Neagu Djuvara -"O scurtă istorie ilustrată a românilor"

Chiar dacă ai terminat şcoala de ceva timp, nu strică niciodată să reiei unele informaţii, mai ales când sunt prezentate cu sinceritatea şi prospeţimea stilului lui Neagu Djuvara. Cartea se concentrează asupra evenimentelor esenţiale din istoria românilor, evitând încărcarea exagerată cu date (inutilitate care, probabil, ne-a exasperat pe toţi la orele de istorie din şcoală) şi aducând o perspectivă sau o interpretare personală (dar mereu documentată) a unor fapte istorice.

De la început, Djuvara ne propune să vedem istoria ca pe ceva relativ, în continuă construcţie şi re-interpretare, nu ca adevăr suprem, fix şi de necontestat, cum se mai înverşunează unii profesori să le bage în cap elevilor.
"[…] să nu-şi închipuie nici un autor că istoria pe care o scrie e definitivă, e cea adevărată, pe care o vor admite şi generaţiile viitoare. Fiecare generaţie are o nouă viziune asupra trecutului şi poate chiar descoperi în acel trecut lucruri nebănuite, susceptibile de a modifica iarăşi acea viziune. Conştient aşadar de şubrezimea şi precaritatea scrisului istoric, las acum aceste observaţii preliminare, ca să încep să vă povestesc istoria ţării noastre aşa cum o văd eu în acest sfârşit de veac şi de mileniu. Bucureşti, octombrie 1999"

Neagu Djuvara încearcă, de asemenea, să contureze unele idei generale asupra receptării datelor istorice:
-evaluarea lor trebuie să ţină cont de contextul evenimentelor (de ex. nu ar trebui să înţelegem ca pe ceva ruşinos faptul că am avut nevoie de ajutor extern pentru a evolua în anumite condiţii; Franţa, în anul revoluţionar 1848, avea 60.000 de muncitori şi ingineri englezi ca să-i ajute cu dezvoltarea industrială; "nu e o înjosire ca, pe măsură ce adopţi metode şi tehnici noi, să fii pentru un timp ucenicul unui străin");
-istoria nu trebuie folosită pentru a menţine sau iniţia conflicte actuale; de aceea, probleme ca persistenţa populaţiei vorbitoare de latină pe teritoriul aproximativ al fostei Dacii romane au un scop pur ştiinţific.
"Chestiunea nu mai prezintă azi nici o importanţă politică, chiar dacă ar putea istoricii maghiari –printr-o minune- să aducă dovada că ungurii au fost primii ocupanţi ai Transilvaniei, prin faptul că populaţia maghiarofonă nu reprezintă azi decât 7% din populaţia totală, întâietatea istorică n-ar mai putea avea nici o consecinţă pe plan juridic şi politic. Dreptul internaţional nu mai ţine seama de pretinse drepturi istorice."

Sunt surprinse toate etapele importante ale istoriei române, dar capitolele despre începuturi au fost preferatele mele:
-noi toţi de prin Europa suntem indo-europeni; avem câteva excepţii ulterioare (finlandezii, estonienii, ungurii, turcii), dar şi câteva, mult mai puţine, anterioare (bascii, posibil şi printre sicilieni); la noi există dovezi ale unor comunităţi indo-europene cu 2-3 milenii î.e.n.: daci (în Transilvania de azi) şi geţi (în Muntenia, Dobrogea şi până în Basarabia); la sud se găsesc tracii (se pare că dacii şi geţii nu sunt o ramură a acestora, ci sunt doar rude apropiate –trebuie să citiţi, bineînţeles, cartea pentru detalii);
-colonizarea masivă a Daciei de către romani ar putea avea o explicaţie simplă: noi aveam mult aur (aşa că am fost cam ca un Eldorado sau o Californie a romanilor);
-un alt aspect interesant al colonizării a fost că, pe măsură ce Imperiul Roman înregistra tot mai multe victorii, creştea numărul sclavilor aduşi pe teritoriul de azi al Italiei, ori aceştia erau o forţă de muncă foarte ieftină pentru proprietarii de pământ care nu mai apelau la ţăranii locali, situaţia acestora înrăutăţindu-se astfel şi opţiunea de a se înscrie în rândul colonizatorilor altor teritorii devenind una foarte atrăgătoare;
-faimoasa teorie a cumanilor (mongolii care nu s-au retras din Europa, ci au format Hoarda de Aur în sud-estul Rusiei şi care se contopeşte în regiunile de pe malul Mării Negre şi din Crimeea cu foştii cumani albi, pe a căror limbă o vor adopta, devenind apoi cunoscuţi sub numele de tătari); Basarab I (Negru Vodă) care, la 1300, coboară din Tara Făgăraşului se trăgea dintr-o spiţă de şefi cumani; care sunt dovezile pentru a susţine această origine a lui Basarab I (de exemplu, cele lingvistice: atât numele lui Basarab, cât şi al tatălui său sunt de origine cumană; ctitoriile Basarbilor, Cozia şi Horezu, au nume cumane) şi cum este contrazisă ideea că el nu ar fi putut gândi să unească pământurile româneşti decât dacă era şi el român, toate acestea se găsesc pe larg în carte.

Una dintre plăcerile citirii acestei cărţi constă în presărarea textului cu diverse detalii de genul "ştiaţi că...", atrăgătoare pentru un public larg, care nu vrea să primească o analiză minuţioasă şi greoaie a istoriei, ci istoria sub forma unei poveşti unde senzaţionalul (în notă minoră) nu face decât să susţină în mod dinamic atenţia. Astfel, puteţi afla despre: controlul demografic la saşi, populaţie care nu a crescut de când au venit pe teritoriul României de azi; influenţa puterii boierilor moldoveni asupra conducerii încă de la formarea acestui voevodat; explicarea funcţiilor dregătoreşti (spătarul –comandantul oastei, logofătul –păstrătorul legilor, vornicul –un fel de ministru de interne, stolnicul –responsabil de masa domnească, postelnicul –responsabil de legăturile cu străinii, pârcălabul –comandant de cetate de graniţă etc.), ironii de genul [pe atunci] "nu dregătoria îl făcea pe boier, ci invers, adică dintre boieri îşi alegea domnul dregătorii"; ce altă Românie a dat ţiganilor denumirea de rromi; noţiunea de feudalism care nu poate fi aplicată situaţiei boierilor de la noi întrucât funcţiile nu se transmiteau în mod ereditar; unul dintre rarele momente din istorie când un principe român (Mircea) se implică în afaceri politice internaţionale (succesiunea lui Baiazid); importanţa anului 1484 asupra dezvoltării ţărilor române (pierderea din cauza trădării negustorilor genovezi a Chiliei şi a Cetăţii Albe, porturi importante la Marea Neagră); Mihai Viteazul ales domn ca urmare a intervenţiilor la marele vizir din partea mamei sale, o bogată Cantacuzină care se ocupa cu negoţul în Tara Românească, şi a rudelor ei; "marea migraţie" care a golit Kosovo-ul şi Serbia medievală, fenomen aflat la originea unor conflicte actuale; baronul Brukenthal era guvernatorul Transilvaniei în timpul răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan care au primit pedeapsa groaznică pe care o ştim cu toţii; originea grecească a numelui oraşului Istanbul.

Djuvara nu cade într-o pasiune înfocată de a glorifica istoria românilor. El evidenţiază atât lucrurile greşite pe care le-am făcut (cum ar fi faptul că le-am dat cetăţenie romănă evreilor, aşa cum au făcut ungurii; chiar dacă ei au adoptat această măsură din cu totul alt interes, şi anume că maghiarii de la jumătatea secolului al XIX-lea nu ar fi fost majoritari în propria lor ţară decât dacă ar fi acordat cetăţenie tuturor evreilor din teritoriu) , dar şi ne laudă iniţiativele extrem de inspirate (în 1919 armata română intră în Ungaria, în ciuda dezacordului exprimat de francezi şi englezi, şi ocupă timp de trei luni Budapesta, ceea ce împiedică instalarea unui regim comunist în Ungaria –o realizare memorabilă a guvernului lui Ionel Brătianu). Imi place această pledoarie pentru o abordare mai raţională a istoriei, cu înţelegerea exactă a lucrurilor de care merităm să fim mândri.

Victor Ieronim Stoichita -"Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice."

Un studiu de film pe "Rear Window" şi "The Lady Vanished" ale lui Hitchcock şi pe "Blow-Up"-ul lui Antonioni.
Ce nu-mi place mie la cărţile de non-ficţiune de gândire românească este că le lipseşte claritatea şi acea dorinţă de a atrage cititorul. La fel e şi cartea aceasta care încearcă să ne stârnească interesul pentru un mod diferit de a înţelege obsesia de a vedea. Foarte pretenţioasă la nivelul vocabularului, însă cu idei de multe ori lăsate în suspensie, deşi cu început promiţător. O carte care se doreşte revelatoare, dar care atrage cu greutate pe cineva care nu este pasionat de domeniul cinematografic şi care nu are deja un exerciţiu de analiză a filmului sau a altor producţii artistice cu o componentă vizuală puternică.

Ca să vă faceţi o idee:
"[...] Blow-Up [...] este o tentativă de a defini privirea modernă ca incursiune în golul reprezentării. Mesajul său este descurajant în măsura în care se termină cu o piruetă finală de autodistrugere, dar e totuşi purtător de speranţă în măsura în care hăul reprezentării e perceput ca explozie a unui loc-limită. Abia după acest abis-punct, abia după acest punct-abis, un nou început redevine posibil."

Simona Sora -"Hotel Universal"

Evident, este povestea Hotelului Universal, o clădire din centrul vechi al Bucureştiului de care se leagă mai multe legende fiind considerat un loc blestemat. Viaţa Maiei, studenta care vine în capitală la facultate şi ocupă o cameră în clădirea Universalului, este şi ea un melanj de mistere şi coincidenţe dubioase, deşi nu la fel de pline de farmec ca povestea tatuajului vieţii din „Orbitorul” lui Mircea Eliade. Farmecul cărţii este alcătuit din imaginea societăţii contemporane care vine să împestriţeze un loc deja greu de istorie cu puternic iz de senzaţional, deşi poate accentul pus pe ilustrarea diversităţii face o oarecare nedreptate personajelor prin evitarea aprofundării poveştilor lor. Suprapunerea planurilor temporale în contextul spaţial autosuficient al hotelului evidenţiază farmecul secolului al 19-lea prin proiectarea asupra lui a puţin din verva prezentului. Deşi speri mereu să ajungi să descifrezi acel miez care să lumineze atât cartea cât şi principiul existenţei hotelului, la sfârşitul cărţii rămâi niţel dezamagit de neîmplinirea acestei aşteptări, deşi finalul aduce o oarecare surpriză textului.

"[...] i-ar fi plăcut sigur Universalul, în ciuda mizeriei şi a mitocăniei, căci stând aici era ca şi cum ai fi locuit de partea întunecată a Lunii. Ca şi cum ai fi îmbrăcat pelerina fermecată şi-ai fi devenit invizibil. O să-i scrie şi o să-i povestească de locul ăsta în care, pentru prima dată în lunga sa viaţă, avea timp, fiindcă timpul nu curgea, un loc pe care nu l-ar părăsi nici mort..."

