Cincinnati (3)

 Cincinnati noaptea -e pustiu, dar nu mi s-a parut cine stie ce periculos. Ma rog, daca nu sunt caini vagabonzi, mie locurile mi se par destul de sigure.

Au pus salata in parc. La noi se mananca, la ei e de decor.

Cineva e tare suparat pe copiii neastamparati.

Aproape am avut tornada. Dar nu s-a format.

Primul punch din viata mea.

Aici Craciunul vine imediat dupa Halloween.

Totul este on sale.

Impresii din Cincinnati (partea a treia)

Dupã a treia cãlãtorie în mirificul Cincinnati, am început sã mã obișnuiesc cu stilul american. Nu mai sunt o sãlbaticã, refuzând sã vorbeascã mereu cu oamenii de pe stradã, ba dimpotrivã. Am avut conversaţii extinse cu persoane cât mai diverse. Așa am mai tras eu niște concluzii.

Lumea este mai sãracã decât la noi. Nu neapãrat în cifrele de la salariu, ci mãsurat în ce poţi face cu banii pe care îi câștigi. Sã comparãm, deci, ce poate face un american care câștigã 1500 de dolari pe lunã, cu un român care câștigã 1500 de lei (cãsãtoriţi, cu doi copii).
-la noi: sã zicem cã se duce la grãtar, vara, în pãdure la Cernica –la ei: dacã nu ai o cãsuţã (și la banii ãștia nu prea ai), ciuciu grãtar, iar pãdure nu ai de unde, clar
-la noi: sã zicem cã te duci la un ștrand –la ei: dacã nu ai piscinuţã la casã, ciuciu ștrand

-la noi: sã zicem cã, de bine de rãu, mai mergi la mare, Eforie, Neptun, Olimp etc. sau la munte încolonaţi cãtre/dinspre Valea Prahovei –la ei: te costã de te usucã sã te duci în Florida la ocean (deși nu înţeleg de ce neapãrat Florida, dar în fine, cicã așa trebuie); la munte, nu se duc nici acolo; oricum, nu îţi ajung banii de niciunele
-la noi: așa cum e învãţãmântul românesc, dacã vrei și copilul insistã, îl poţi trimite la o facultate de stat, îl ţii la cãmin, sau îl înghesui într-o chirie mai micã –la ei: dacã nu îţi permiţi cel puţin 7000 de dolari pe an (și la salariul ãsta nu îţi permiţi), nu poţi trimite nici un copil la facultate.
Ce poţi face la ei ca sã te distrezi cât de cât? Te duci uneori la un meci de baseball. Si, bineînţeles, te duci duminica la  bisericã pentru a-i mulţumi Domnului pentru prinosul primit. Eu m-am cam întristat așa, dar ei sunt niște oameni atât de buni, de cumsecade, încât nu prea știi dacã sunt fericiţi în felul lor sau nu. Dupã toate aparenţele, înclin sã cred cã sunt fericiţi și împãcaţi cu ei înșiși.


Am descoperit unde sunt toţi albii din oraș (cã în centrul orașului, clar nu sunt): în mall. Acolo mall-ul este locul potrivit pentru activitãţi cu familia, nu e chiar așa de cocãlãrealã ca la noi.

