Razvan Radulescu -"Teodosie cel Mic"

Am ajuns şi eu, în sfârşit, să citesc mult lăudatul "Teodosie cel Mic". Este o carte fantastică (nu ştiu exact cum vine în română traducerea genului "fantasy"), surprinzătoare în peisajul literar românesc, cu o lume imaginară presărată cu suficiente elemente autohtone pentru a păstra plăcerea descoperirii unor locuri şi detalii familiare cititorului.
Teodosie cel Mic este moştenitorul tronului unei Valahii imaginare (cu un amestec bine dozat de plăsmuire şi realitate), aflat sub tutela unui Pisicâine de multe ori duplicitar, deşi în mod clar devotat protecţiei şi educaţiei corecte a unui viitor conducător curajos, instruit şi imparţial, şi care se străduieşte să îi clarifice hăţişul de interese teritoriale şi materiale ale mai multor adversari politici (cu nume şi apucături la fel de pitoreşti ca ale Pisicâinelui: bufniţa Kaliopi, Marele Somn, Minotaurul Samoil etc.).

Nu contest stilul dinamic în care este scris romanul, nici atractivitatea personajelor neobişnuite. Numai că eu nu prea am ştiut ce să fac cu această carte. In afară de conturarea deosebită a personajelor fantastice şi de ritmul alert în care se derulează, după partea introductivă în care suntem lăsaţi să ne obişnuim cu şi să ne localizăm în harta transformată a Tării Româneşti, acţiunile, răsturnările de situaţie, confruntările directe între rivali, capturările şi evadările, dispariţiile misterioase, mi-a scăpat direcţia în care s-a mişcat această carte.
Cel mai mult mi-a plăcut intruziunea directă a scriitorului ca el însuşi în naraţiune pentru a explica unele alegeri făcute şi unele întoarceri de condei în text. Apreciez cărţile unde atenţia îmi este deraiată de elemente meta-narative. Doar că ele sunt insuficiente pentru a contura o idee plină în acest sens. Se pierd în toată acea acţiune rapidă, în aglomeraţia de personaje-animale, de furnici de diverse culori, de monstruleţi invizibili, dar puternici.
Apoi, la început pare să fie o traducere a realităţii la nivelul unui copil, unde se văd mai bine incongruenţele, lipsa de logică, absurdul adulţilor; ca după un mic avans în carte să nu mai fie despre copilărie şi puterea revelatoare a inocenţei ei, ci despre metehnele politicii autohtone şi despre auto-subminarea noastră prin lipsa completă de talent în legarea de alianţe şi respectarea lor (abrabureala politică pe care o cunoaştem cu toţii).
 Romanul este păstrat prea mult la un nivel superficial, descriptiv (pentru gustul meu) şi se ramifică în prea multe idei insuficient explorate.
Dar finalul, nu tocmai după standardele genului (cred), a fost pe placul meu.

Sofi Oksanen -"Purificare"

Sunt foarte încântată când găsesc cărţi bune scrise de femei. Romanul lui Sofi Oksanen abordează unele teme feminine de actualitate, de obicei ţinute sub tăcere şi care se află la o graniţă destul de sensibilă a senzaţionalului de gen tabloid.
Pentru un cititor român, "Purificare" are şi o rezonanţă personală, întrucât se petrece în Estonia de imediat de după 1989, cu întoarceri în perioada comunistă. Pe un format de poveste, Aliide, o bătrână singuratică şi ursuză, se trezeşte într-o dimineaţă în curte cu Zara, o tânără care a reuşit să fugă de sub controlul unui grup de proxeneţi violenţi care o obligau să se prostitueze în Germania.
Deşi Zara e din Rusia, ea ajunge la casa lui Aliide după o fotografie a acesteia cu sora ei, despre care păstrează misterul, nefiind deloc încurajată de Aliide care refuză categoric să vorbească despre relaţia cu sora ei, ba chiar la început îi neagă de-a dreptul existenţa. In plus, Zara are rămăşiţele unei limbi misterioase, păstrată din negurile copilăriei, spre deosebire de fiica lui Aliide care a ales să emigreze în Finlanda, în dorinţa de a uita orice o leagă de Estonia.
Pe lângă un trecut care le urmăreşte, un trecut unde nimeni nu a rămas inocent în evenimentele brutale din timpul ocupaţiei ruseşti şi al regimului comunist, cele două femei împart şi o realitate personală, în afara istoriei, legată de abuzuri sexuale, suferind martirul unei ruşinii pe care nu o merită, dar care le leagă tocmai prin această inexplicabilitate, prin faptul că le împiedică exteriorizarea şi comuniunea cu cealaltă chiar dacă, în mod paradoxal, ar trebui să le unească.
Deşi există elemente în carte care scârţâie la nivel narativ, romanul în ansamblu este unul captivant, surprinde evoluţia unei relaţii speciale dintre cele două femei, include un subiect complex şi dificil de abordat.