Scara din Hotel Universal (luată dintr-o prezentare a Andreei Răsuceanu -abia astept să ii apară noua carte!).

"Cartea şoaptelor" -Varujan Vosganian

Am avut norocul să citesc cartea înainte de evenimentele triste (şi penibile) cu domnul Vosganian în parlament şi cu legea privind taxa aceea suplimentară pe cărţi printre ai cărei iniţiatori s-a numărat. Altfel, nu aş fi citit nimic scris de el şi, într-un fel, ar fi fost păcat pentru că această "Cartea şoaptelor" despre genocidul armean este bine scrisă.

Vosganian condensează într-un mod uman, punând accentul pe relevanţa personală a întâmplărilor, istoria agitată a armenilor unde lecţiile învăţate au un potenţial interesant de generalizare pentru a evita viitoare crime şi distrugeri sufleteşti inutile.

"Cartea şoaptelor nu este o carte de istorie, ci una a stărilor de conştiinţă. De aceea ea devine translucidă şi paginile ei sunt transparente. E drept că în Cartea şoaptelor sunt multe date precise menţionând chiar ziua, ora şi locul. Condeiul umblă prea repede, dar, uneori, se hotărăşte să mai zăbovească în aşteptarea mea şi a cititorului, iar atunci detaliază mai mult, poate, decât e necesar. Fiecare cuvânt în plus lămureşte, dar, tocmai de aceea, împuţinează."

Interesantă este şi perspectiva naratorului, una dintre puţinele cărţi unde povestitorul are vizibilitate limitată la realitate, el încearcă să înţeleagă viaţa o dată cu cititorul, nu redă cronologic, într-un mod cu pretenţii de obiectivitate, evenimentele, ci le filtrează subiectiv, caută să le unească prin sensul lor profund, atemporal, care depăşeşte limitele unei singure vieţi.

"Eu sunt mai ales ceea ce n-am putut împlini. Cea mai adevărată dintre vieţile pe care le port, ca un mănunchi de şerpi înnodat la un capăt, e viaţa netrăită. Sunt un om care pe acest pământ am trăit nespus. Si care tot pe atât n-am trăit."

Pe lângă rolul de relatare şi fixare în memorie, scrisul are şi o funcţie eliberatoare pentru autor şi de iniţiere a meditaţiei pentru cititorul care ia contact cu cele povestite exclusiv pe cale verbală.

"Scrisul eliberează. Le-am scris, acum pot să le uit. Cititul, în schimb, împovărează. Să le citească alţii, să nu le uite. Eu le-am ţinut minte destul."

"Omenirea stă în cumpănă, zise din nou bunicul. E o cumpănă ascunsă. Cuvintele luptă în locul nostru. Iar noi murim în locul lor."

"Dacă trăirea lor presupune o doză de uitare necesară supravieţuirii, cititul despre ele implică prelungirea prin transcendenţa cuvintelor a durerii cauzate de violenţa gratuite şi simplifică formularea de concluzii, învăţăminte, analize, dorinţe de schimbare."

"Cartea şoaptelor este o poveste pe care nimeni nu o spunea pe de-a-ntregul, de parcă fiecare se temea să înţeleagă totul, încercând astfel să-şi mântuie viaţa lipsită de sens."

"Fiecare îşi purta cu sine felul său de a se dedubla într-un fel de Yusuf, căci fiecare dintre ei supravieţuise. Fiecare purta aşadar vina de a nu fi murit împreună cu ceilalţi. Fiecare avea, pe această cale vinovată a supravieţuirii, propria poartă pe care se străduia din răsputeri să o ţină închisă, dar care, oricât s-ar fi opintit, se smulgea uneori din canaturi. Iar prin întredeschiderea aceea răzbăteau, cum bine se vede, adieri de nebunie."

Jared Diamond -"Viruşi, arme şi oţel"

In efortul meu de a citi cărţi de non-ficţiune, încă bâjbâi după criterii care să mă ajute să identific cărţile care să-mi placă. Folosind criteriul "a primit premiul Pulitzer", am dat peste "Viruşi, arme şi oţel" a lui Jared Diamond, care, însă, nu mi s-a părut aşa spectaculoasă, ba chiar nici măcar cine ştie ce revelatoare.
Dacă ai avut în liceu un profesor ca lumea de istorie (ca în cazul meu), cartea e destul de plictisitoare. Si chiar fără o experienţă pozitivă cu domeniul istoric, e cam aiurea ca într-o carte comentariile şi poveştile subiective, personale, să pară că umplu paginile degeaba în loc să învioreze niţel discursul. Dar şi ideile sunt repetate uneori cam insistent, iar exemplele pentru a le ilustra au pe alocuri inutil de multe detalii.

Trecând peste aceste lucruri mai neplăcute pentru mine, cartea aduce în discuţie câteva puncte juste şi foarte utile ca potenţiale explicaţii la întrebarea "De ce a cunoscut dezvoltarea umană ritmuri atât de diferite pe continente diferite?".

"Diferenţele izbitoare dintre istoriile pe termen lung ale populaţiilor de pe diferite continente nu sunt rezultate ale unor diferenţe din natura populaţiilor, ci ale unor diferenţe dintre mediile lor. [...]
Desigur, continentele se deosebesc prin nenumărate trăsături fizice care afectează traiectoriile societăţilor umane. [...] Doar patru seturi de diferenţe mi se pare a fi cele mai importante. Primul set constă din diferenţele continentale dintre speciile sălbatice de plante şi animale disponibile ca material de pornire pentru domesticire. Aceasta deoarece producerea hranei a fost esenţială pentru acumularea de surplusuri care puteau hrăni specialişti neproducători de hrană şi pentru constituirea unor populaţii numeroase care să se bucure de un avantaj militar pur şi simplu prin număr, chiar şi înainte de a dezvolta vreun avantaj tehnologic sau politic. Din aceste motive, toate transformările presupuse de dezvoltarea societăţilor complexe din punct de vedere economic, stratificate social şi centralizate politic dincolo de nivelul de mici uniuni de triburi în curs de formare s-a bazat pe producerea hranei.
Dar majoritatea speciilor sălbatice de plante şi de animale s-au vădit a fi nepotrivite pentru domesticire: producţia hranei s-a bazat pe relativ puţine specii de animale domestice şi de culturi. Reiese că numărul de specii sălbatice candidate la domesticire a variat foarte mult de la un continent la altul, din cauza diferenţelor dintre suprafeţele continentale şi, de asemenea (în cazul mamiferelor mari), a diferenţelor dintre numărul speciilor dispărute la sfârşitul Pleistocenului.
Domesticirea plantelor şi a animalelor a fost concentrată pe fiecare continent în câteva patrii deosebit de favorabile, care nu au reprezentat decât o mică parte a suprafeţei totale continentale. In cazul inovaţiilor tehnice şi în cel al instituţiilor politice majoritatea societăţilor preiau mult mai multe de la alte societăţi decât inventează ele însele. Astfel, difuzia şi migraţia din interiorul unui continent contribuie într-o măsură importantă la dezvoltarea societăţilor sale, care, pe termen lung, tind să îşi împărtăşească între ele progresele (în măsura în care o permit mediile naturale) [...]
Rezultă un al doilea set de factori, format din importantele rate de difuzie şi de migrare, care au diferit foarte mult de la un continent la altul. Ele au fost mai rapide în Eurasia, datorită axei sale majore orientate est-vest şi a barierelor sale geografice şi ecologice relativ modeste. [...]
In relaţie cu aceşti factori care afectează difuzia în interiorul continentelor există un al treilea set de factori, care influenţează difuzia între continente [...] Uşurinţa cu care s-a realizat difuzia intercontinentală a variat, deoarece unele continente sunt mai izolate decât altele. [...]
Cel de-al patrulea şi ultim set de factori constă din diferenţele continentale de suprafaţă totală sau de mărime totală a populaţiei. O suprafaţă sau o populaţie mai mare înseamnă mai mulţi inventatori potenţiali, mai multe societăţi concurente, mai multe inovaţii disponibile pentru adoptare şi o presiune mai mare de a adopta şi de a reţine inovaţiile, deoarece societăţile care nu fac asta tind să fie eliminate de societăţile cu care se află în competiţie."
Si cartea conţine 400+ de pagini de exemple care să susţină această logică.

Se găsesc şi unele informaţii factuale cu care ţi-ai putea condimenta o dezbatere cu prietenii la o bere sau care sunt atât de simple şi de bun simţ încât nu te-ai gândit niciodată pe larg la ele (sau, în fine, eu nu m-am gândit):
-iniţial, mazărea, pentru a elibera boabele din păstaie, exploda, iar specia cultivată de noi are o mutaţie genetică unde acest comportament lipseşte (ceea ce a şi facilitat adoptarea ei printre plantele cultivate de om);
-întrucât creşterea unui animal ierbivor, cum ar fi o vacă de 500kg, presupune cam 5000kg de porumb, iar creşterea unui carnivor necesită 5000kg de ierbivor crescut cu 50000kg de porumb, nici un mamifer carnivor nu a fost vreodată domesticit pentru hrană (da, sună logic, dar eu nu mi-am pus niciodată până acum această problemă elementară);
-unul dintre criteriile de selecţionare a animalelor pentru domesticire constă în uşurinţa cu care acestea intră în panică; de aceea animale ca antilopele nu au fost domesticite; e mult mai simplu să ai grijă de animale "mai lente, mai puţin nervoase [care] caută protecţie în turmă, îşi apără poziţia când sunt ameninţate şi nu fug decât atunci când este necesar";
-răspândirea achiziţiilor tehnice sau a speciilor cultivate/domesticite s-a efectuat mai uşor in Eurasia întrucât axa de dispersie este una orizontală, spre deosebire de Americi şi Africa unde difuziunea lor a trebuit să se întâmple pe verticală;
-teritoriul a ceea ce a fost cândva "Semiluna fertilă" este în zilele noastre în mare parte deşert sau stepă, terenuri necorespunzătoare pentru agricultură; este cel mai vechi exemplu de distrugere ecologică cauzată de activităţile umane ("Din cauza ploilor rare şi, prin urmare, a productivităţii primare reduse [...], regenerarea vegetaţiei nu a putut ţine pasul cu distrugerea ei [...]Odată acoperământul de copaci şi iarbă îndepărtat, eroziunea a avansat şi văile s-au colmatat cu mâl, iar agricultura de irigaţie în mediul sărac în ploi a condus la acumularea sării. Aceste procese începute în Neolitic au continuat până în timpurile moderne. De pildă, ultimele păduri din apropiere de vechea capitală nabateană Petra, din Iordania modernă, au fost tăiate de turcii otomani în timpul construcţiei liniei ferate Hejaz, chiar înainte de Primul Război Mondial.").

Dan C. Mihăilescu -"Cărţile care ne-au făcut oameni"

O iniţiativă foarte interesantă a lui Dan C. Mihăilescu de a cere diverselor personalităţi din mai multe domenii să ofere o listă de cărţi pe care ar recomanda-o tinerilor şi să-şi povestească prima întâlnire cu cititul şi cum s-au lăsat prinşi în mirajul lecturilor.