Iar m-am plimbat cu autobuzul. O colegã mi-a povestit cum Ford a cumpãrat companiile de transport în comun acum vreo 20 de ani și, bineînţeles, a lãsat autobuzele sã decadã pânã când oamenii nu au mai suportat și și-au luat toţi mașini. Prin urmare, cu autobuzul mergeam eu din România și negrii.
Cãlãtoria cu autobuzul în America este foarte amuzantã. Faţã de stresul, nebunia, aglomeraţia și agitaţia din RATB, acolo sã mergi cu autobuzul este foarte degajat, ba chiar o ocazie bunã de a socializa. Pânã când am descoperit ceea ce se vrea un autobuz „expres”, am mers cu autobuze care au staţii din 500 în 500 de metri. Si oamenii chiar coboarã din 500 în 500 de metri. Cã dacã nu te lasã fix în faţa casei, cum se poate altfel?
Ca sã îţi iei bilet, pui banii într-un aparat care nu dã rest (imaginaţi-vã în România cum ar fi ca noi toţi sã facem coadã la prima ușã a autobuzului și sã așteptãm ca cel puţin jumãtate dintre noi sã bage într-un aparat 2 bancnote și 4 monezi, în cel mai fericit caz –echivalentul adicã a 2 dolari 65; acolo nu este nici o problemã; nimeni nu se grãbește, nimeni nu se împinge, nimeni nu se enerveazã). Dar sunt oameni care, deși circulã cu autobuzul frecvent dupã toate aparenţele, nu se gândesc niciodatã cã le trebuie bani potriviţi. Deci, se întâmplã destul de des ca cineva care se întoarce cu pungile de la supermarket (adicã de undeva unde existã mult cash), sã se scotoceascã prin buzunare în autobuz și sã îi întrebe candid pe toţi cãlãtorii dacã au sã îi schimbe o bancnotã de 20 de dolari. Pentru mine, pe principiul wtf?! Pentru ei pe principiul: sãracul, nu are decât bancnotã de 20, of, e așa de greu de schimbat 20 în autobuz... mda.
O datã i-am schimbat unei tinere o bancnotã de 5 dolari. Mai precis, tânãra (neagrã bineînţeles) a întrebat dacã îi schimbã cineva bancnota sã-și ia bilet. Ii zic: am eu (eu fiind albã, ca deh, așa s-a întâmplat). Tânãra face niște ochi mari, se uitã în restul autobuzului și mai întreabã o datã. Eu repet: am eu sã-ţi schimb. O vãd cum mai face o datã ochii mari și se îndreaptã spre mine șovãielnic. Ii schimb 5 dolari, mai face o datã ochii mari și-mi zice: you are a life savior! Pentru cã i-am schimbat 5 dolari? Din nou, pentru mine, wtf?!
Ce se mai întâmplã prin autobuz: sunt babe care iau autobuzul 2 staţii (adicã pentru o distanţã de aproximativ 1 km); asta în condiţiile în care autobuzele vin cam din jumãtate în jumãtate de orã (în timpul sãptãmânii).
Mi-a plãcut faptul cã autobuzele au în faţã suport pentru pus biciclete (bineînţeles din perspectiva omului trezit sã locuiascã în București și care știe cã este un act sinucigaș sã mergi cu bicicleta în anumite zone stãpânite strașnic de patrupede vagaboande). Dar acolo, mai puţin pentru momentele când plouã, nu prea am înţeles de ce oamenii vin cu bicicleta pânã în staţia de autobuz (care, repet, vine din jumãtate în jumãtate de orã –cel mai des), merg cu autobuzul pânã în locul unde au nevoie, apoi își iau bicicletele și își continuã drumul (într-o direcţie ne-deservitã de mijloacele de transport în comun). Din nou, pentru mine, wtf?!

Nu cred cã am menţionat pânã acum wc-urile din Cincinnati. Unde nu ai pic de intimitate. Inţeleg cã ușa nu este pânã jos, dar sã lase neacoperit și un spaţiu de 2-3 cm la stânga și la dreapta, asta mã depãșește. Mi-a luat ceva timp sã mã obișnuiesc, deși e destul de ciudat sã îi vezi pe cei de afarã în timp ce te piși. Oricum, ei sunt obișnuiţi cu chestia asta și destul de bine crescuţi ca sã nu te pândeascã printre uși, totuși.

Iar mi s-au întâmplat lucruri la traversatul strãzii. Cum era sfârșitul orelor de program și toatã lumea evada din centrul orașului cãtre suburbii, o mașinã rãmãsese cu spatele pe trecerea de pietoni. Eu, obișnuitã cu intersecţia blocatã din Dristor și cu slalomul printre mașini, trec natural strada. Un bãrbat se duce la șofer și îl ceartã: cum e posibil sã rãmâi așa pe trecerea de pietoni când e o lady care vrea sã traverseze?! Ala își cere scuze cã nu a observat și se înghesuie în mașina din faţã. Eu mai mult de apelativul „fa” nu am auzit prin București. O lady vrea sã treacã strada și tu îi iei jumãtate de metru din spaţiu?! E de neam prost, ce mai... Mi-am tras douã palme și mi-am impus drastic sã nu mã obișnuiesc cu așa atitudine, cã apoi mã întorc în București și mã fac varzã taximetriștii ãștia de mahala (nu toţi, recunosc, am întâlnit și taximetriști cu mult bun simţ; dar mai rar așa).
Dacã tot sunt la capitolul mașini, am aflat de ce e valet parking peste tot. M-a lãmurit colega mea T. Ea  nu știe sã parcheze cu mașini alãturi. Si parcãrile sunt ca la Carrefour-urile de la noi, nu de genul celei de la Arhitecturã. Parcãri mai mult decât decente. Așa cã T. a mea când se duce undeva lasã cheile în contact și-i parcheazã valetul mașina. Iar când pleacã, la fel, i-o aduce valetul, cã doar nu e sã loveascã mașinile altora.