"Recunoştea femeile cărora li se întâmplase ceva asemănător după miros. Fiecare mână tremurândă îi dădea de înţeles că şi aceea era una dintre ele. Fiecare tresărire la ţipătul unui soldat rus şi fiecare încercare de a sta ascunsă când se auzeau bocanci tropăind. Si aceea? Fiecare femeie care nu putea să nu traverseze strada când se apropiau miliţieni sau soldaţi. Fiecare femeie cu brâu peste rochie, semn că purta mai multe perechi de chiloţi. Fiecare femeie care nu te putea privi în ochi. Li se spusese oare şi lor, li se spusese că de câte ori te vei urca în pat cu soţul tău, îţi vei aminti de mine?"

Simona Popescu -"Exuvii"

"Exuvii" mi-a dat impresia că este o carte pe care şi eu aş fi putut-o scrie dacă mi-aş aduna notiţele din liceu şi facultate. Ori pentru mine cărţile bune sunt alea pe care mi-aş dori să le scriu, dar nu pot. "Exuvii" a fost ca o incursiune în mine de acum vreo 10-15 ani.

"Colecţionez exuvii.
O dată la şapte ani celulele tale se schimbă, la fiecare şapte ani se termină cu tine, eşti retezat. Din nou la început. Intr-un corp altul-acelaşi. Doar creierul, general bătrân dând comenzi unor trupe recente, creierul vechi, doar el fidel –echilibratorul ectoplasmicilor predecesori desfiinţaţi (care, pierzându-şi trupul, cer continuu socoteală). Creierul, el recunoaşte, te recunoaşte. [...] Un creier fără nostalgii, căci nu-i nimic pierdut (o ştie el prea bine)."

"N-am avut niciodată memoria epicii şi nu mi-au plăcut niciodată cu adevărat romanele, poveştile de aventură şi amor, cărţile cu personaje, cu Ei şi Ele, cărora nu le reţineam niciodată numele şi care făceau şi spuneau, în general, mereu aceleaşi lucruri. Mi-am infectat mintea şi trupul cu tot felul de dejecţii, de orori lălăite, siropoase, am ţinut în mână cărţi de carne putredă, cărţi de sâne, unsuroase, mlăştinoase, cărţi otrăvitoare, cărţi bolnave, cărţi primejdioase ce-mi pândeau creierul ca nişte flori carnivore, frumoase capcane, cărţi de praf cu scheme şi formule inutile, cărţi serbede precum ceaiul de muşeţel, cărţi greţoase, zaharisite, cărţi ornamentale pe care nici nu-ţi venea să le citeşti, cu goldschnit, cu versuri pe hârtie chamois sau pe foiţă de ţigară, compendii inumane, compilaţii adipoase, fără nervi, mortăciuni lipsite de inimă, cărţi mascule şi femele pre limba lor pierind din faţa mea, cărţi pudice şi neruşinate, decerebrate, gogoşi umflate, goale pe dinăuntru sau umplute cu marmelade indigeste."

"Am citit în întregime opera unor autori numai şi numai pentru că găsisem în vreo carte scrisă de ei (din când în când, o dată la zeci de pagini) lucruri ce mă priveau direct şi personal, am citit imens în speranţa că voi mai găsi încă un fragment pentru marele meu puzzle în care să mă recunosc, întreagă."

"Cum nu mai ştiam să fac altceva, citisem deja atâtea şi amestecate, că, într-o zi, târziu în adolescenţă, s-a întâmplat ceva îngrozitor. Mi-am dat seama că nu sunt decât o loghioană culturală, o moluscă împănată cu mirodenii livreşti, o ikebana de cuvinte inutile, o maimuţă împăiată în compania morţilor vechi de zeci, de sute, de mii de ani, o mumie în sarcofag, într-un templu pustiu. [...] Nu mai aveam vlagă, mă mortificasem, nu mai ştiam să vorbesc, orice contact uman mă plictisea şi, mai mult, mă scotea din minţi."

"O doamnă nesuferită stă în faţa mea şi îmi dă lecţii. Are pe ea un palton de blană alb cu spic argintiu. Se tot oţărăşte la mine. Si eu de mult nu mai aud ce spune. Mi-am lipit spatele şi burta apoi, aşa de la distanţă, de paltonul ei răcoros. Apoi fac doi paşi spre ea şi o mângâi cu mâna pe spate. Cheful ei moralizator se duce de râpă. Am domesticit-o. Si oamenii, ca şi câinii, săracii..."