Mircea Cărtărescu
"De fapt, pe mine nu m-au format cărţile, ci lectura. Există o lume a lecturii, în absenţa căreia cărţile nu înseamnă nimic. Mai întâi a fost, pentru mine, plăcerea cititului, apoi obiceiul cititului, în fine, monomania cititului. Dar toate acestea sunt trepte inferioare ale actului de a citi. Abia când cititul a devenit pentru mine adicţie am început să pătrund filozofia sa, care este lectura. In lumea lecturii nu mai citeşti cărţi, ci trăieşti sub enorma lor boltă, construită din cărţi, dar depăşindu-le, aşa cum o catedrală e mai mult decât pietrele din care e făcută. Depăşind cititul către lectură, se poate spune că faci pasul de la zidar la arhitect."
"Dar vine clipa când, după tone de cărţi înfulecate cu o poftă pantagruelică, ai revelaţia că nu mai citeşti la-ntâmplare. E clipa când cititul ţi se interiorizează, devine una cu mintea şi cu trupul tău şi când, treptat, cărţile se reînalţă, se reaşază şi capătă-ntre ele vaste goluri, până ce grămada devine edificiu. Căci, dacă cititul e arta plinului, a materialelor brute de construcţie, lectura trăieşte din goluri: volume, bolţi, spaţii vide arcuite deasupra podelei, între pereţii susţinuţi de contraforţi uriaşi. O vioară plină nu poate scoate sunete şi într-o catedrală plină n-ai putea pătrunde. La fel, toate cărţile lumii, reordonate şi ierarhizate de sistemul lecturii, formează-ntre ele o uriaşă cutie de rezonanţă. Trebuie să te situezi în interiorul ei ca să auzi muzica fantastică a lumii cărţii."

Livius Ciocârlie
"Riscând să trec drept elitist, voi afirma că nu se va obţine niciodată ca toţi adolescenţii să citească marile texte de plăcere şi cu profit pentru formarea personalităţii lor. Siliţi, vor deveni adversari împătimiţi a tot ce se citeşte în şcoală. Pe de altă parte, cine a trecut printr-un liceu ar trebui să ştie ce s-a întâmplat esenţial în câteva domenii, între care cultura umanistă, în ţara lui şi, cât se poate, în lume. De aceea, aş despărţi factorul estetic de factorul cultural. M-aş limita la a preda despre sensurile activităţii unui scriitor, ca participant la un curent sau la mişcarea de idei, iar litera operelor aş lăsa-o, fără "Stai jos, 2", pe seama unor cercuri care să-i cuprindă pe cei atraşi spre lectură de profesor."

Khaled Hosseini -"And The Mountains Echoed"

L-am luat din nou pe Khaled Hosseini pentru că îmi amintesc cu nostalgie cum mi-a plăcut mie "The Kite Runner" când am terminat facultatea. Mai încerc uneori să-mi confirm plăcerile literare din trecut. Uneori (cum este la Kundera) devin tot mai convinsă de faptul că e pe gustul meu, alteori (cum este la Hosseini) îmi dau seama că sunt cărţi făcute pentru a fi citite la o anumită vârstă şi/sau nivel de plăceri literare, dar care mai apoi îşi pierd din impact.

Hosseini nu scrie neapărat bine. Eu cred că îşi concepe cărţile pe câteva puncte cheie, momente puternice din roman care au siguranţa percutării cititorului, apoi umple spaţiul dintre ele cu realităţi afgane, descrieri de personaje şi locuri, toate executate corect, dar nespectaculos pentru că greutatea cărţilor lui nu stă în stil, ci în acel fragment-pumnal care vine să ne zguduie prin dezvăluirea unei bucăţi crude de existenţă.

Dar duioşia scrisului lui Khaled Hosseini nu poate fi contestată:
"When I was a little girl, my father and I had a nightly ritual. After I’d said my twenty-one Bismillahs and he had tucked me into bed, he would sit at my side and pluck bad dreams from my head with his thumb and forefinger. His fingers would hop from my forehead to my temples, patiently searching behind my ears, at the back of my head, and he’d make a pop sound – like a bottle being uncorked – with each nightmare he purged from my brain. He stashed the dreams, one by one, into an invisible sack in his lap and pulled the drawstring tightly. He would then scour the air, looking for happy dreams to replace the ones he had sequestered away. I watched as he cocked his head slightly and frowned, his eyes roaming side to side, like he was straining to hear distant music. I held my breath, waiting for the moment when my father’s face unfurled into a smile, when he sang, Ah, here is one, when he cupped his hands, let the dream land in his palm like a petal slowly twirling down from a tree. Gently, then, so very gently – my father said all good things in life were fragile and easily lost – he would raise his hands to my face, rub his palms against my brow and happiness into my head."

Florin Piersic jr. -"Opere cumplite. Volumul 2"

Florin Piersic jr. este actorul român contemporan care mie-mi place cel mai mult. Este singurul capabil să facă un one man show ca lumea (în fine, un one man show cu cuvinte, că altfel şi Dan Puric face o treabă foarte bună de unul singur atunci când tace). Dar îmi place şi modul în care scrie; scrie ca personajele pe care şi le construieşte pentru scenă (dacă nu aţi văzut încă "Freak Show", vi-l recomand cu stăruinţă).
"Opere cumplite 2" este o colecţie de vigniete (articole publicate în diverse reviste, dar în special în "Unica" –mhm), de felii de viaţă aşa cum o ştim cu toţii, dar cu o atenţie deosebită pentru detaliile care dau miez întâmplărilor de fiecare zi. După ce-l citesc pe Piersic jr. , traiesc epifanii zilnice, mai ales în metrou, unde oamenii, discuţiile, mimicile, gesturile lor dobândesc brusc semnificaţie.

"După ce ai terminat de citit, ai pus cartea deoparte.
Tot ce ai scris aici s-a întâmplat cu adevărat? ai spus.
Da, am spus eu.
Am tăcut un minut. Ai tăcut şi tu. Te-ai uitat pe fereastră. M-am uitat şi eu, ca să văd ce vezi tu. Pe cer era un nor în formă de biscuit.
Dar am inventat mai mult de jumătate, am spus eu, într-un târziu.
Tu ai tăcut şi te-ai uitat la nor. Biscuitul s-a transformat într-o ceaşcă de cafea, cu farfurioară şi linguriţă.
De fapt, doar pe vreo două sau trei pagini apar întâmplări pe care le-am trăit, am spus eu fără să-mi iau ochii de la ceaşca de cafea.
Apoi ceaşca a plutit încet spre dreapta şi a dispărut din rama ferestrei.
Iar din alea două pagini, doar pe câteva rânduri apar lucrurile care mi s-au întâmplat în realitate, am spus eu.
Am rămas nemişcaţi şi ne-am uitat la cer până când s-a făcut noapte."

Roberto Bolaño –"Nocturnă în Chile"

Preotul Urrutia este pe moarte şi îşi trece în revistă, într-un fel de delir, viaţa de poet eşuat, dar de critic literar de succes, o analiză indirectă a literaturii din Chile şi a contextului istoric în care a evoluat şi care şi-a pus amprenta, de multe ori într-un mod nu tocmai măgulitor, pe creaţia artistică în general. Oricum, combinaţia de idei politice şi literare le marchează pe toate personajele.
Preotul Sebastian îl cunoaşte pe Pablo Neruda, călătoreşte prin Europa unde Biserica pare a fi complet în afara timpurilor (ei sunt preocupaţi de distrugerile provocate de găinaţul de porumbei –pentru care au găsit o soluţie inedită şi niţel scrântită) şi, într-un final, ajunge să ţină prelegeri politice pentru Pinochet (mai este un episod interesant cu locul unde se ţin întrunirile cercului literar din timpul dictaturii, dar prefer să nu dau detalii pentru că este finalul cărţii şi vă stric plăcerea să-l descoperiţi singuri).

Cartea pare să fie un reproş adus intelectualilor pentru ignorarea realităţilor istorice crunte în care trăiesc, ceea ce face din aceştia complici la atrocităţile care au marcat secolul trecut. Idealurile de justiţie, demnitate, democraţie, libertate sunt concepte teoretice pe care oamenii de cultură se dovedesc incapabili sa le aplice în societate pentru a opri violenţa şi pentru a se opune sistemelor totalitariste.

Inceputul cărţii:
"Sunt pe moarte, dar mai am încă multe de povestit. Eram împăcat cu mine însumi. Tăcut şi împăcat. Când, din senin, au început să mi se întâmple tot felul de lucruri. De vină este tânărul acesta îmbătrânit. Eu eram liniştit. Acum nu mai am linişte. Trebuie să lămuresc câteva lucruri. Aşa că am să mă sprijin într-un cot şi am să ridic uşor capul, nobilul meu cap bâţâit, şi am să caut în colţul cu amintiri acele fapte care mă justifică şi care contrazic astfel infamiile pe care tânărul îmbătrânit, într-o singură noapte brăzdată de fulgere, le-a răspândit pe seama mea ca să mă discrediteze."

Vladimir Nabokov -"Speak, Memory: An Autobiography Revisited"

Autobiografia lui Nabokov este genul acela de carte de care ai nevoie atunci când ai o zi urâtă şi vrei să evadezi în viaţa cuiva înstărit, care se preocupă cu alergatul după fluturi şi-şi petrece vacanţele prin diverse locuri din Europa cu oameni la fel de preţioşi.
Nabokov insistă asupra copilăriei sale ruseşti, cu personajele pitoreşti ale guvernantelor străine, cu imaginea mamei mereu lângă fiul ei şi pasiunile lui, susţinându-l chiar şi când scrie poezii mediocre, cu tatăl care încearcă să menţină o idee şubredă de echitate într-o societate nedreaptă unde conflictele sunt peste tot pe punctul de a izbucni (lucru care se şi întâmplă, forţând familia să plece în exil o dată cu revoluţia bolşevică, burgheza copilă franţuzoaică de care s-a îndrăgostit în vacanţă etc).

"I witness with pleasure the supreme achievement of memory, which is the masterly use it makes of innate harmonies when gathering to its fold the suspended and wandering tonalities of the past. I like to imagine, in consummation and resolution of those jangling chords, something as enduring, in retrospect, as the long table that on summer birthdays and namedays used to be laid for afternoon chocolate out of doors, in an alley of birches, limes and maples at its debouchement on the smooth-sanded space of the garden proper that separated the park and the house. I see the tablecloth and the faces of seated people sharing in the animation of light and shade beneath a moving, a fabulous foliage, exaggerated, of ceaseless return, that makes me always approach that banquet table from the outside, from the depth of the park -not from the house- as if the mind, in order to go back thither, had to do so with the silent steps of a prodigal, faint with excitement.[...] And then, suddenly, just when the colors and outlines settle at last to their various duties -smiling, frivolous duties- some knob is touched and a torrent of sounds comes to life: voices speaking all together, a walnut cracked, the click of a nutcracker carelessly passed, thirty human hearts drowning mine with their regular beats; the sough and sigh of a thousand trees, the local concord of loud summer birds, and, beyond the river, behind the rhythmic trees, the confused and enthusiastic hullabaloo of bathing young villagers, like a background of wild applause."