Si, ca fapt divers, o altã colegã m-a informat cã asigurarea medicalã pentru câinele ei e de 20 de dolari pe zi. Bun așa.

De departe, cel mai bun partener de conversaţie de data aceasta a fost Ken, bucãtarul de la hotel. Ken e venit din New Orleans și se trezește deprimat în fiecare dimineaţã pentru cã oamenii din Cincinnati cel rece nu sunt suficient de sociabili și vorbãreţi pentru gustul lui din Louisiana. Panicã, panicã, omfg omfg. Pãi eu m-am obișnuit cu atâta vorbãrie abia a treia oarã când am ajuns acolo și el se plânge cã oamenii sunt nesociabili?!? In fine, Ken mi-a povestit cum a hotãrât el sã plece din New Orleans, orașul lui de suflet și de copilãrit. S-a supãrat la Katrina. Cã el se întorcea acasã în mașinã și a vãzut cum îi trece casa pe apã pe lângã el. Atât! Mi-a crãpat capul la faza asta. Dar mi-a explicat el cum e treaba cu faith in God și cã you need to be strong sã mergi mai departe. Mie mi s-a fãcut pielea de gãinã.

Cees Nooteboom - Urmãtoarea poveste

Herman Mussert se trezește într-o dimineaţã într-o camerã de hotel din Lisabona, deși adormise în patul lui din Amsterdam. Mussert, care aratã ca Socrate, adicã la fel de urât, este profesor de „limbi moarte”, greaca mai exact, dar în ultimul timp se bucurã de statutul de autor de ghiduri turistice ascuns în spatele unui pseudonim.
Iși dã seama cã trebuie sã retrãiascã un episod de iubire din tinereţe, în urmã cu 20 de ani. De fapt, un episod de douã iubiri: una carnalã, cealaltã idealizatã, dar ambele conectate într-un mod foarte complicat, fãcut posibil prin incapacitatea lui Herman de a relaţiona cu ceilalţi oameni, dimensiunea lui preferatã fiind cea literarã (bineînţeles, într-o limbã care nu mai este de mult folositã pentru comunicare, ca latina sau greaca veche).

"Cu alte cuvinte, apropierea intimã a unui trup de femeie mã transformã într-una din cele mai vulnerabile fãpturi, ceea ce înseamnã cã [...] m-am ţinut departe de acele activitãţi despre care toţi vorbesc fãrã contenire și care [...] se potrivesc mai degrabã regnului animal decât oamenilor, preocupaţi de lucrurile mai puţin palpabile ale existenţei, mai cu seamã cã în asemenea situaţii tocmai activitatea tactilã îmi dãdea cea mai mare bãtaie de cap. Gesturile mele aveau ceva din bâjbâiala înfriguratã a unui orb, cãci, deși știam prea bine cam pe unde trebuiau sã îmi ajungã mâinile, eu tot continuam sã caut, ochii refuzând cu îndãrãtnicire sã colaboreze câtã vreme cei doi sclavi din sticlã rotundã nu se gãseau prin preajmã. Tot ce vedeam [...] era o suprafaţã mai mult sau mai puţin rozã, împãnatã ici și colo –în mod vizibil (!) – cu excrescenţe bizare ori pete mai întunecate. Insã ceea ce mã irita cel mai mult era faptul cã mâinile mele nevinovate, care în asemenea cazuri [...] nu urmãreau altceva decât sã mã ajute, tocmai ele erau acuzate de brutalitate, impertinenţã, grosolãnie, ca și cum ar fi fost niște pângãritori de copii, scãpaţi dintr-un azil."