"Nu voiam să înaintez spre niciunde, nu căutam nimic, nu aveam nici un scop. Ci pura plăcere de a tremura bezmetic în aerul saturat de limbaj. [...] A venit şi momentul când mi-am dat seama că toată magma pestriţă de cuvinte nu e decât o adunătură de umbre, de palori care-mi înghit lent fiinţa adevărată, viruşi parazitari, black-biţi. In sărăcia sentimentelor şi gândurilor mele, cuvintele ţineau loc de orice, erau forma laşităţii mele în faţa realităţii celei adevărate, forma lăbărţată de a fi a cuiva care nu e, care se face că e, care-şi caută un înlocuitor, imaginea isterică a deficitului meu de viaţă. Cuvintele astea mă bruiau, mă înlocuiau."

Jose Eduardo Agualusa -"Vânzătorul de trecuturi"

Pe Agualusa l-am inclus pe lista mea de lecturi "mondiale" la Angola. In Luanda, Felix Ventura, un anticar albinos, se ocupă cu inventarea de identităţi, de trecuturi personale, arbori genealogici pentru cei care-şi permit să plătească preţul, pentru îmbogăţiţii din boom-ul economic de după război, pentru noii politicieni care doresc să-şi ascundă şi înfrumuseţeze perioada înnegurată (sau mai curând însângerată) din timpul războiului civil angolez.
Angola, o fostă colonie portugheză, a trecut printr-un sistem comunist totalitarist şi simte nevoia de a-şi cosmetiza trecutul, o nevoie pe care Felix Ventura vine să o satisfacă. Practic, albinosul nostru le propune un trecut care să le asigure un viitor confortabil şi onorabil.
Această activitate creativă a lui Felix Ventura introduce una din principalele teme ale cărţii: relativitatea identităţii, vulnerabilitatea istoriei la contrafacere, cât de mult ne putem falsifica memoriile, modul în care miturile sunt formate şi transmise de către o naţiune.

Lucurile se complică şi devin palpitante atunci când apare un client mai neobişnuit, un client fără nume, un fotograf pentru care Felix Ventura trebuie să vină nu numai cu un trecut nou, dar şi cu acte şi fotografii care să-l susţină. Ciudăţenia se instalează de-a binelea atunci când noul Buchmann îşi ia identitatea în serios şi mai obţine şi martori pentru trecutul inventat de Ventura.
Sunt primele premoniţii ale întrepătrunderii periculoase între ficţiune şi realitate care va susţine finalul romanului.

Naratorul cărţii (şi personajul cel mai apropiat de Ventura) este o şopârlă, Eulalio, care locuieşte în aceeaşi casă cu albinosul. Pe lângă perspectiva diferită pe care o are asupra evenimentelor şi a personajelor (la propriu, când se caţără pe pereţi, la figurat, când visează despre acestea), şopârla se dovedeşte a fi un narator "cu sânge rece" cum ar veni (bonus, el mai este şi reîncarnarea unei persoane umane), un observator independent, foarte atent şi cu un bagaj de cunoştinţe literare impresionante.
Trimiterile literare sunt presărate pe parcursul întregului text, dar încărcătura istorică este, până la urmă, elementul decisiv din roman.
Finalul cărţii aduce o schimbare radicală faţă de atmosfera ireală, de amestecul de real şi fantastic care caracterizează cea mai mare parte a romanului, pentru a ne aduce la realitatea pură a impactului uman încă resimţit în Angola de pe urma războiului civil.

Naghib Mahfuz -"Pălăvrăgeală pe Nil"

Naghib Mahfuz este unul dintre scriitorii mei de suflet. Monumentala "Trilogie a Cairoului" este cea mai bună carte a lui, dar, atunci când vrei să încerci ceva nou de la el, sunt mai multe mini-romane unde îi regăseşti stilul hipnotic de a povesti, perspectiva sinceră şi dură asupra societăţii egiptene actuale şi o parte din ideile filosofice.

In "Pălăvrăgeală pe Nil", Anis, un funcţionar care abia reuşeşte să nu fie dat afară de la serviciu din cauza lipsei de concentrare asupra muncii (la un moment dat scrie un întreg document fără să-şi dea seama că stiloul nu mai are cerneală), plictisit de viaţă şi dezamăgit de lipsa ei de sens, îşi petrece serile fumând iarbă împreună cu grupul lui de prieteni, la fel de dezabuzaţi şi cinici, pe o casă-bac ancorată în Cairo la malul Nilului, într-o lume epuizată spiritual.

"Căsătoria intervine uneori fără nici o aluzie, ca moartea..."