In autobiografia lui, Nabokov nu ţine să-şi povestească viaţa cronologic şi prin evenimente, ci se opreşte asupra detaliilor care l-au marcat la nivel sentimental (distrugerea unui fluture din colecţie, câinii dachsund ale maică-sii, datul periculos cu sania care o îngrozea pe guvernanta elveţiancă). Nabokov caută să surprindă atmosfera diferitelor etape din viaţa lui şi mai puţin întâmplările, acţiunile. Ne ajută să înţelegem de unde a pornit în conturarea personajelor din romane şi în alegerea temelor mai mult decât să ne transmită o poveste a vieţii lui formată din evenimentele prin care a trecut.

"It should be understood that competition in chess problems is not really between White and Black but between the composer and the hypothetical solver (just as in a first-rate work of fiction the real clash is not between the characters but between the author and the world), so that a great part of a problem's value is due to the number of 'tries' -delusive opening moves, false scents, specious lines of play, astutely and lovingly prepared to lead the would-be solver astray. But whatever I can say about this matter of problem composing, I do not seem to convey sufficiently the ecstatic core of the process and its points of connexion with various other, more overt and fruitful, operations of the creative mind, from the charting of dangerous seas to the writing of one of those incredible novels where the author, in a fit of lucid madness, has set himself certain unique rules that he observes, certain nightmare obstacles that he surmounts, with the zest of a deity building a live world from the most unlikely ingredients -rocks, and carbon, and blind throbbings."

Autobiografia se opreşte la momentul în care este nevoit să părăsească Europa pentru a emigra cu soţia şi fiul său în America.

Junichiro Tanizaki -"Jurnalul unui bătrân nebun"

Este, bineînţeles, jurnalul unui bătrân, Utsugi, care, în ciuda decăderii fizice (şi mentale) cauzate de vârsta înaintată, încă este atras de femei şi îşi doreşte să obţină plăcere din relaţia cu acestea (plăcere dată de gesturi şi modalităţi de contact la limita fetişismului, întrucât bătrânul nostru este deja, evident, impotent).
Deşi situaţia lui Utsugi stârneşte dezgustul şi, cel mai adesea, revolta (reprimată, întrucât el rămâne, totuşi, capul familiei, autoritatea care nu poate fi contestată) familiei, jurnalul lui este amuzant. Descoperim un personaj lucid, cu o putere de analiză intactă a relaţiilor şi conflictelor din interiorul familiei lui extinse, capabil să recunoască faptul că propriile capricii sunt nedrepte faţă de ceilalţi, dar care vede în exploatarea senzualităţii nurorii sale, Satsuko, frivolă, nonşalantă, nonconformistă, fostă dansatoare de cabaret (în sensul japonez al cuvântului) ultima plăcere pe care o mai poate sustrage vieţii şi chiar asta hotărăşte să şi facă.

"Stiu foarte bine că sunt un bătrân urât şi cu riduri. Când mă uit în oglindă la culcare, după ce îmi scot dinţii falşi, faţa pe care o văd chiar că e ciudată. Nu am nici un dinte care să fie al meu, pe nici unul din maxilare. Abia dacă mai am şi gingii. Dacă îmi închid gura, buzele devin plate, iar nasul îmi atârnă până la bărbie. Nici maimuţele nu au feţe atât de hidoase. Cum ar putea vreodată cineva cu o asemenea faţă să spere că va atrage vreo femeie?"

Si să menţionez şi cât de drăguţ este să citeşti despre toate acele ritualuri nipone care însoţesc activităţile zilnice ale acestei familii rafinate şi înstărite (mâncatul de sushi în oraş, vizitarea templelor pentru alegerea unui loc interesant pentru viitorul mormânt etc.) Cu totul diferit faţă de Murakami de-şi face noodles la fiecare 10 pagini cu personajele lui celibatare sau cărora le-a dispărut soţia. Atmosfera la Tanizaki este în stil Ozu aşa, preţios, delicat şi estetic perfect.

T. O. Bobe -"Cum mi-am petrecut vacanţa de vară"

Sub forma jucăuşă, stângace şi amuzantă a unei compuneri de elev de clasa a V-a care îşi povesteşte vacanţa de vară, T. O. Bobe redă dintr-o perspectivă neobişnuită realitatea unei familii unde părinţii nu mai au o relaţie funcţională, cu părerile lor foarte sincere faţă de un loc de muncă de care le e lehamite dar care le ocupă prea mult timp pentru a se ocupa de un copil lăsat în grija rudelor şi care încearcă singur să dea sens realităţii umane duplicitare din jurul lui.

In ciuda acestei forme care pare simplistă, trebuie să fie teribil de dificil să scrii un asemenea roman în care să păstrezi în mod convingător punctul de vedere inocent, puternic impregnat de expresii şi opinii gata făcute preluate, inevitabil, de la părinţi al unui copil care încearcă să înţeleagă ce se întâmplă în jurul lui, o lume dominată de ipocrizii, de conflicte mocnite, de evenimente serioase şi dramatice abordate într-un mod trivial, înăbuşite de interese meschine.

Este o lectură uşoară, care curge frumos, dar care, cu atât mai mult, te loveşte în punctele nevralgice din carte şi mai ales spre final când copilul nu mai reuşeşte să facă faţă psihologic tensiunii şi schimbărilor din jurul său pentru care nu are pe nimeni pentru a-l ajuta să le dea un sens, mai ales la nivel emoţional. Aici, nici cititorul nu mai reuşeşte să ţină pasul cu lumea fanteziilor lui Luca, aşa cum şi el pierde tot mai mult ritmul schimbărilor din propria viaţă.

Inceputul cărţii:
"Iunie. Vara este cel mai frumos anotimp. El este anotimpul fructelor şi al florilor."

Malcolm Gladwell -"Outliers"

"Outliers" e o carte care mi-a fost recomandată pe FB după ce am postat un articol despre antreprenorii de success din State care, în ciuda imaginii de individ excepţional pe care ei preferă să şi-o promoveze, se pare că au depins în succesul lor în afaceri de nivelul financiar ridicat al familiilor de unde proveneau, ceea ce le-a permis să-şi asume riscuri mai mari decât media întrucât aveau un sistem de siguranţă care i-ar fi susţinut în caz de eşec.

Ideea din "Outliers" e tot cam pe-acolo. Oamenii de succes (indiferent de domeniu), pe lângă unele calităţi personale, ca ambiţia, talentul muzical, condiţia fizică foarte bună etc., au beneficiat de un context socio-economic şi familial care i-a ajutat să exceleze cel puţin în aceeaşi măsură ca abilităţile lor înnăscute. Succesul este doar parţial o poveste individuală. El este produsul unor combinaţii de factori externi favorabili care le permite acestor abilităţi înnăscute să se manifeste şi să fie exploatate la un nivel ridicat.

Cam la ce-ţi foloseşte să citeşti cartea:
-dacă şi pe tine te enervează uneori această prezentare mitologică a omului de succes care reuşeşte doar prin forţele lui să obţină un purcoi de bani sau să exceleze într-un anumit domeniu, atunci poţi folosi exemplele din carte ca să te cerţi pe această temă la o bere (nu e ca şi cum ai avea vreodată ocazia să-l ai pe Bill Gates care-ţi povesteşte copilăria lui, aşa că e bine să profiţi de informaţia din carte);
-înţelegi cam care ar putea fi câteva lucruri cu care ar trebui încurajaţi copiii pentru a-şi dezvolta atitudinile şi raporturile sociale de care au nevoie în promovarea propriilor talente şi abilităţi; cu cât se răspândeşte mai mult această idee că succesul într-un domeniu depinde în egală măsură de calităţile noastre înnăscute cât şi de educaţie şi de ocaziile pe care le oferim copiilor pentru a şi le dezvolta, cu atât vom reuşi să avem câţi mai mulţi oameni împliniţi şi o societate mai evoluată.

"People don’t rise from nothing. We do owe something to parentage and patronage. The people who stand before kings may look like they did it all by themselves. But in fact they are invariably the beneficiaries of hidden advantages and extraordinary opportunities and cultural legacies that allow them to learn and work hard and make sense of the world in ways others cannot. It makes a difference where and when we grew up. The culture we belong to and the legacies passed down by our forebears shape the patterns of our achievement in ways we cannot begin to imagine."

Prima parte a cărţii se concentrează foarte bine asupra exemplelor care să susţină această idee centrală. Partea a doua este mai diluată şi se bazează mai mult pe senzaţional (un capitol este despre condiţiile care favorizează producerea de accidente aviatice) şi sentimental (poveşti de succes ale cunoscuţilor). 
Ce am reţinut eu de la începutul cărţii unde situaţiile analizate sunt mai interesante:
-obţinerea performanţei în orice domeniu (muzical, sportiv, programare informatică etc.) depinde de exersare, iar regula de aur constă în 10.000 de ore de exerciţiu pentru a stăpâni extraordinar de bine o abilitate;
-nivelul de IQ este relevant până la pragul de 120 de unde oamenii sunt capabili să urmeze studii universitare şi să înţeleagă regulile şi teoriile din orice domeniu care i-ar putea pasiona; trebuie să fii suficient de inteligent pentru a avea aceasta capacitate de înţelegere; orice creştere IQ nu mai este relevantă pentru performanţa ştiinţifică, aici intrând în joc alţi factori de care depinde succesul cuiva;
-diferenţa dintre inteligenţa analitică (cea reflectată de nivelul IQ-ului şi care este, într-o anumită măsură, înnăscută şi ereditară) şi cea operaţională –slavă domnului că nu a spus emoţională, că făceam urticarie (cea care caracterizează modul în care interacţionăm cu ceilalţi, uşurinţa socială, raportarea la autoritate etc. şi care este învăţată, depinde de tipul de educaţie primit de la părinţi).

"We pretend that success is exclusively a matter of individual merit. But there’s nothing in any of the histories we’ve looked at so far to suggest things are that simple. These are stories, instead, about people who were given a special opportunity to work really hard and seized it, and who happened to come of age at a time when that extraordinary effort was rewarded by the rest of society. Their success was not just of their own making. It was a product of the world in which they grew up."

Guillermo Martinez -"Despre Roderer"

O carte de citit pentru adolescenţii care iubesc extremele: cunoaşterea totală, pasiunile mistuitoare, renunţarea la viaţă pentru un ideal etc.

De reţinut din carte: diferenţa dintre inteligenţa cu o putere de absorbţie si penetrare a sistemelor/cunoştinţelor/teoriilor remarcabilă şi pe care o apreciază în consens toate instituţiile culturale şi sociale şi inteligenţa care pune mereu sub semnul întrebarii cunoştinţele şi teoriile, pentru a trece dincolo de ele, pentru a le găsi punctul slab şi a-l compensa cu ceva nou şi care este catalogată în general ca indolenţă şi ignoranţă.