In spatele sarcasmului, a pesimismului, a negativismului, descoperim totuși un personaj interesant, tandru și candid.

"...devenisem un maestru al așa-numitului „dat afarã”, așa încât anturajul meu se limitã în cele din urmã la acele fiinţe umane de sex feminin care îmi împãrtãșeau întrutotul opiniile. Ceai, simpatie, necesitate, iar apoi foșnetul foilor întoarse. Femei roșcate, în stare sã imite un mârâit îmbufnat, atotștiutoare în privinţa gândacilor necrofori și a cavitãţilor în care se depun ouãle, nu fãceau parte din aceastã categorie, mai ales atunci când se rostogoleau cu pisica mea în braţe pe tot divanul într-o succesiune unduitoare de pântece, sâni, braţe întinse, ochi verzi surâzãtori, mã trãgeau înspre ele, îmi luau ochelarii, se dezbrãcau –dupã cum reieșea din schimbarea culorilor în ceaţa câmpului meu vizual- și spuneau tot felul de vorbe pe care nu le puteam pricepe. Poate chiar și eu am spus în acea searã lucruri pe care oamenii le spun în asemenea împrejurãri; nu mai știu decât cã totul se schimba neîncetat și cã, prin urmare, ceea ce se întâmpla trebuie sã fi fost ceva asemãnãtor fericirii. La sfârșit, mã simţeam ca și cum aș fi traversat înot Canalul Mânecii. Mi-am recãpãtat ochelarii și am vãzut cum pleacã, fãcându-mi cu mâna. Liliac se uita la mine de parcã ar fi stat sã-mi vorbeascã, iar eu am golit o jumãtate de sticlã de Calvados și am cântat la pian Ritorno d’Ulisse in patria pânã când vecinii de jos au început sã izbeascã în tavan. Amintirea voluptãţii este lucrul cel mai vag cu putinţã; de îndatã ce plãcerea nu mai existã decât în gând, ea se transformã în contrariul ei, adicã absenţa voluptãţii, devenind astfel de neînchipuit. Stiu cã în seara aceea mi-a apãrut dintr-o datã propria-mi imagine, un bãrbat singur într-un cuib, înconjurat de alţii, invizibili, în cuiburile din jur, și zeci de mii de pagini în care erau descrise aceleași și totuși altfel de sentimente ale unor fiinţe reale ori fictive. M-a cuprins emoţia. Niciodatã n-aveam sã scriu nici mãcar una dintre acele pagini, dar senzaţia avutã în orele trecute nu putea sã mi-o mai ia nimeni [...] „Vãzusem” nu-i cuvântul potrivit. „Auzisem”. Ea scosese un sunet strãin acestei lumi, un sunet pe care nu-l mai auzisem niciodatã. Era scâncetul unui copil și totodatã un ţipãt de durere –un sunet pe care nici un cuvânt nu-l poate descrie. In locul de unde venea acesta, viaţa nu era cu putinţã."

Este un vis, o halucinaţie sau o întoarcere în timp dinaintea morţii? In esenţã, rãspunsul este irelevant. Miezul poveștii conţine reflecţii asupra amintirilor noastre, a îmbinãrii iubirii cu moartea, a dezamãgirilor existenţiale.

"Viaţa este o gãleatã de rahat, din ce în ce mai plinã, pe care trebuie sã o cãrãm cu noi pânã la capãt. Se pare cã fraza aparţine Sfântului Augustin [...] Ar fi trebuit sã uit aceastã femeie de mult, cãci întâmplarea este veche. Tristeţea se cuvine a se întipãri pe chip, nu în memorie. Si apoi, memoria este ceva depãșit. Abia dacã mai auzi ceva despre ea. Si mai este și mic-burghezã. De douãzeci de ani nu am mai simţit întristare."

