãit în orașe super aglomerate cu autobuze mega înghesuite.
Spre mirarea mea de cãlãtor obișnuit cu scandalul, înjurãturile și fugile din RATB atunci când te prind controlorii, acolo am asistat la o scenã interesantã: doi adolescenţi de culoare, cu pantalonii lãsaţi pe vine și hanoracele cu gluga de rigoare, coboarã din autobuz fãrã sã valideze tichetul de zone 2. Soferiţa, bineînţeles, ţipã dupã ei sã se întoarcã, cã de ce merg neregulamentar în zone 2 dacã au plãtit pentru zone 1. Spre marea mea uimire (și groazã), cei doi adolescenţi de peste 1,90 m se urcã la loc în autobuz. Dar cu capetele plecate și mormãind cã își cer scuze, cã nu au avut bani pentru un bilet de zone 2. Soferiţa le cere sã mai scoatã ce mãrunţiș au prin buzunare și sã îl punã în aparat, chiar dacã nu e suficient ca sã acopere diferenţa dintre zone 1 și zone 2... cei doi executându-se întocmai. Recunosc cã am rãmas cu gura cãscatã cât lacul cu cianuri pe care vor ãștia sã-l facã la Roșia Montanã. Nu tu isterii, nu tu crize, nu tu trimiteri la origini, nu tu împins-tras-ameninţat. Simplu. I-a muștruluit, ãia și-au cerut scuze, au mai dat ce bani aveau prin buzunare pentru bilet ca sã acopere cât de cât costul și asta e. C’est du jamais vu la Românik aici la mine.


Oamenii:
Oamenii sunt foarte prietenoși. Ca la noi la ţarã. Te salutã pe stradã, te întreabã ce faci, îţi ureazã o zi bunã etc. Dacã mai dai de o persoanã în vârstã (de culoare, bineînţeles) te întreabã de unde vii, ce faci pe-acolo, cât stai etc. Pe principiul: da’ tu de-a cui ești, maicã?
Intr-o zi, cât așteptam autobuzul în staţie, s-a oprit o mașinã la semafor. O fatã care aștepta cu mine s-a dus la șofer și i-a zis cã mașina scoate un zgomot ciudat, cã e de la ulei, cã sã se ducã nu știu ce sã-și facã la ulei, cã unchiul ei e mecanic auto și știe de la el, cã mai bine se duce acum cã, dacã îi cade nu știu ce, mai tarziu o sã o coste cam 1000 de dolari sã-și schimbe acel nu știu ce. Soferiţa a mulţumit din suflet și a plecat mai departe probabil gândindu-se la o programare la service.

In altã zi, în timp ce așteptam sã se facã verde la semafor, a trecut o doamnã cu mașina vorbind la telefon. Nu și-a dat seama cã e roșu, așa cã a oprit în ultimul moment pe trecerea de pietoni. Ce a fãcut doamna? Si-a luat telefonul la ureche, și-a cerut scuze de la mine cã nu a observat și... a dat mașina înapoi de pe trecerea de pietoni ca sã nu mã deranjeze. Pãi în București șoferii considerã cã poţi sã-i ocolești fãrã probleme, cã tu ai douã picioare, doar nu o sã dea ei înapoi de pe trecerea de pietoni, mai ales cã rateazã apoi jumãtate de secundã din verdele lor?!

Cincinnati (2)

Dar de data aceasta a fost mai animat si mai simpatic decat data trecuta.

  Graffiti-ul meu preferat.

Porcul zburator Hamlet.

 Porcul zburator printesa.

 Vine Halloween-ul.

 Porcul zburator iubitor de cafea.