Michel Houellebecq -"Supunere"

Trecând peste coincidenţa (amuzantă dacă ai un strop de umor sinistru) lansării romanului lui Houellebecq cu atacul de la Charlie Hebdo (chiar mă gândeam atunci cum ar fi să se afle că Houellebecq a fost capul răutăţilor ca să-şi facă publicitate la noua carte), "Supunere" este pentru mine cel mai slab roman al francezului. Am şi scris că "La carte et le territoire" m-a surprins cu unele aspecte la care nu m-aş fi aşteptat de la domnul Houellebecq, iar acum aveam aşteptări mari de la "Supunere". Am fost cam dezamăgită. Romanul este călduţ, cu puţin rasism de-al lui, cu misoginism cumpătat, cu mizantropia şi lehamitea obişnuite la personajul principal neurastenic (ca de obicei un soi de alter-ego), într-o distopie care reflectă unele din temerile religoase şi culturale care tot bântuie internetul şi facebook-ul, o carte care mulţumeşte orice paranoic mediocru cu fixaţie pe islam, dar pe care, altfel, nu l-ar atinge nici un roman de-al lui Houellebecq.
"Supunere" e mai mult o carte politică şi mai puţin una bine scrisă. Este scenariul dominării adormitei, lâncedei şi bătrânei Europe de activul, regenerantul şi tradiţionalul (pe alocuri în sensul retrograd al cuvântului) islam. Ce i-a reuşit lui Houellebecq în roman este prezentarea islamului ca o soluţie surprinzător de validă de care noi avem toţi nevoie pentru a ne răspunde nemulţumirilor faţă de societatea actuală: un sistem economic unde ne simţim oprimaţi financiar, femeile care sunt nevoite să acorde mai mult timp şi energie muncii decât familiei, copiilor, ocupaţiilor diafane şi inutile care intră în stereotipul feminităţii, bărbaţii care băloşesc mereu după cărniţă fragedă în pat etc. Deşi începutul e interesant şi aştepţi cu nerăbdare ca Houellebecq-ul pe care îl ştii să se dezlănţuie, asta nu se întâmplă în partea a doua a cărţii, care rămâne cu încăpăţânare plicticoasă până la ultima pagină. A, şi pasajele despre Huysmans sunt faine.

"Din punct de vedere material, nu aveam de ce să mă plâng: aveam siguranţa că, până la moarte, voi beneficia de un venit ridicat, de două ori mai mare decât media naţională, fără să fie nevoie să muncesc. Cu toate astea, simţeam prea bine, eram din ce în ce mai aproape de sinucidere, fără să fiu disperat ori măcinat de vreo tristeţe anume, pur şi simplu printr-o degradare lentă a "sumei totale a funcţiilor care se împotrivesc morţii", despre care vorbeşte Bichat. In mod vădit, simpla voinţă de a trăi nu este suficientă ca să rezist în faţa sumei de dureri şi de necazuri care jalonează viaţa unui occidental mediu. Eram incapabil să trăiesc pentru mine, şi atunci pentru cine altcineva să trăiesc? Omenirea nu mă interesa, ba chiar mă dezgusta, pe oameni nu-i consideram fraţii mei, şi cu atât mai puţin pe cei care constituiau o fracţiune restrânsă a omenirii, bunăoară cea pe care o alcătuiau compatrioţii mei ori foştii mei colegi. Totuşi, într-un sens supărător, mă vedeam silit să recunosc că aceşti oameni erau semenii mei, însă tocmai această asemănare mă împingea să fug de ei; era nevoie de o femeie – conform soluţiei clasice, experimentate; o femeie este desigur umană, dar reprezintă un tip uşor diferit de umanitate, conferă vieţii un anume parfum exotic."

Ismail Kadare -"Generalul armatei moarte"

O altă carte apăsătoare, dar minunat scrisă, a albanezului Ismail Kadare. La 20 de ani după cel de-al doilea război mondial, un general italian, pentru care experienţa războiului este drastic limitată de stereotipurile patriotarde folosite pentru a evita o privire cinstită asupra trecutului, este trimis în Albania cu sarcina de a repatria osemintele soldaţilor căzuţi pe pământ albanez. Impreună cu un preot militar (mult mai realist şi înţelegător faţă de complexitatea şi delicateţea situaţiei) şi un specialist, generalul străbate ţara pentru a-i dezgropa pe cei din lista oficială primită de la guvernul italian.

"Deschisese apoi dosarele şi începuse să le răsfoiască. Din listele acelea lungi, interminabile aproape, porni să sufle un vânt de răzbunare. Se apropie de globul pământesc şi căută Albania. Simţi o bucurie imensă văzând-o minusculă ca un punct. Apoi îl cuprinse ura. In punctul acesta îşi găsiseră sfârşitul atâţia şi atâţia tineri frumoşi şi viteji. Simţi nevoia să pornească spre ţara aceea sălbatică şi înapoiată cât mai repede. Avea să umble printre oamenii aceia, pe care şi-i imagina ca pe o turmă de pitecantropi, şi în privirea lui semeaţă aveau să-i citească tot dispreţul: uitaţi-vă ce aţi făcut, sălbaticilor."

Pe măsură ce avansează în misiunea sa, aroganţa şi siguranţa de sine ale generalului se destramă şi acesta descoperă dramele, rănile neînchise, poveştile nerezolvate ale localnicilor şi estomparea delimitărilor clare între eroii italieni şi înapoiaţii de albanezi.

"Il detestă, cu siguranţă. Ii vede ura în ochi. Si nici nu e de mirare. Doi duşmani de moarte, având o treabă comună de făcut, ca doi bivoli care trag la acelaşi jug. Unul negru, celălalt tot negru. Bucuria unuia, motiv de supărare pentru celălalt. Un gropar care sapă şase zile pe săptămână, iar într-a şaptea cântă. Si un general care face acelaşi lucru şase zile la rând, dar care nici nu ştie şi nici nu vrea să cânte. O bucată de vreme încearcă să-şi închipuie cam cum ar putea fi cântecul lui despre soldaţii pe care-i dezgropa, apoi dădu din cap cu amărăciune. Bocet de jale, cu siguranţă."

O poveste despre datorie, traumele războiului, răzbunare, împăcare. Deşi preconcepţiile generalului de la începutul cărţii sunt serios zdruncinate de experinţa reconstituirii armatei de oseminte cu care să se întoarcă în Italia, sufletul greu, întunecat, întortocheat al albanezilor îi rămâne oricum de neînţeles.
"Dracu’ ştie ce vor să spună popoarele astea în cântecele lor, zise generalul. Poţi să sapi şi să te strecori cu uşurinţă sub pământul lor, dar, în sufletul lor, niciodată."

"Viaţa albanezului [...] e ca un spectacol regizat după nişte canoane străvechi. El trăieşte şi moare ca şi când ar fi pe scenă, cu o singură diferenţă: scena acestui spectacol este creasta muntelui sau ponorul, unde el îşi trăieşte viaţa în libertate deplină. Adesea moare, dar nu pentru că ar avea vreun motiv, ci pentru că trebuie să se conformeze regulilor. Viaţa, care încolţeşte din atâta durere şi jale pe aceste plaiuri, viaţa pe care n-o poate doborî nici frigul, nici foamea şi nici asprimea muntelui, se termină brusc din pricina unei vorbe nelalocul ei, a unei glume exagerate sau a unei priviri mai aprinse aruncate femeii altuia. Gjakmarrja porneşte adesea fără pic de pasiune, dar numai pentru că aşa o cere obiceiul. Chiar şi atunci când ucigaşul îşi lichidează victima, el nu face altceva decât să aplice unul dintre articolele străvechiului cod cutumiar. Aceste articole li se încurcă toată viaţa printre picioare ca nişte funii, până într-o zi, când, nemaiputându-se elibera din ele, cad la pământ şi nu se mai ridică. Aşa că, în decursul întregii lor istorii, albanezii n-au făcut altceva decât să joace o piesă de teatru însângerată."

Brian Christian -"The Most Human Human"

"The Most Human Human" este o analiză a modului în care evoluţia tehnologică, a computerelor, smartphone-urilor, iphone-urilor şi a tuturor acestor maşinării de care ne legăm tot mai mult existenţa ne schimbă viaţa şi ne pun sub semnul întrebării însăşi natura noastră umană.

Turing (celebrul nebun cu Enigma lui din cel de-al doilea război mondial –vezi filmul populist "The Imitation Game" de la Oscarul de anul acesta) a făcut o afirmaţie care i-a consternat pe contemporanii săi: în 50 de ani va fi posibil să programăm computere care să imite atât de bine modul de a gândi al unui om încât un evaluator va avea maxim 70% şanse să identifice dacă vorbeşte cu o maşinărie sau cu o persoană reală. Astfel, anual, se desfăşoară un concurs pentru acordarea premiului Loebner: membrii unui juriu poartă pe ecranul unui computer o conversaţie de 5 minute şi la final trebuie să decidă dacă partenerul de discuţie este o persoană reală sau un soft. Brian Christian hotărăşte să participe la competiţie în rolul persoanei umane care trebuie identificată ca atare după ce "chatter bot"-ul din 2008 a fost la un vot distanţă de a câştiga premiul cel mare (un lingou de aur pentru echipa care l-a creat).
Pornit să câştige premiul de "cel mai uman om" din concurs, Brian Christian începe o analiză temeinică a reţetelor de succes folosite pentru computerele care ieşiseră pe locul întâi în etapele anterioare, ceea ce determină o reconsiderare a atributelor umanităţii în lumea modernă. Intrebând cum ar putea câştiga acest joc al imitaţiei, i s-a răspuns: fiind tu însuţi. Dar, de fapt, cum mai suntem noi înşine? Abilităţile noastre de a comunica în context, de a intui pe celălalt, de a manifesta sarcasm, de a folosi metafore, toate aceste specificuri ale umanităţii noastre sunt dificil de concentrat într-o discuţie online de 5 minute, unde suntem privaţi de o mulţime de detalii care ne particularizează în viaţa reală. Suntem o sumă foarte complexă de însuşiri umane, dar cum să ne transmitem umanitatea într-un context restrictiv ca cel din competiţia Loebner?

"When I fight off a disease bent on my cellular destruction, when I marvelously distribute energy and collect waste with astonishing alacrity even in my mostseemingly fatigued moments, when I slip on ice and gyrate crazily but do not fall, when I unconsciously counter-steer my way into a sharp bicycle turn, taking advantage of physics I do not understand using a technique I am not even aware of using, when I somehow catch the dropped oranges before I know I’ve dropped them, when my wounds heal in my ignorance, I realize how much bigger I am than I think I am. And how much more important, nine times out of ten, those lower-level processes are to my overall well-being than the higher-level ones that tend to be the ones getting me bent out of shape or making me feel disappointed or proud."