Dumitru Tepeneag -Camionul bulgar

Este o îmbinare de teorie literarã și aplicarea ei în construcţia propriu-zisã a romanului (probabil de aici și subtitlul de șantier în aer liber).
"…structura mã intereseazã cel mai mult la un roman, astfel puţin îmi pasã, vã spun drept, adicã sã povestesc o istorie, fie și foarte interesantã, pasionantã, senzaţionalã, ei bine da, mã lasã rece…"
O carte iniţial fãrã subiect își dobândește treptat substanţa în jurul reflecţiilor asupra modului în care sã se întâmple scrierea (în mare parte relatate ca discuţii telefonice cu îndepãrtata Marianne suferind de o afecţiune gravã de cealaltã parte a oceanului și a cãrei ironie vine sã-l zgâlţâie pe autor atât atunci când devine prea „experimentalist”, cât și când e prea „previzibil”) și al unei curse de camioane.
Apare o idee care mie mi-a plãcut foarte mult: în vremurile astea dominate de calculatoare, ar fi interesant de construit un roman foarte flexibil, care sã fie creat treptat, prin contribuţiile cititorilor, un fel de roman auto-construit, cu o mulţime de posibilitãţi, fiecare alegându-și varianta care i se potrivește cel mai mult dintre multele variante care circulã pe internet. Un fel de reîntoarcere la literatura colectivã, unde creatorul nu mai are o identitate bine definitã, separatã de cititor. Un sfârșit al literaturii așa cum o înţelegem noi acum.

"Ar trebui sã existe posibilitatea ca cititorul sã șteargã și el ce nu-i place. Sã-și aleagã. Sã-și alcãtuiascã din frazele și cuvintele scriitorului cartea care e pe gustul lui… Dar pentru asta cãrţile ar trebui sã circule pe internet. Dar nu în formã definitivã. Texte provizorii… Deschise… Fie și numai cãrţile acelor scriitori care acceptã sã intre în joc : cititorii sã aibã și ei un cuvânt de spus, sã șteargã ori sã adauge… Eventual, dupã ce au efectuat modificãrile și sunt mulţumiţi de ele, sã repunã textul în circulaţie, tot pe internet, bineînţeles, și sã dea astfel posibilitatea și altor internauţi sã invervinã, cu riscul cã se vor ivi nenumãrate variante dintr-un același text, cum se întâmplã în folclor…"

Mai toate personajele mor sau nu sunt departe de moarte. Si în drumul spre tãrâmul de dincolo se mai îndrãgostesc și primesc tot felul de semne premonitorii pentru sfârșitul care îi așteaptã dupã colţ. Romanul surprinde la tot pasul cu referinţe inteligente cãtre teorii literare sau cu amestecul realitate-ficţiune-vis (la un moment dat un personaj feminin cumpãrã dintr-o librãrie o carte a lui... Tepeneag).

Dora Pavel -Pudra

"Sã revii dupã douã zile, sã încerci sã repari nu ruşinea de a fi murit de o moarte clinicã, adicã una ezitantã, neîmplinitã, ci imprudenţa şi impudoarea de-a te fi întors la viaţã atunci când toţi te ştiau mort, când pãrinţi şi fraţi, veri, unchi şi mãtuşi, vecini, cunoscuţi şi colegi se obişnuiserã sau începuserã sã se obişnuiascã cu asta, şi ceea ce pãrea devastator, imposibil de suportat, gândul unei pierderi premature [...] luase deja aerul normalitãţii..."

Un tânãr restaurator de artã se trezeşte într-un sicriu din ceea ce pare sã fie o moarte temporarã, chiar înaintea zilei propriei sale înmormântãri. Ieşind din acest spaţiu fizic claustrofob, începe sã bântuie oraşul în care întâlneşte tot felul de figuri mai fantomatice decât el, deşi „mai în viaţã”.
Cel mai mult mi-a plãcut povestea a doi fraţi pasionaţi de filosofie, drum care pe unul l-a dus la nebunie ajungând vagabondul pasionant al oraşului, iar pe celãlalt, la catedra facultãţii, dar cu preţul traumatizant al renunţãrii la o bucatã din propria viaţã.

Interviu cu Dora Pavel aici.