Sedinţele lor zilnice de fumat sunt tulburate de aducerea unui nou membru, Samara, o jurnalistă care intenţionează să scrie o piesă de teatru realistă despre egiptenii cosmopoliţi, din pătura de mijloc (ca un contra-punct ironic faţă de măreţia vechiului Egipt), care manifestă încă de la început o atitudine critică faţă de nihilismul şi dezamăgirea lor şi nu poate înţelege motivul pentru care o persoană atât de inteligentă şi cultă ca Anis preferă să se lase în voia halucinaţiilor induse de droguri decât să-şi petreacă timpul într-un mod mai constructiv.
Oricum, răspunsul direct nu-l va afla niciodată pentru că Anis este prins complet în lumea lui imaginară unde întâlneşte faraoni, împăraţi romani etc. Viaţa fictivă se dovedeşte a fi foarte rezistentă în faţa asaltului seriozităţii iniţiat de Samara.

"-Dacă o să-ţi treacă într-o zi prin cap să scrii o piesă de teatru despre nişte oameni ca noi, în calitatea mea de coleg într-ale artei, te sfătuiesc să optezi pentru comedie sau absurd, căci amândouă sunt la fel [...] Fereşte-te de eroii angajaţi, care nu zâmbesc niciodată şi nu vorbesc decât despre ideal, chemând la cutare şi cutare ţel înalt, iubind întotdeauna absolut sincer, sacrificându-se şi repetând lozinci, având ca efect numai năuceala şi plictiseala ucigătoare a spectatorilor."  

Este o carte despre sufletul modern măcinat de absenţa sensului în viaţa de azi, de absurdul cotidian, de neputinţa crescândă de a influenţa evenimentele şi de a-ţi controla propria existenţă.

Anamaria Beligan -"Dragostea e un Trabant"

"Dragostea e un Trabant" este o colecţie de povestiri despre imigranţii est-europeni (în speţă români) din Australia care au luat cu ei atmosfera de aici şi încearcă să găsească acolo (în mod firesc) o combinaţie fericită între cele două dimensiuni (de la banala inflitrare a cuvintelor englezeşti mai potrivite pentru o realitate specific australiană în conversaţiile în limba română până la accentuarea unor moşteniri tipic balcanice pentru a le transforma în motivaţie şi motor de acţiune în spaţiul îndepărtat).
Nu sunt neapărat nişte drame ale înstrăinării, ci o serie de povestiri despre personaje pestriţe (cu nume aşişderea: Sobolanu’, Cucharadita, Primavera etc.) care continuă să se hrănească din adecdoticul românesc pentru a-şi păstra privilegiul de a fi savuros de deosebiţi.

Alice Munro -"Prea multă fericire"

Bineînţeles că Alice Munro a devenit o lectură obligatorie după toate premiile pe care le-a primit. Colecţia de povestiri "Prea multă fericire" este plină de sentimente, de emoţii, de ce simt personajele şi mai puţin de descrieri, acţiune, dialoguri. Intr-un stil destul de inconfortabil, sunt surprinse femei în variate ipostaze, în general dezamăgite de ce le oferă viaţa (da, titlul sună ironic din această perspectivă). De câteva ori personajele secundare duplicitare, contradictorii ocupă, prin ruptura pe care o introduc în naraţiune, un loc dominant. Cititorul, care la început se obişnuieşte să vadă povestirea din perspectiva personajului principal, după o revelaţie neplăcută, ajunge să regrete această identificare.
Nu este o lectură reconfortantă, dar presupun că un cititor interesat de Alice Munro nici nu ar căuta o carte de divertisment.

"Nu fusese nici genul care citeşte o carte o singură dată. Fraţii Karamazov, Moara de pe Floss, Aripile porumbiţei, Muntele vrăjit, le citise pe toate iar şi iar. Lua câte o carte, propunându-şi să citească doar o anumită parte şi se trezea că nu se putea opri din citit până când nu digera încă o dată toată cartea. Citea şi proză modernă. Doar ficţiune. Detesta să audă cuvântul "evadare" folosit în ceea ce priveşte ficţiunea. Ar fi ripostat, nu doar în glumă, că, de fapt, viaţa reală era adevărata evadare. Dar era un subiect prea important ca să-l combată."

"Incepea să înveţe, destul de târziu, ceea ce oamenii din jurul ei păreau să fi ştiut încă din copilărie –că viaţa poate fi foarte satisfăcătoare şi fără realizări măreţe. Putea fi plină de ocupaţii care să nu te epuizeze complet. Puteai obţine tot ceea ce aveai nevoie ca să duci o viaţă confortabilă, apoi o viaţă de distracţii în societate, care nu te lăsau să te plictiseşti şi te ţineau ocupat, iar, la final, simţeai că îi mulţumisei pe toţi. Nu era nevoie să te chinui. Cu excepţia momentului în care venea vorba de obţinut bani."