Brian Christian trece prin diverse exemple din propria biografie sau din domenii foarte variate (literatură, filosofie, psihiatrie, şah, teoria limbajului etc.) pentru a-şi susţine punctele analizate. Recunosc, mi s-a părut pe alocuri că se abate de la ideea centrală şi că investigaţia lui e cam dezlânată, dar, spre sfârşitul cărţii, apare o idee care pe mine m-a captivat. Voi încerca să o sumarizez cât de bine pot, deşi sunt încă în proces de digerare a acestei noţiuni de "entropie informaţională".
Pornind de la ideea jocului "spânzurătoarea", atunci când ni se cere să reconstituim un text unde cunoaştem doar numărul literelor, unele părţi (cum ar fi începutul cuvintelor lungi) sunt mai greu de ghicit, pe când altele au o densitate informaţională mai scăzută (finalul cuvintelor, cuvintele de legătură, articolele). In carte, acest Shannon Game conţine şi o metodă de a cuantifica încărcarea informaţională a unui text. Un test simpatic pe care-l face Brian Christian este să copieze "Ulise" al lui James Joyce înlocuind toate cuvintele cu bla bla bla, până când a obţinut un document de aceeaşi dimensiune. Apoi a comprimat documentele: cel cu bla bla bla a ajuns la 28% din dimensiunea iniţială, pe când "Ulise" a fost redus la doar 79% din mărimea lui de la început.
Această idee a comprimării informaţiei este nouă pentru mine. Procesul de comprimare presupune o fidelitate mai mare sau mai mică a rezultatului cu obiectul iniţial. Bineînţeles, beneficiile procesului nu sunt suficiente atunci când fidelitatea este de 100%, aşa că pierderea de informaţie este un sacrificiu necesar pe altarul eficienţei. Dar aceste detalii pierdute nu sunt oare tocmai bazele specificităţii, unicităţii?
Brian Christian dă exemplul telefoanelor acestea moderne care îţi completează sms-urile cu un set de cuvinte pre-definite şi care, de multe ori, devin enervante pentru că nevoile noastre de comunicare, nuanţele şi lucrurile neobişnuite pe care vrem să le transmitem depăşesc pattern-ul folosit de dicţionarul telefonului. Cu cât ne enervăm mai mult la această funcţionalitate, cu atât ar trebui să fim mai mulţumiţi de noi înşine pentru că suntem "umani". Si totuşi. Dacă obosim de încercările de a păcăli maşina şi ajungem să ne conformăm tiparului de comunicare impus de aceasta astfel încât să scăpăm de agasantul dicţionar? Dacă lucrurile evoluează şi în sens invers, umanul renunţând în faţa maşinii pentru a se adapta la şi, în final, a adopta limitele acesteia?
Astfel, computerul ar putea câştiga acest joc al imitaţiei nu pentru că devine mai bun, ci pentru că noi ajungem să jucăm tot mai prost.

"In the near-paradoxical space between the size and capacity of a hard disk lies information entropy; in the space between the size and capacity of a lifetime lies your life."

Cartea se termină pe un ton optimist. Nu numai că Brian Christian câştigă premiul de "the most human human" în 2009, dar concluziile lui privind substituirea omului de către maşină sunt pozitive.

"As Garry Kasparov explains in How Life Imitates Chess, "In chess, a young player can advance by imitating the top grandmasters, but to challenge them he must produce his own ideas." That is, one can get almost to the top of the chess world—the top two hundred players in the world, say—by merely absorbing opening theory. But to crack into the ranks above it requires a player to be challenging that very received wisdom—which all of those players take as a given. To play at that level, one must be changing opening theory.
Pound referred to poetry as "original research" in language. When I think about how one might judge the world’s best writers, I keep gravitating to the idea that we’d want to look at who changed the language the most. You can barely speak without uttering Shakespeare coinages, like "bated breath," "heart of hearts," "good riddance," "household words," "high time," "Greek to me," "live-long day," the list goes on.
I wonder if bots will be able to pass the Turing test before they make that "transition from imitator to innovator," as Kasparov puts it—before they begin not merely to follow but to lead. Before they make a contribution to the language. Which most of us don’t think about, but it’s part of what we do. "The highest form of warfare is attacking strategy itself," says Sun Tzu. The great chess players change the game; the great artists change their mediums; the most important places, events, andpeople in our lives change us.
As it turns out, though, you don’t have to be Shakespeare to change your language. In fact, quite the opposite: if meaning lies even partially in usage, then you subtly alter the language every time you use it. You couldn’t leave it intact if you tried."

Două alte comentarii care mi-au plăcut:

"Likewise for conceptual art: who needs to see a Duchamp toilet when you can hear about one so much faster and extract most of the experience from that? Conceptual art might be, for better or worse, (definable as) the art most susceptible to lossy compression."

"David Shields writes, "As soon as a book can be generically located, it seems to me for all intents and purposes dead … When I’m constrained within a form, my mind shuts down, goes on a sitdown strike, saying, ‘This is boring, so I refuse to try very hard.' "Generic might just be another term for low-entropy. In fact, low entropy may be what genre is—a kind of prototype or paradigm, a rutted wagon road through the Shannon Game. Roger Ebert observes that when an action hero comes under machine-gun fire, there is a drastically lower chance of him coming to harm than, say, if he’s attacked by knife. Most viewers subconsciously understand this. Indeed, any piece of art seems to invoke with its inaugural gestures a rather elaborate framework of expectations—by means of which its later gestures tend, on the whole, to be less and less surprising. The mind gradually sits down. [...]
Do novels and films display the same spike-and-decline pattern that words do?
And for that matter—considering how comparatively bewildered infants are, how comparatively awestruck young children tend to be—does life?"

David Gregory Roberts -"Shantaram"

"Shantaram" a fost pentru mine ca în zicala aia cu pomul lăudat. Dacă vă plac cărţile de acţiune şi dragoste romantică pe fundal, dar aţi citit atâtea încât acum căutaţi ceva cu detalii pitoreşti, neaştepate, cu descoperirea unor realităţi indigeste, dar care să nu vă cadă greu, atunci "Shantaram" e cartea potrivită pentru voi. Dacă sunteţi un cititor care preţuieşte calitatea scrisului, suportă greu ideile banale cu pretenţii de profunzime şi aţi trecut de mult de faza iubirilor idealizate, evitaţi "Shantaram", indiferent de succesul de care aţi auzit că se bucură.

In proporţie de 95%, "Shantaram" e o carte mediocră, presărată supărător de mult de megalomania personajului-narator, Lin (el este salvatorul suprem al săracilor din jur şi al prietenilor aflaţi la ananghie, singurul păstrător al unui cod moral superior, cel puţin o dată la fiecare 30 de pagini). Se văd foarte bine ţesăturile scriiturii. Gregory David Roberts este o persoană căreia îi pace, probabil, să vorbească foarte mult, aşa că a învăţat unele tehnici de scriere pe care le aplică în mod conştiincios: aici apare un personaj nou –urmează un paragraf de descriere; acum intrăm într-o clădire –urmează un paragraf de descriere a locului etc. (toate de aceeaşi lungime, în aceeaşi ordine, după un tipar care nu lasă loc surprizelor scriitoriceşti).
Singurul merit, mai mult al lui Roberts decât al cărţii, este caracterul extraordinar al destinului personajului-narator: fost dependent de heroină, recurge la jafuri armate pentru a-şi întreţine dependenţa, este condamnat în Australia la 25 de ani într-o închisoare foarte dură, îşi pierde familia care nu mai vrea să aibă de-a face cu el, evadează şi reuşeşte să ajungă în India cu un paşaport fals. Inceputul romanului-memorii (îmbogăţite în mod apreciabil de fantezia autorului) este partea cea mai interesantă (deşi nu justifică decizia cuiva de a o citi) deoarece îl avem pe Lin care descoperă India, societatea ei contradictorie, pe care o iubeşti sau o urăşti, care te fascinează până în punctul de a nu o mai putea părăsi sau te respinge pentru a nu mai vrea să o vezi vreodată, cu dezvăluirea umanităţii deosebite din celebrele mahalale ale Mumbaiului.

"Linia ascuţită şi stâncoasă a coastei care mărginea mahalaua începea cu o mlaştină de mangrove în partea stângă, după care trecea prin ape mai adânci, de-a lungul unei curve ample în formă de semilună, smălţuită de valuri mici cu creste albe, înspumate, până la Nariman Point. [...] Bărcile de pescuit îşi aruncau năvoadele peste valurile zdrenţuite ale golfului. Copii înotau şi se jucau de-a lungul ţărmului bolovănos, semănat cu pietriş. Pe semiluna aurie, de cealaltă parte a micului golf, blocurile cu locuinţe pentru bogaţi se ridicau falnice, unul lângă altul, înşirate, pe toată lungimea lor, până în cartierul ambasadelor de la Point. Prin marile curţi şi zone de agrement ale turnurilor se plimbau bogătanii, ieşiţi să ia o gură de aer proaspăt. Văzute de la distanţă, din mahala, cămăşile albe ale bărbaţilor şi sariurile viu colorate ale femeilor păreau a fi tot atâtea mărgele înşirate pe aţa neagră a aleilor asfaltate, de o minte cufundată în meditaţie. Aerul de acolo, de pe ţărmul stâncos al mahalalei, era rece şi curat. Tăcerile erau suficient de ample pentru a înghiţi zgomotele răzleţe. Zona era cunoscută sub numele de Golful Colaba. Puţine locuri din oraş erau mai potrivite pentru inventarul spiritual şi fizic cu care un om hăituit se poate împovăra, în momentele în care semnele rău prevestitoare sunt suficient de multe şi grele."

Exemple de platitudini care te fac să-ţi dai ochii peste cap:
"Eram dur, iar ăsta e poate cel mai trist lucru pe care îl poţi spune despre un bărbat."
"Fumam pe vremea aceea deoarece, ca orice fumător, voiam să mor cel puţin la fel de mult pe cât voiam să trăiesc."
După cum menţionam, durul nostru se îndrăgosteşte iremediabil şi idealizat de o americancă enigmatică, Karla, refuzând să-şi ostoiască dorinţele sexuale cu altcineva, şi cu atât mai puţin cu fetele din mahala (sacrilegiu suprem, desigur). Fix secol al 18-lea în colorata şi mirositoarea Indie.
"Dorinţa mea făcea până şi mangrovele să tremure. Iar noaptea, timp de prea multe nopţi, somnul meu neliniştit învolbura şi tulbura marea cu vise pline de poftă, până când soarele se ridica pe cer, plin de dragoste pentru ea."

Rămas fără bani, cu acte false şi viza de şedere expirată, Lin se implică tot mai mult în activităţile infracţionale minore tolerate de societatea indiană (cum ar fi punerea în contact a turiştilor străini cu furnizorii de droguri de calitate, în schimbul unui comision), apoi intră într-un grup organizat (falsificatori de documente, dealeri pe piaţa neagră a schimbului valutar –este ilegal să scoţi rupiile din India, iar în interior toate tranzacţiile efectuate la bănci sunt atent monitorizate) pentru ca, fascinat de liderul carismatic al gangsterilor, să ajungă să lupte în turmentatul Afghanistan, pe atunci vizat în mod deschis de ruşi, cu suportul mai discret oferit de către americani diverselor facţiuni autohtone. Pentru cei care nu ştiu nimic despre geo-politica regiunii, unele explicaţii sumare privind mişcările de forţe şi istoria relaţiilor dintre ţări ca India, Afghanistan, Pakistan, Iran, Rusia şi SUA ar putea fi utile şi uşor de înţeles cu prim planul conflictelor în care se implică eroul nostru.
Un aspect la care excelează Roberts sunt descrierile amănunţite ale scenelor de bătaie cu cuţitul, ale brutalităţilor din închisoare, ale folosirii armelor (experienţa lui de deţinut/bătăuş/delincvent dă o forţă autentică de necontestat acestor pasaje). Oricum, nu cumva să credeţi că mafioţii lui Roberts nu sunt nişte oameni de onoare, impecabili din punct de vedere moral, doar că au avut nenorocul unor întâmplări care i-au forţat să ajungă nişte gangsteri. Altfel, ei sunt pâinea lui Dumnezeu (de exemplu, un camarad afgan a ucis pentru prima dată la 15 ani pentru că a intervenit în bătaia cruntă pe care un tată i-o administra propriului fiu, iar în încăierarea cu tatăl acesta ajunge de fapt să se înjunghie singur în propriul cuţit –soartă nedreaptă, ce mai).