Amos Oz –Cutia neagrã

 Un roman epistolar în care schimbul de scrisori, care penduleazã între extreme sentimentale și ideologice,  dintre Ilana, fostul ei soţ Alec și actualul soţ, Michael, contureazã un ciudat triunghi amoros unde dragostea și dispreţul nu sunt foarte bine delimitate. Ilana încã mai este iremediabil atrasã de Alec de care o leagã și un copil pe care l-au avut împreunã, Boaz, adolescentul renegat de tatãl natural care vrea sã se detașeze de violenţa vieţii israeliene cu o agresivitate neînţeleasã de cei din jur, dar folositã în propriul folos financiar și sentimental de tatãl vitreg, Michael .

Personajele par sã reprezinte fiecare câte un aspect al acestei ţãri paradoxale care este Israelul, cu toate conflictele și confruntãrile ce decurg de aici.

"Evreii şi-au construit o ţarã. Nu pe cea care ar fi trebuit, dar au construit-o! Pe dos –dar au construit-o. Fãrã Dumnezeu –dar au construit-o! Acum sã aşteptãm şi sã vedem ce va spune Dumnezeu."

Alec este profesorul erudit care pretinde luciditate și obiectivitate în analizele sale, dupã o implicare directã, teribil de violentã și întunecatã, în începuturile existenţei istorice a Israelului.

Michael este imaginea imigrantului evereu intransigent care trebuie sã treacã prin multe umilinţe pentru a avea o existenţã decentã și care nu ezitã sã îi foloseascã pe ceilalţi pentru a-și pune în aplicare ideile extremiste.
Legãtura dintre cei doi se realizeazã indirect prin intermediul Ilanei, o femeie puternicã, pasionalã, contradictorie și nemiloasã. In acest triunghi apare timid Boaz, adolescentul cu visurile lui hipiote de pace.

"Ce, n-ai ochi? Nu vezi ce se întâmplã aici? Rãzboaiele astea şi toate prostiile? Ne certãm şi ne omorâm toatã ziua în loc sã ne trãim viaţa? Ne mâncãm sufletele şi tragem şi punem bombe. Nu sunt de acord cu toate astea. Eu sunt, de fapt, destul de sionist, dacã vrei sã ştii.
-Ce eşti?
-Sionist. Vreau sã fie bine. Si fiecare sã facã ceva pentru binele ţãrii, oricât de neînsemnat, jumãtate de orã pe zi, sã se simtã bine şi sã ştie cã e util."

Cutia neagrã face referire la obiectul folosit de avioane pentru a înregistra toate comenzile executate de piloţi. La fel și cartea dezvãluie jocul de forţe dintre cei trei prin înregistrarea fidelã a corespondenţei dintre personaje.
Singurul lucru care nu mi-a plãcut a fost artificialitatea din unele scrisori care au cuprins prea mult material narativ care sã lege episoadele intre ele. Cititorul nu este lãsat sã subînţeleagã realitatea din schimbul epistolar, ci primește explicaţii într-un mod mult prea direct și transparent ca sã nu distrugã farmecul unui astfel de roman.

Mi-a plãcut modul în care Amos Oz își definește stilul literar într-un interviu cu Antoaneta Ralian: "[…] eu, când mã gândesc la literatura mea, o numesc o literaturã a gospodãriei, pentru cã majoritatea intrigilor din romanele mele au loc în sânul familiei. Dacã aş concentra toate cuvintele romanelor mele într-un singur cuvânt, acela ar fi “familism”. Dacã îmi dai douã cuvinte, aş spune “familism fericit”, dacã vrei mai multe cuvinte, atunci citeşte toatã cartea. Eu gãsesc cã familia, orice familie, este instituţia cea mai misterioasã din lume, cea mai paradoxalã, cea mai tragicã, cea mai amuzantã şi cea mai absurd, aşa încât tot ce scriu eu graviteazã în jurul misterului familiei."