In concluzie, după ce că e o carte lungă cât o zi de post, deşi după primele 200 de pagini eşti dispus să-i mai dai o şansă (chiar dacă ştii că sunt lucruri mai complexe despre India abordate în cărţi mai interesante ca aceasta care se limitează, în mare, la supralicitarea vieţii de mahala care se bucură de atât succes la occidentali), până la sfârşit nu mai suporţi faptele de vitejie neverosimile ale măreţului nostru Lin, cu dragostea şi devotamentul mârşavnic înşelate, pentru că, până la urmă, doar el este perfect. Dacă aveţi ocazia să evitaţi această carte, nu o rataţi!

V. S. Naipaul -"Măscăricii"

Am mai vorbit despre lista mea de câte o carte de citit din fiecare ţară. Pe V. S. Naipaul l-am trecut la Trinidad şi Tobago.
In "Măscăricii" îl avem pe naratorul Ralph Singh, exilat într-un hotel ieftin din Londra, care îşi scrie memoriile (ficţionale) despre copilăria, tinereţea şi mărirea politică în insula Isabella (bineînţeles că cititorul care cunoaşte locul de naştere al lui Naipaul se gândeşte imediat la Trinidad), fostă colonie britanică. 
Prima parte a cărţii are o notă personală accentuată, cu fundalul imigrantului nostalgic după autenticitatea şi căldura ţării natale. Ralph povesteşte cum, student fiind în Londra, a cunoscut-o pe viitoarea lui nevastă (o englezoaică excentrică de mahala) şi cum s-a destrămat relaţia lor o dată ce s-au mutat împreună în Isabella. Treptat, romanul devine mai puţin personal (deşi se păstrează o doză apreciabilă de subiectivitate, fiind vorba, totuşi, despre nişte memorii) şi se mută pe probleme generale (în principal căutarea identităţii) şi politice/ideologice (inevitabile într-o fostă colonie). 

O dată cu dobândirea independenţei insulei, eveniment perceput ca inautentic, văzut ca impus din exterior, devin evidente haosul şi incapacitatea populaţiei locale de a construi un sistem politic valid, funcţional şi util. De multe ori apare ideea că populaţia colonizată se simte inferioară britanicilor din punct de vedere cultural şi organizatoric, considerându-se că imitarea acestora este soluţia care le-ar putea asigura succesul. 

"Observaţi însă contradicţiile din acel vis de pe plantaţia de cacao abandonată. Era un vis al trecutului şi a venit într-un moment în care, prin dramă şi nesiguranţă, nimiciserăm trecutul. [...] Cel mai comun tip de ambiţie politică este dorinţa de a detrona şi a succeda. Insă ordinea căreia îi va succeda politicianul din colonii nu este ordinea lui. E ceva pe care el este obligat să-l distrugă; distrugerea vine o dată cu apariţia lui şi e o condiţie a puterii. Si, astfel, dorinţa legitimă de a succeda este neutralizată; şi urmează drama."

Astfel, tinerii ca Ralph se rup de tradiţiile, de modul de viaţă şi de gândire cu care au crescut, pentru a ajunge într-un punct în care, după o experienţă directă în UK unde au revelaţia hibelor societăţii şi culturii britanice, nu îşi mai găsesc nici o identitate, sunt nişte exilaţi nu doar teritorial, ci şi spiritual. Sunt acei măscărici care imită felul de a fi al colonizatorilor, lipsiţi de voinţă proprie, care se lasă în voia evenimentelor pe principiul omul potrivit la locul potrivit şi nu pe cel al competenţei şi viziunii progresiste, cu efecte nocive asupra propriei persoane şi a întregii comunităţi care începe un proces de auto-distrugere prin conflicte rasiale şi probleme economice.

"Noi, cei de-aici, din insula asta, noi, care citeam cărţi publicate în acea lume şi ne foloseam de bunurile ei, fuseserăm abandonaţi şi uitaţi. Ne prefăceam că existăm cu adevărat, că învăţăm, că ne pregătim pentru viaţă, noi, măscărici ai Lumii Noi, aruncaţi într-un colţ necunoscut al ei, care nu ne lasă nicicând să uităm de denaturarea şi falsitatea pe care cei noi le învaţă atât de repede
Ralph reuşeşte să profite de schimbările din Isabella pentru a-şi asigura o poziţie politică puternică, dar, la o auto-analiză sinceră, recunoaşte că este bulversat de schimbări şi că îi scapă mecanismul prin care a căpătat o asemenea influenţă în comunitatea locală. Dorinţa lui de succes politic are mai curând o explicaţie egocentristă decât bunele intenţii privind destinul propriei ţări. Lipsa oricărei strategii şi direcţii este cu atât mai înspăimântătoare cu cât devoţiunea oamenilor faţă de noua clasă politică este mai puternică şi aşteptările lor de a fi dirijaţi spre un viitor liber şi prosper sunt cu atât mai mari."

Ralph Singh este simbolul celor veniţi din colonii, lipsiţi de visuri, speranţe, iluzii. Si chiar dacă perioada colonială le-a anulat identitatea, independenţa nu-i ajută să şi-o redobândească, ci îi aruncă într-o dezordine şi mai mare.

Memoriile lui Ralph nu se derulează într-o ordine cronologică clasică, amintirile se leagă prin subiecte comune, naratorul preferând mai curând să urmeze firul logic şi sentimental al evenimentelor decât firul temporal. Aceasta dă o notă de autenticitate, de naturaleţe cărţii, chiar dacă pe alocuri îl pune pe cititor în dificultate. Prin însuşi faptul de a-şi povesti amintirile, Ralph Singh îşi face ordine în gânduri, în trăiri, dobândeşte o relativă coerenţă ca persoană. Poate nu suficient, dar oricum mai mult decât nimic.
In roman se simte o oarecare detaşare a scriitorului faţă de evenimentele relatate, o distanţare care pentru mine a redus din impactul cărţii. Este o carte despre care cred că se poate vorbi cu mai mult patos decât a fost de fapt scrisă. Subiectele sunt foarte interesante, dar păstrate la nivel descriptiv, chiar dacă discutate pe un ton pe alocuri brutal de sincer.

"Astfel, am adus drama în insula noastră. O voi revendica drept una dintre realizările noastre. Sentimentul dramaticului, oricât de înspăimântător, ne accentuează percepţia asupra lumii, ne conferă un sens al identităţii, ne preschimbă în actori, face ca fiecare zi să capete sens şi, câteodată, glorie. Transformă un peisaj monoton. Aşa că se întâmplă foarte frecvent –după cum au descoperit mulţi- ca în condiţii de haos, care ar părea ostile oricărei dezvoltări, personalitatea să se dovedească mult mai complexă şi mai extinsă. Iar asta înseamnă cu adevărat a crea! Poate că scriu subiectiv, dinăuntrul ordinii neclintite a acestui hotel suburban, aşezat în vuietul oraşului industrial –altădată oraş al luminilor fermecate- şi al cărui freamăt continuu nu poate ascunde faptul că e mort, un spectru care se arată de fiecare dată când afli înăuntru, unde această agitaţie se descompune în fiecare dintre particulele sale."

Razvan Radulescu -"Teodosie cel Mic"

Am ajuns şi eu, în sfârşit, să citesc mult lăudatul "Teodosie cel Mic". Este o carte fantastică (nu ştiu exact cum vine în română traducerea genului "fantasy"), surprinzătoare în peisajul literar românesc, cu o lume imaginară presărată cu suficiente elemente autohtone pentru a păstra plăcerea descoperirii unor locuri şi detalii familiare cititorului.
Teodosie cel Mic este moştenitorul tronului unei Valahii imaginare (cu un amestec bine dozat de plăsmuire şi realitate), aflat sub tutela unui Pisicâine de multe ori duplicitar, deşi în mod clar devotat protecţiei şi educaţiei corecte a unui viitor conducător curajos, instruit şi imparţial, şi care se străduieşte să îi clarifice hăţişul de interese teritoriale şi materiale ale mai multor adversari politici (cu nume şi apucături la fel de pitoreşti ca ale Pisicâinelui: bufniţa Kaliopi, Marele Somn, Minotaurul Samoil etc.).

Nu contest stilul dinamic în care este scris romanul, nici atractivitatea personajelor neobişnuite. Numai că eu nu prea am ştiut ce să fac cu această carte. In afară de conturarea deosebită a personajelor fantastice şi de ritmul alert în care se derulează, după partea introductivă în care suntem lăsaţi să ne obişnuim cu şi să ne localizăm în harta transformată a Tării Româneşti, acţiunile, răsturnările de situaţie, confruntările directe între rivali, capturările şi evadările, dispariţiile misterioase, mi-a scăpat direcţia în care s-a mişcat această carte.
Cel mai mult mi-a plăcut intruziunea directă a scriitorului ca el însuşi în naraţiune pentru a explica unele alegeri făcute şi unele întoarceri de condei în text. Apreciez cărţile unde atenţia îmi este deraiată de elemente meta-narative. Doar că ele sunt insuficiente pentru a contura o idee plină în acest sens. Se pierd în toată acea acţiune rapidă, în aglomeraţia de personaje-animale, de furnici de diverse culori, de monstruleţi invizibili, dar puternici.
Apoi, la început pare să fie o traducere a realităţii la nivelul unui copil, unde se văd mai bine incongruenţele, lipsa de logică, absurdul adulţilor; ca după un mic avans în carte să nu mai fie despre copilărie şi puterea revelatoare a inocenţei ei, ci despre metehnele politicii autohtone şi despre auto-subminarea noastră prin lipsa completă de talent în legarea de alianţe şi respectarea lor (abrabureala politică pe care o cunoaştem cu toţii).
 Romanul este păstrat prea mult la un nivel superficial, descriptiv (pentru gustul meu) şi se ramifică în prea multe idei insuficient explorate.
Dar finalul, nu tocmai după standardele genului (cred), a fost pe placul meu.

Sofi Oksanen -"Purificare"

Sunt foarte încântată când găsesc cărţi bune scrise de femei. Romanul lui Sofi Oksanen abordează unele teme feminine de actualitate, de obicei ţinute sub tăcere şi care se află la o graniţă destul de sensibilă a senzaţionalului de gen tabloid.
Pentru un cititor român, "Purificare" are şi o rezonanţă personală, întrucât se petrece în Estonia de imediat de după 1989, cu întoarceri în perioada comunistă. Pe un format de poveste, Aliide, o bătrână singuratică şi ursuză, se trezeşte într-o dimineaţă în curte cu Zara, o tânără care a reuşit să fugă de sub controlul unui grup de proxeneţi violenţi care o obligau să se prostitueze în Germania.
Deşi Zara e din Rusia, ea ajunge la casa lui Aliide după o fotografie a acesteia cu sora ei, despre care păstrează misterul, nefiind deloc încurajată de Aliide care refuză categoric să vorbească despre relaţia cu sora ei, ba chiar la început îi neagă de-a dreptul existenţa. In plus, Zara are rămăşiţele unei limbi misterioase, păstrată din negurile copilăriei, spre deosebire de fiica lui Aliide care a ales să emigreze în Finlanda, în dorinţa de a uita orice o leagă de Estonia.
Pe lângă un trecut care le urmăreşte, un trecut unde nimeni nu a rămas inocent în evenimentele brutale din timpul ocupaţiei ruseşti şi al regimului comunist, cele două femei împart şi o realitate personală, în afara istoriei, legată de abuzuri sexuale, suferind martirul unei ruşinii pe care nu o merită, dar care le leagă tocmai prin această inexplicabilitate, prin faptul că le împiedică exteriorizarea şi comuniunea cu cealaltă chiar dacă, în mod paradoxal, ar trebui să le unească.
Deşi există elemente în carte care scârţâie la nivel narativ, romanul în ansamblu este unul captivant, surprinde evoluţia unei relaţii speciale dintre cele două femei, include un subiect complex şi dificil de abordat.

"Recunoştea femeile cărora li se întâmplase ceva asemănător după miros. Fiecare mână tremurândă îi dădea de înţeles că şi aceea era una dintre ele. Fiecare tresărire la ţipătul unui soldat rus şi fiecare încercare de a sta ascunsă când se auzeau bocanci tropăind. Si aceea? Fiecare femeie care nu putea să nu traverseze strada când se apropiau miliţieni sau soldaţi. Fiecare femeie cu brâu peste rochie, semn că purta mai multe perechi de chiloţi. Fiecare femeie care nu te putea privi în ochi. Li se spusese oare şi lor, li se spusese că de câte ori te vei urca în pat cu soţul tău, îţi vei aminti de mine?"

Simona Popescu -"Exuvii"

"Exuvii" mi-a dat impresia că este o carte pe care şi eu aş fi putut-o scrie dacă mi-aş aduna notiţele din liceu şi facultate. Ori pentru mine cărţile bune sunt alea pe care mi-aş dori să le scriu, dar nu pot. "Exuvii" a fost ca o incursiune în mine de acum vreo 10-15 ani.

"Colecţionez exuvii.
O dată la şapte ani celulele tale se schimbă, la fiecare şapte ani se termină cu tine, eşti retezat. Din nou la început. Intr-un corp altul-acelaşi. Doar creierul, general bătrân dând comenzi unor trupe recente, creierul vechi, doar el fidel –echilibratorul ectoplasmicilor predecesori desfiinţaţi (care, pierzându-şi trupul, cer continuu socoteală). Creierul, el recunoaşte, te recunoaşte. [...] Un creier fără nostalgii, căci nu-i nimic pierdut (o ştie el prea bine)."

"N-am avut niciodată memoria epicii şi nu mi-au plăcut niciodată cu adevărat romanele, poveştile de aventură şi amor, cărţile cu personaje, cu Ei şi Ele, cărora nu le reţineam niciodată numele şi care făceau şi spuneau, în general, mereu aceleaşi lucruri. Mi-am infectat mintea şi trupul cu tot felul de dejecţii, de orori lălăite, siropoase, am ţinut în mână cărţi de carne putredă, cărţi de sâne, unsuroase, mlăştinoase, cărţi otrăvitoare, cărţi bolnave, cărţi primejdioase ce-mi pândeau creierul ca nişte flori carnivore, frumoase capcane, cărţi de praf cu scheme şi formule inutile, cărţi serbede precum ceaiul de muşeţel, cărţi greţoase, zaharisite, cărţi ornamentale pe care nici nu-ţi venea să le citeşti, cu goldschnit, cu versuri pe hârtie chamois sau pe foiţă de ţigară, compendii inumane, compilaţii adipoase, fără nervi, mortăciuni lipsite de inimă, cărţi mascule şi femele pre limba lor pierind din faţa mea, cărţi pudice şi neruşinate, decerebrate, gogoşi umflate, goale pe dinăuntru sau umplute cu marmelade indigeste."

"Am citit în întregime opera unor autori numai şi numai pentru că găsisem în vreo carte scrisă de ei (din când în când, o dată la zeci de pagini) lucruri ce mă priveau direct şi personal, am citit imens în speranţa că voi mai găsi încă un fragment pentru marele meu puzzle în care să mă recunosc, întreagă."

"Cum nu mai ştiam să fac altceva, citisem deja atâtea şi amestecate, că, într-o zi, târziu în adolescenţă, s-a întâmplat ceva îngrozitor. Mi-am dat seama că nu sunt decât o loghioană culturală, o moluscă împănată cu mirodenii livreşti, o ikebana de cuvinte inutile, o maimuţă împăiată în compania morţilor vechi de zeci, de sute, de mii de ani, o mumie în sarcofag, într-un templu pustiu. [...] Nu mai aveam vlagă, mă mortificasem, nu mai ştiam să vorbesc, orice contact uman mă plictisea şi, mai mult, mă scotea din minţi."

"O doamnă nesuferită stă în faţa mea şi îmi dă lecţii. Are pe ea un palton de blană alb cu spic argintiu. Se tot oţărăşte la mine. Si eu de mult nu mai aud ce spune. Mi-am lipit spatele şi burta apoi, aşa de la distanţă, de paltonul ei răcoros. Apoi fac doi paşi spre ea şi o mângâi cu mâna pe spate. Cheful ei moralizator se duce de râpă. Am domesticit-o. Si oamenii, ca şi câinii, săracii..."

"Nu voiam să înaintez spre niciunde, nu căutam nimic, nu aveam nici un scop. Ci pura plăcere de a tremura bezmetic în aerul saturat de limbaj. [...] A venit şi momentul când mi-am dat seama că toată magma pestriţă de cuvinte nu e decât o adunătură de umbre, de palori care-mi înghit lent fiinţa adevărată, viruşi parazitari, black-biţi. In sărăcia sentimentelor şi gândurilor mele, cuvintele ţineau loc de orice, erau forma laşităţii mele în faţa realităţii celei adevărate, forma lăbărţată de a fi a cuiva care nu e, care se face că e, care-şi caută un înlocuitor, imaginea isterică a deficitului meu de viaţă. Cuvintele astea mă bruiau, mă înlocuiau."

Jose Eduardo Agualusa -"Vânzătorul de trecuturi"

Pe Agualusa l-am inclus pe lista mea de lecturi "mondiale" la Angola. In Luanda, Felix Ventura, un anticar albinos, se ocupă cu inventarea de identităţi, de trecuturi personale, arbori genealogici pentru cei care-şi permit să plătească preţul, pentru îmbogăţiţii din boom-ul economic de după război, pentru noii politicieni care doresc să-şi ascundă şi înfrumuseţeze perioada înnegurată (sau mai curând însângerată) din timpul războiului civil angolez.
Angola, o fostă colonie portugheză, a trecut printr-un sistem comunist totalitarist şi simte nevoia de a-şi cosmetiza trecutul, o nevoie pe care Felix Ventura vine să o satisfacă. Practic, albinosul nostru le propune un trecut care să le asigure un viitor confortabil şi onorabil.
Această activitate creativă a lui Felix Ventura introduce una din principalele teme ale cărţii: relativitatea identităţii, vulnerabilitatea istoriei la contrafacere, cât de mult ne putem falsifica memoriile, modul în care miturile sunt formate şi transmise de către o naţiune.

Lucurile se complică şi devin palpitante atunci când apare un client mai neobişnuit, un client fără nume, un fotograf pentru care Felix Ventura trebuie să vină nu numai cu un trecut nou, dar şi cu acte şi fotografii care să-l susţină. Ciudăţenia se instalează de-a binelea atunci când noul Buchmann îşi ia identitatea în serios şi mai obţine şi martori pentru trecutul inventat de Ventura.
Sunt primele premoniţii ale întrepătrunderii periculoase între ficţiune şi realitate care va susţine finalul romanului.

Naratorul cărţii (şi personajul cel mai apropiat de Ventura) este o şopârlă, Eulalio, care locuieşte în aceeaşi casă cu albinosul. Pe lângă perspectiva diferită pe care o are asupra evenimentelor şi a personajelor (la propriu, când se caţără pe pereţi, la figurat, când visează despre acestea), şopârla se dovedeşte a fi un narator "cu sânge rece" cum ar veni (bonus, el mai este şi reîncarnarea unei persoane umane), un observator independent, foarte atent şi cu un bagaj de cunoştinţe literare impresionante.
Trimiterile literare sunt presărate pe parcursul întregului text, dar încărcătura istorică este, până la urmă, elementul decisiv din roman.
Finalul cărţii aduce o schimbare radicală faţă de atmosfera ireală, de amestecul de real şi fantastic care caracterizează cea mai mare parte a romanului, pentru a ne aduce la realitatea pură a impactului uman încă resimţit în Angola de pe urma războiului civil.

Naghib Mahfuz -"Pălăvrăgeală pe Nil"

Naghib Mahfuz este unul dintre scriitorii mei de suflet. Monumentala "Trilogie a Cairoului" este cea mai bună carte a lui, dar, atunci când vrei să încerci ceva nou de la el, sunt mai multe mini-romane unde îi regăseşti stilul hipnotic de a povesti, perspectiva sinceră şi dură asupra societăţii egiptene actuale şi o parte din ideile filosofice.

In "Pălăvrăgeală pe Nil", Anis, un funcţionar care abia reuşeşte să nu fie dat afară de la serviciu din cauza lipsei de concentrare asupra muncii (la un moment dat scrie un întreg document fără să-şi dea seama că stiloul nu mai are cerneală), plictisit de viaţă şi dezamăgit de lipsa ei de sens, îşi petrece serile fumând iarbă împreună cu grupul lui de prieteni, la fel de dezabuzaţi şi cinici, pe o casă-bac ancorată în Cairo la malul Nilului, într-o lume epuizată spiritual.

"Căsătoria intervine uneori fără nici o aluzie, ca moartea..."

Sedinţele lor zilnice de fumat sunt tulburate de aducerea unui nou membru, Samara, o jurnalistă care intenţionează să scrie o piesă de teatru realistă despre egiptenii cosmopoliţi, din pătura de mijloc (ca un contra-punct ironic faţă de măreţia vechiului Egipt), care manifestă încă de la început o atitudine critică faţă de nihilismul şi dezamăgirea lor şi nu poate înţelege motivul pentru care o persoană atât de inteligentă şi cultă ca Anis preferă să se lase în voia halucinaţiilor induse de droguri decât să-şi petreacă timpul într-un mod mai constructiv.
Oricum, răspunsul direct nu-l va afla niciodată pentru că Anis este prins complet în lumea lui imaginară unde întâlneşte faraoni, împăraţi romani etc. Viaţa fictivă se dovedeşte a fi foarte rezistentă în faţa asaltului seriozităţii iniţiat de Samara.

"-Dacă o să-ţi treacă într-o zi prin cap să scrii o piesă de teatru despre nişte oameni ca noi, în calitatea mea de coleg într-ale artei, te sfătuiesc să optezi pentru comedie sau absurd, căci amândouă sunt la fel [...] Fereşte-te de eroii angajaţi, care nu zâmbesc niciodată şi nu vorbesc decât despre ideal, chemând la cutare şi cutare ţel înalt, iubind întotdeauna absolut sincer, sacrificându-se şi repetând lozinci, având ca efect numai năuceala şi plictiseala ucigătoare a spectatorilor."  

Este o carte despre sufletul modern măcinat de absenţa sensului în viaţa de azi, de absurdul cotidian, de neputinţa crescândă de a influenţa evenimentele şi de a-ţi controla propria existenţă.