Eric-Emmanuel Schmitt –Pe când eram o operã de artã

 Un tânãr de 20 de ani, pe o falezã înaltã, gata sã se sinucidã copleșit de sentimentul de inutilitate a propriei existenţe. Dupã o copilãrie și adolescenţã trãite în umbra a doi fraţi gemeni de o frumuseţe impresionantã, Tazio, complexat de fizicul sãu mediocru, hotãrãște sã își punã capãt zilelor. Când, brusc, apare un necunoscut (numit ulterior Zeus) care îi oferã un pact, eternul pact faustian: 24 de ore pentru a-i reda pofta de viaţã. Plus transformarea lui excentricã într-o operã de artã (numitã ulterior Adam bis). Singura condiţie: se supune în întregime dorinţelor lui Zeus-Peter Lama. Si astfel cartea trece prin avantajele și dezavantajele condiţiei de a fi obiect, unul deosebit de frumos e adevãrat, în posesia cuiva. Este o poveste fantasticã despre orgolii mult prea exagerate și idealuri puse sub semnul întrebãrii. Dilema majorã: are cineva dreptul sã renunţe la propria umanitate?

„Nu, nefericitule ! Sclav e prea mult ! Sclavul are conștiinţã! Sclavul își dorește sã fie liber! Nu, vreau sã devii mai puţin decât un sclav. Societatea noastrã e organizatã în așa fel încât e mai bine sã fii un obiect decât o conștiinţã. Vreau sã devii obiectul meu. Atunci vei fi în sfârșit fericit ! Te vei plictisi într-o perfectã fericire.”

In principial, cartea este o criticã adusã societãţii noastre care valorificã poate exacerbat tinereţea, frumuseţea, succesul, celebritatea, cu o nouã variantã a mitului faustian.
La acestea se adaugã o serie de alte întrebãri interesante pe care le ridicã Schmitt:
-unde se terminã arta?
„Natura, iatã ce reușește sã facã Natura atunci când se întrece pe sine : frumuseţea. Ce porcãrie ! Câtã banalitate. Nu existã nimic mai ușor de înlocuit decât frumuseţea. Un trandafir e frumos. Zece trandafiri sunt scumpi. O sutã de trandafiri sunt plictisitori […] Natura n-are pic de imaginaţie.”
-unde este limita dintre originalitate și snobism?
„Pentru cã oamenii cred cã lucrurile despre care se vorbește mult sunt și cele mai meritorii, el vrea sã se vorbeascã despre el pentru ca nimeni sã nu-i punã la-ndoialã valoarea. Fiindcã observatorul grãbit poate sã confunde calitatea operei cu cantitatea comentariilor, lui îi place sã stârneascã orice fel de comentarii. Pentru cã imbecilii cred cã a fi modern înseamnã a fi revoluţionar, el pretinde mereu cã se delimiteazã de trecut și cã inaugureazã o nouã erã. […] Nu și-a construit cariera în atelier, ci în presã ; culorile, uleiurile lui sunt jurnaliștii, iar în domeniul ãsta e dacã nu un mare artist, cel puţin un foarte bun manipulator. […] Sã-i propui unui om sã devinã obiect ! Si încã ce obiect ! Sã-l zdrobești, sã-l torturezi, sã-l violezi, sã-l dezumanizezi, sã-i  smulgi orice aparenţã naturalã !”
-la ce principii și valori meritã sã renunţãm în numele frumuseţii și al artei?
„Tinere prieten, fiecare dintre noi are trei vieţi. O viaţã de obiect : suntem un trup. O viaţã a spiritului : suntem o conștiinţã. Si o viaţã de discurs : suntem ceva despre care vorbesc alţii. […] Prima ta viaţã a fost ceva insipid, a doua, un dezastru, pentru cã ea te-a fãcut sã-ţi dai seama de acea insipiditate ; așadar, a treia se lovea de un zid, pentru cã nu puteai sã-i faci pe alţii sã vorbeascã despre tine, pentru cã erai transparent și conștient de asta. Tocmai ţi-am oferit trei vieţi nou-nouţe. Un nou corp. O nouã conștiinţã. Un nou discurs. Ai deja șase vieţi ! Ca sã fii liniștit, sã știi cã pãrerea ta nu conteazã : a treia viaţã e cea care conteazã și se vorbește din plin despre tine. Datoritã mie, ai devenit un fenomen. Mulţumește-te sã conștientizezi asta, nu-ţi mai bate capul sã emiţi judecãţi.”

Poate faptul cã personajele sunt destul de schematice, pe alocuri prea caricaturale chiar și pentru o tentativã de a provoca cititorul, nu face un serviciu ideilor în jurul cãrora se construiește romanul, dar per total cartea oferã o lecturã foarte agreabilã.